Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

vineri, 20 februarie 2015

Despre simplitate și complexitate

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/despre-simplitate-%C8%99i-complexitate/ )

În nebunia acestor zile există riscul să pierdem înțelesul a ce se întâmplă și atunci să ne speriem. Încotro, ne întrebăm ? Poate că ar fi de folos să ne întoarcem spre lucrurile simple.

Iată pantofii unui om, lângă o stână. La care s-au oprit alți oameni, într-o iarnă. Simplitate. Simplitatea e o chemare, vino ! Sunt aici, un fapt modest al unui om într-un loc anume, vino !




Iată pădurea din Ceahlău și cerul într-un mod abstract, uitând foșnetul de dragul formelor, dar recuperându-l apoi prin formele liniilor. Complexitate. Nu mai există locul, Ceahlăul. S-a câștigat o generalitate mândră, structura luminii. Citim printre rândurile artei abstracte: sunt aici cu un fapt al gândirii, nu sunt un oarecine pentru că nu vreu asta, vreau să fiu un cineva. Și prin asta pierd adevărul vieții. Rămânând aici arăt că sunt nemulțumit de mine, de ființa mea simplă. Schimbă-te în cuvinte precum îți zic, îi spunea daimonul lui Nichita Stănescu. Schimbă-te în linii, forme, desenează, ca să fii văzut, i-ar fi putut spune.

  




Iată apoi un om lucrător lucrând. Simplu. Nu mai e nimic de spus pentru că oricine înțelege totul dintr-o privire. Nu are nevoie de complexitate, de discursuri în cuvinte sau alte limbaje ale artei, pentru că are totul. Cine nu are deja totul nu poate înțelege pe cel care are totul. Cel care are totul tace.
  


Dar cei mai mulți oameni vorbesc.

Simplitatea arată ființa, complexitatea arată gândirea. Ca să ajungi prin complexitate la ființa din spate trebuie tu însuți să gândești, să reconstruiești ce va fi fost. Complexitatea e o provocare, o invitație, nu o chemare.

Omul e o ființă. Când îl gândim pierdem ființa lui, chiar dacă îi înțelegem complexitatea, prindem ceva din el în mintea noastră.

După ce l-am gândit trebuie să lăsăm mândria de a fi înțeles deoparte, și doar să îl privim. Omul nu e în mintea noastră, ci în fața noastră.

Când iubim ce e în mintea noastră ne iubim de fapt pe noi înșine.

Fără ființă nu există iubire, fără iubire nu există viață.

Complexitatea e un mod al ființei, un moment al ei, o frântură de viață. Poate îmbogăți omul, sau îl poate mutila, des-ființa, dacă rămâne ancorat în orgoliul gândirii. Complexitatea trebuie să aibă un rost, un folos, să nu fie pentru ea însăși. Altminteri poate lua capacitatea de iubi, de a ne bucura. Îl poate face pe om să disprețuiască ființa. Complexitatea e un fapt social, dialog, dar nu comuniune. Comuniunea este între ființe simple.

Ieri am citit la BCU o carte despre fiziologia sistemului radicular al plantelor. Filogenia și ontogenia rădăcinii, structura - anatomia morfologia, histologia și citologia, metabolismul, iar pornind de la toate acestea mecanismele de preluare a apei și nutrienților și nenumăratele ipoteze cu privire la trecerea apei din sol în rădăcină, fluxul lataral spre xilem prin diferite straturi de celule, iar apoi ce forțe asigură fluxul vertical spre tulpină și frunze, și cum pe drum se consumă o parte din nutrienții preluați din sol chiar de către celulele implicate în transport.

Dar pentru a înțelege ce este un fir de iarbă n-am nevoie de această carte. Cartea e doar o adiere de gând care poate face să foșnească frunzele pădurii. Dar poate nici atât.


O zi frumoasă. O zi simplă. Să vă fie de folos complexitatea.

marți, 17 februarie 2015

Pe scurt despre facebook


Comunicarea pe face-book să fie un mers la bere fără bere ? La prăjitură fără prăjitură, la o țigară fără tutun ? Sau să fie FB mai degrabă o jucărie pe care o aruncăm într-un colț după ce ne plictisim de ea ?

Poate fi și asta, dar poate și să nu fie. Ca orice instrument, are potențialul și capcanele lui. Poți să devii dependent de mașină și să cazi în obezitate și cvasi-sedentarism în mișcare fiind, sau poți să mergi cu ea până la intrarea în traseul montan scurtând 15 km de la stația de tren pe drumuri comunale și forestiere. Poți să îți exhibi frământările fără discernământ pe rețeaua de socializare și apoi să nu mai ști cum scapi de postări, dar poți să și moderezi conflicte între prieteni. Sau poți să te bagi ca musca-n lapte, unde nu-ți fierbe oala și să o iei pe coajă, sau poți să afli cu cine doar credeai că ai mai multe în comun decât te separă.

Dar ce fel de instrument de transport al gândurilor și stărilor nu îngăduia așa consecințe ? Poate diferența specifică în cazul socializării pe internet este doar rapiditatea. Dar asta e o caracteristică a internetului nu a instrumentului de socializare. Profităm de a citind revistele științifice on-line first, în timp ce în alte vremuri ni se umplea limba de clei de oase de la lipitul timbrelor pe zeci de cărți poștale pentru cerut articole de la autor. Se construiește altă lume, și se va construi, asta e realitatea. Cel puțin până nu taie cineva legătura cu serverele sau curentul.

Am avut rezerve până să folosesc FB, mai mult din inerție tehnică. Ce m-a făcut să intru a fost fenomenul de la alegeri, când a fost evident că poate ieși ceva bun din tehnica asta. După o lună de experiență cred că e un instrument folositor, care permite scrierea de epistole cu hipertext într-un alfabet lărgit, difuz chiar, incluzând imagini și muzică. Nu mai zic de ușurarea contactării oamenilor cu care ai vrea să te vezi, să comunici, dar sunt departe, de mici jocuri de societate call - reply folosind poezie, muzică, filmulețe, tot ce vrei, imposibile altfel.

Nu înlocuiește cu nimic cititul, mersul la cinematică, ateneu și operă, ori la concertele pe stadion, la muzeu, sau pe munte. Astea rămân cărămizele. Dar pe un deja existent, pe o acumulare de așa ceva, oferă altceva, un plus, nu doar din rațiuni de timp, ci și ca potențial semiotic. E un mic balcon sau un mic labirint, sau o vorbă peste gard cu vecinul, sau chiar tribună pentru unii, dacă îi ascultă lumea (și chiar dacă nu îi prea ascultă), după cum alegi. Descoperi artiști fotografi, gânduri, oameni noi, sau acoperi propria ta imagine publică, maschezi propriile gânduri cu postări. Te poți îmbogăți sau poți sărăci, sau și una și alta, sau când una, când alta. După chef.

Cine nu mai citește sau admiră artă pentru că stă pe facebook nu cred că citea cine știe ce nici înainte. Formarea culturală e o treabă diferită.

Ca și cărțile, folosit cu măsură nu produce dependență, iar folosit fără discernământ produce. Poți deveni un șoarece de bibliotecă, sau unul de internet, nu cred e nici o diferență de fond.

Prin lipsa anonimatului nu îndeamlă la lipsă de responsabilitate ca forumurile de discuții la articole. Prin caracterul public e mai degrabă o invitație să gândești înainte să spui ceva. Sigur, ca peste tot sunt și oameni cu nume false care doar stau și privesc ce zic alții. Voaioriști, altceva, nu știm și nici nu prea interesează pe nimeni.

În concluzie, dacă o carte sau o bancă în fața porții țăranului român sunt jucării, atunci și facebook-ul este o jucărie.

Iar dacă spargem semințe stând pe el sau vorbim despre Montaigne e treaba fiecăruia.


Have a nice day, friends.

duminică, 8 februarie 2015

Despre vină pornind de la situația doamnei Udrea

"Recunosc, sunt vinovată că am dorit ce au dorit milioane de români în 2010, să-l vedem pe Lucian Bute boxând în România". Observăm în această declarație publică un strigăt de ajutor, o cale de a atrage atenția încă o dată asupra sa, dar și o auto-învinuire.

Cei care observăm și auzim ne aflăm la distanță de situația dânsei, nu știm dacă are loc sau nu o nedreptate, o agresiune asupra sa, ori numai se dorește să fim manipulați prin declarații. Unii credem în vinovăție, alții în nevinovăție. Corelăm cu faptul că multe alte persoane acuzate de corupție au reacționat similar, iar apoi s-a dovedit a fi vinovate. Unele dintre aceste persoane și-au clamat nevinovăția chiar și după ce au fost condamnate. Unii continuăm să credem în nevinovăția lor chiar și după ce au fost condamnate, respingând existența oricărui criteriu obiectiv al vinovăției cuiva.

Dar dacă doamna Udrea, Doamne ferește, după trei zile în arest se va sinucide, iar mai târziu se va dovedi că este nevinovată, cum ne vom simți ? Vinovați, sau nu ? Ne vom întreba dacă am fi putut preveni așa ceva ? Vom spune că a fost “sinucisă” ca procurorul Panait ? Sau vom spune că a avut probleme psihice și ne vom șterge rapid din memorie ce s-a întâmplat ? [1]

Această situație publică ridică problema mai generală a relației cu cineva care pare că suferă, dar despre care nu putem ști, fiind la distanță, că suferă sau doar că se preface. În contextul luptei generalizate împotriva corupției este o problemă relevantă pentru oricare persoană, fie coruptă, fie nu.


Ce înseamnă vină


Vina este un sentiment moral, iar evaluarea vinovăției este inseparabilă de înțelegerea moralității oamenilor. Literatura este enormă, dar pentru a porni de undeva să zicem că după psihologii Baumeister și Vonach (2012) moralitatea oamenilor poate fi abordată din trei perspective

·         Moralitatea ca domeniu al judecării faptelor oamenilor. Această perspectivă asupra moralității poate fi abordată în termenii relației diadice dintre cineva care judecă, evaluează (un agent moral) și cineva care este evaluat sau ale cărui acțiuni sunt evaluate (agent făptuitor sau fapte evaluate). Cunoașterea procesele cognitive din mintea omului, de exemplu cum perceptem suferința altor oameni, este foarte relevantă pentru a înțelege acest fel de moralitate.
·         Moralitatea ca mecanism de control al felului cum acționăm noi înșine. În cazul celei de a doua perspective agentul moral e același cu cel făptuitor. Esențială pentru înțelegerea moralității din această perspectivă este voința liberă a omului, cu tot ce o poate întări și submina: when people’s capacity for self-regulation has been reduced by depletion of willpower, people become in-creasingly willing to lie and cheat to get more money for themselves”.
·         Moralitatea ca fenomen inseparabil de existența culturii. În a treia perspectivă abordarea este triadică, presupune și existența unui agent care se ocupă cu implementarea regulilor relevante pentru relația dintre între agentul moral și agentul făptuitor. [2]

Vina de interes pentru psihologi este o noțiune direct relevantă pentru moralitatea într-o abordare diadică, fie ca judecare a faptelor oamenilor, fie pentru auto-reglarea propriului comportament. Avantajul acestei abordări este că permite testarea experimentală a unor teorii psihologice (sinteză de exemplu în Tangney și colab. 2007). Un exemplu de interes public major ar putea fi vinovăția cetățenilor cu privire la torturarea celor suspectați de terorism (Gray și Wegner 2010).

Vina joacă un rol important și în teoriile filosofice despre sentimentele morale. Dar în alte teorii filosofice, bazate pe principii morale, nu valorile și virtuțile, cu atât mai puțin sentimentele sunt relevante moral. Pentru extragerea unor concluzii practice din situația publică de la care am pornit în acest text teoriile psihologilor sunt cele relevante, dar cele ale filosofilor ne ajută să structurăm informația existentă.

Vina poate fi analizată pe mai multe direcții:

·         vină alocată/resimțită pe baza evaluării persoanelor (sau a propriului eu) în comparație cu vina construită pe evaluare faptelor (inclusiv a propriilor fapte)
·         vina subiectivă (autoînvinuirea, vinovăția, o vină personală), în comparație cu vina obiectivă (vină comportamentală, bazată pe fapte de observație în raport cu o lege morală obiectivă: divină, sau încorporată în reglementări.
·         vină comportamentală individuală în raport cu cea colectivă (chiar dacă nu acceptăm legitimitatea unei vini colective, ea există ca fapt social în spațiul cultural național și global, se alocă vinovății colective unor grupuri de persoane sau națiuni, ceea ce e ridică problema interpretării acestui fapt și reacționării la el).

Utilitatea acestor distincții (simpliste) în intepretarea celor ce se întâmplă este ilustrată în tabelele de mai jos:


Vina obiectivă
Da                                                          Nu
Da



Vina subiectivă



Nu
Cel care e considerat vinovat se simte astfel

Legea morală a acuzatorilor e în acord cu legea morală proprie acuzatulului. Sunt condiții favorabile pentru schimbarea comportamentului subiectului evaluat.
Cel care se simte vinovat nu e considerat vinovat

Poate indica necunoașterea vinovăției de către public sau probleme emoționale al subiectului care se auto-învinuiește
Cel care e considerat vinovat nu se simte astfel.

Poate indica nevinovăția subiectului, absența educației etice, precaritatea celei religioase la acuzatul care face parte din societatea care îl acuză, sau probleme psihice


Cooperare normală între agenții morali



Vina obiectivă (învinuirea) e construită pe
Evaluarea persoanelor                          Evaluarea faptelor
Cu accent pe ego
(rușine, eng. shame)

Vina subiectivă (sentimentul)

cu accent pe fapte
(vină propriuzisă, eng. guilt)

Accentuează conflictul, subminează rezolvarea problemei

Societate matură, persoană imatură.
Educația poate fi o soluție


Societate imatură, individ matur,
acțiunea civică poate fi o soluție


permite cooperarea și remedierea situației

Rușinea în sensul din tabel tinde să fie asociată cu ostilitate și evitarea asumării responsabilității, suntem mai puțin empatici cu alții când ne este rușine. Este un sentiment despre tine care ai făcut un fapt. Vinovăția în sensul din tabel este asociată cu o abordare mai constructivă, de rezolvare a problemelor interpersonale negative. Când ne simțim vinovați am fi mai empatici cu alții.


Din perspectiva de mai sus putem da situația doameni Udrea următoarea interpre:
·         Nu știm nimic despre vina obiectivă a doamnei Udrea, deoarece nu cunoștem direc faptele și nici nu a avut loc un proces care să aibă o sentință definitivă.
·         Toate alocările de vinovăție sau nevinovăție din spațiul public către dânsa reflectă sentimentele morale ale oamenilor, nu evaluări obiective.
·         Evaluările de vinovăție din spațiul public sunt atât de tipul evaluării persoanei cât și al evaluării faptelor, oamenii operează cu ontologii morale diferite.
·         Autoînvinovățirea doamnei Udrea pune accent pe ego, din felul cum e structurată fraza [3]. Pare a fi un rezultat al rușinii, nu al vinei propriu-zise. Rușinea apare în prezența unui observator, a unui judecător, ceea ce se întâmplă prin expunerea mediatică a cazului. Este un sentiment condiționat social, nu implică autonomie morală.
·         Din acțiunile publice doamna Udrea nu rezultă să aibă sentimente de vină propriu-zisă. Vina subiectivă propriuzisă implică autonomie morală, asumarea, internalizarea normelor morale. Absența sentimentelor de vină e în general substituită de încercări de a raționaliza faptele, ceea ce dânsa pare să facă prin argumentul că toți românii și-au dorit acea gală de box.

Întrucât interpretarea situației pare să depindă de problematica vinei subiective să înaintăm pe această direcție împreună cu un clasic al psihologiei, Alfred Adler.


Perspectiva lui Adler asupra vinei subiective


Sicher (1950) sintetizează problema vinei și a sentimentelor de vină la Adler. Problema e pusă în contextul dezvoltării conștiinței. În acest proces de dezvoltare individul trece de la o centrare pe sine (egocentrism, lumea este pentru eu) la o situație în care eul vrea “să conteze în această lume”, “să devină valoros pentru cineva sau pentru ceva” :
·         „Adoptând din aceste considerente terminologia discriminatorie între egocentrism şi egoism, centrare pe sine şi egoism, pare permisibil să căutăm conflictul dintre legea etică şi legea morală – una ca măsură a conştiinţei dezvoltate, cealaltă ca zona în care conştiinţa se manifestă. Acolo unde această dezvoltare a fost foarte tare neglijată, nu apare niciun conflict, şi individul va deveni vinovat fără să se simtă astfel, întrucât niciun sentiment de vină nu poate acompania sau urma o acţiune faţă de care individul se simte îndreptăţit, atâta timp cât are ideea că el este centrul universului. În cazuri extreme problema responsabilităţii nu este nici măcar arbitrară în mintea individului, întrucât această expresie a capacităţii conştiinţei este complet rejectată dacă şi când individul reuşeşte să se convingă că ceea ce este greşit pentru ceilalţi, este bine pentru el” (n.m. accentuările nu sunt originale)
·         Pot să apară “manifestări nevrotice, introduse de conflictul existent, dar nerezolvat, dintre interesul social şi egocentricitate.”

Maturizarea conștiinței ar duce la dispariția sentimentelor de vină și apariția responsabilității:
·         “Responsabilitatea apare în momentul în care are loc o decizie, a face sau a nu face, şi un lanţ al cauzalităţii începe, care va aduce efecte dezirabile sau nedezirabile. Alegerea drumului ce va fi urmat depinde de buna sau proasta funcţionare a conştiinţei cuiva. O bună funcţionare va îndemna către un drum ce presupune adoptarea şi asumarea unor asemenea responsabilităţi şi obligaţii faţă de ceilalţi pentru binele comun. O funcţionare slabă a conştiinţei va căuta să evite un asemenea drum, şi va căuta o soluţie prin care ceilalţi s-ar simţi obligaţi să se aplece asupra individului din centru. Sentimentele de vină, aşadar, se pot dezvolta doar la un individ care are o conştiinţă slab dezvoltată, nu suficient de slab încât să fie făcut vinovat, nu suficient de puternic încât individul să fie dispus să înfrunte responsabilităţile. Ele sunt simptomele unui conflict nevrotic între interesul social şi evaluarea personală, şi ca orice alt simptom nevrotic, ele permit individului să trăiască o stimă de sine imaginară fără să se angajeze în acţiuni care ar putea implica riscul sau eşecul;”

Doar indivizii care au o conștiința matură pot progresa comportamental [4, 5]:
·         Drumul progresului este deschis indivizilor acestui grup ale căror convingeri asupra responsabilităţilor lor îi ajută să depăşească şi să corecteze greşelile făcute fără a pierde respectul de sine [n.m fără a avea sentimente de vină, sau mai degrabă de rușine - conform schema din tabel] şi fără să se ascundă în spatele imaginii pozitive acolo unde a fost făcut răul.

Din perspectivă adleriană putem interpeta situația doamnei Udrea astfel :
·         Asumarea vinei proprii în comparație cu alții care fac la fel ca dânsa fără însă să și-o asume este o încercare de a părea bun fără să îți asumi responsabilitatea propriilor fapte, adică proiectare în spațiul public a unei chestiuni de interes personal. Dacă ne simțim sau nu vinovați e o chestiune de interes personal. De interes general este să ne asumă responsabilitatea construirii unui prezent mai bun.
·         declarația de la care am pornit pare a fi simptomul unei persoane egocentrice și care nu este în măsură să își asume responsabilitatea.

Trebuie însă spus că:
·         Este rațional ca doamna Udrea să acționeze astfel.
·         În același mod s-au manifestat majoritatea politicienilor români în situații similare: Năstase, Voiculescu, Andronescu, nenumărați alții.

Pentru a argumenta că este rațional să acționeze astfel să vedem care sunt efectele suferinței percepute (de către noi, cei care auzim declarațiile) asupra evaluării situației morale (a celui care face declarațiile). Grey și Wegner (2010) dovedesc experimental că există diferențe între modul cum evaluează moral cei aprope de persoana care pare să sufere și cei aflați departe de persoana care pare să sufere sau prin extensie să fie nedreptățită [6]:
·         Participants in the proximal role of prison staffer saw suffering torture victims as relatively more guilty, while participants in the relatively distant role of a radio listener saw suffering victims as more innocent”.

Pe lângă proximitate intervin și alte variabile în evaluarea situației morale: dorința de răzbunare, de putere, sau responsabilitatea indirectă:
·         those who feel closer to a country’s government (e.g., by having voted for its current leader) may have a stronger need to justify its actions.”

Extrapolarea de la cazul torturii la la alte situații de suferință cunoscute public e făcută chiar de autori:
·         „These findings provide an insight into not only torture, but also instances in which we simultaneously observe pain and form judgments of guilt, such as instances of domestic violence, workplace harassment and child abuse. They imply that those close to harms of any kind will blame victims more than those further away.”

Din cele de mai sus rezultă că e rațional ca doamna Udrea să expună suferința sa în public, pentru a induce celor aflați la distanță ideea că nu ar putea face rău de vreme ce suferă [7].

În ce privește faptul că mai toți politicienii români acționează în acest fel, îmi vine în minte un singur politician care a reacționat în alt mod la acuzații, domnul Funeriu, un politician a cărui dezvoltare personală nu a avut loc în România.

Pornind de la ultimele două paragrafe ne putem întreba dacă România are ceva special în privința acestui mod de a reacționa în raport cu alte țări. Există cercetări empirice și în acest sens.


De la situația individuală la cea socială


Un articol academic recent despre capitalul civic raportează (Elingsen și colab. 2010, cu o co-autoare româncă):
·         “We experimentally investigate the nature of cooperation in various repeated games, with subjects from Romania and USA. We find stark cross -country differences in the propensity to  sustain multilateral cooperation through bilateral rewards and punishments. U.S. groups  perform well because sufficiently many cooperators are willing to discipline free riders.  Romanian cooperators are less prone to jeopardize their productive bilateral relationships for  the benefit of the group, collectively failing to provide adequate discipline. Our analysis  indicates that the performance differences constitute a group -level phenomenon, being largely  due differences in shared beliefs rather than differences in individuals’ preferences.”

Studenții americani s-au dovedit responsabili din punct de vedere organizațional:
·         “An organizationally responsible individual not only starts out with high contributions to the public good, but also promotes cooperation by risking productive personal relationships to discipline low contributors by withholding rewards, and refrains from targeting destructive costly punishment at high contributors”.

Studenții români au adoptat practici împotriva binelui comun:
·         often engage in antisocial punishment of high contributors [to the public good]”

Modul de acțiune al studenților români nu a fost unul resentimentar, emoțional, ci ca rezultat al unui calcul rațional:
·         “retaliation for previous punishment does not seem to be a major motivator of this antisocial punishment.” „This does not mean that Romanians play a bad equilibrium. Instead, the data suggest that Romanian subjects fail to reach an equilibrium at all. Behavior oscillates, with periods of low contributions coming to an end as some individual suddenly increases the contribution. Frequently, some of the other group members follow suit, but usually not all of them  – and eventually the majority returns to low contribution levels, until a similar episode starts. Overall, the difference seems to be caused not by differences in preferences, but by a difference in the groups’ ability to construct a productive shared understanding of  (appropriate behavior in) the situation.” „Romanian participants are less inclined to assume such a social leadership role [de disciplinare a beneficiarilor clandestini – eng. free riders] Long-run costs in terms of damaged relationships outweigh the small gains in terms of improved group  performance.”

Problema controlului corupției în România este o problemă de tipul celei a controlului beneficiarilor clandestini, a unor defectori care vor să beneficieze de rezultatele producției sociale fără a aduce o contribuție, sau chiar subminând-o. Din articolul de mai sus rezultă nu doar că există stimulente să defectezi, dar că nu există nici stimulente suficiente pentru ca cineva să își asume rolul de lider pentru a face asta subminându-și relațiile personale bilaterale.

Concret, declarația de ieri a doamnei Alina Gorghiu (link) vine să contra-careze o posibilă astfel de reacție de subminare a lidership-ului anticorupție în ce privește încuviințarea arestării deputatului Elena Udrea:
·         ”Ştiu că este dureros, ştiu că oamenii au relaţii personale, dar cred că orice fel de opoziţie pe care vreun parlamentar sau vreun partid politic parlamentar o va avea pe un anume caz sau altul, înseamnă o mie de paşi înapoi în toată reforma şi în tot ceea ce înseamnă luptă anti-corupţie”

Din punct de vedere științific s-ar părea că România este un caz școală de societate post-totalitară pentru cercetarea imaturizării psihice și a disfuncționalităților sociale asociate ei (incapacitatea de comunicare și organizare). Putem interpreta că în România există lipsa de maturizare a conștiinței decidenților și nu numai, însoțită de absența empatiei și de decizii de a defecta social dintr-un calcul rațional. Rezultatul net este capitalul civic precar.

Din punct de vedere politic clasa conducătoare românească s-ar părea că nu poate fi reformată, ci mai degrabă ar trebui înlocuită. Semnificația social-politică a reacției doamnei Udrea ar putea fi că un fel nou de politicieni poate să apară numai din societatea civilă autentică românească și din diaspora. Adică dintre oamenii de aici care au făcut deja eforturi pentru organizarea acțiunii colective în interes public, sau dintr-o societatea unde indivizii au internalizat pe scară largă acest tip de cunoaștere socială. Totuși, după eliminarea unei mase critice de politicieni corupți și intrarea în politică a unor oameni capabili să se organizeze pentru acțiune colectivă probabil că structura de stimulente se va schimba și cei rămași care anterior au avut comportamente anti-sociale se vor adapta dintr-un calcul rațional noilor condiții.


Încheiere


Toată discuția de mai sus are ca miză practică asigurarea domniei legii.

Soljenițîn spune că acesta ar fi doar un început pentru mai bine, dacă nu vrem să trăim fariseic (link):
·         “Litera legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii. Când întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înţesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului. Şi va fi pur şi simplu imposibil să facem faţă provocărilor secolului nostru, înarmat ameninţător, doar cu armele unor structuri sociale legaliste.”.

Drumul propus de Soljenițîn mi se pare o capcană. Nu în ce privește conținutul, ci în ce privește scara socială de aplicare. Viața personală nu este totuna cu viața socială. Într-un model obiectiv științific, construit cultural, viața personală este partea din cea socială, dar în sens subiectiv viața socială este parte in cea personală. Nici un om nu are acces la sensul obiectiv „real”ca să poată da o direcție obiectivă vieților altora. Nimic nu poate paraliza cele mai nobile elanuri ale omului”. Dar poate crea stimulente să renunți singur la ele.

Cred că trăirea spirituală înaltă, în general orice fel de viață culturală performanță, precum și capacitatea de a admira sincer sunt posibile doar în spațiul privat, individual sau în grupuri mici. La nivelul societății ca întreg tot ce putem spera fără a cădea în hubris-uri totalitare este o democrație funcțională. Un obiectiv social rezonabil este să avem o societate modiocră pașnică, în care există controlul celor care ies din tipare în mod negativ și sunt tolerați cei care ies din tipare în mod pozitiv.

Așa ceva poate exista când politicienii și cetățenii de rând sunt responsabili împreună de domnia legii și când de conținutul proiectelor de viață ale fiecăruia este responsabil fiecare om în parte.

Dacă politicienii vor să ne dea sensul vieții în loc să ne furnizeze resurse și servicii publice pentru a ne contrui singuri viața, ei sunt vinovați că au făcut-o, iar noi suntem vinovați că am acceptat [8].




Note:

[1] Acest paragraf a fost introdus doar pentru captarea atenției. Nu cred că se va întâmpla așa ceva și nici nu suspectez pe nimeni că ar dori să se întâmple așa ceva.

[2] Mecanismul biologic de rezolvare a conflictelor este agresiunea intra-specifică. Moralitatea în oricare dintre perspectivele menționate permite rezolvarea conflictelor într-un mod neviolent, iar rolul ei e susținut prin alte mecanisme culturale (legi, instituții). Teoriile despre moralitate nu sunt teorii biologice, ci ale științelor socio-umane. Cuplajul dintre teoriile despre moralitate și teoriile biologice se face prin teorii de interdisciplinare despre relația dintre procesele cognitive din minte sau comportamentele verbale/culturale umane și teoriile biologice despre funcționarea și evoluția creierului. Teoriile biologice de reducere a moralității la procese biologice, de exemplu prin avantaje conferite grupului de organisme, au în vedere doar moralitatea înțeleasă ca domeniu al judecării comportamentelor unor organisme  (primul sens al moralității din Baumeister și Vonach 2012). Moralitatea care face apel la noțiuni precum „voință liberă” și „instituții” nu este traductibilă în vocabularul teoriilor biologice. Are sens să spunem că persoana poate fi vinovată sau nu, dar a aplica atributul vinovat unui organism biologic (fie și uman) al cărui comportament este determinat în mod natural de procesele din creier este ceva lipsit de sens (tehnic vorbind o eroare categorială).

[3] Ca o observație colaterală, se pare că modul tradițional de construire culturală a identității feminine tinde să ducă la punerea accentului pe vina subiectivă propriu-zisă, sau rușine normo-centrică, iar cel de construirea a identității culturale masculine pe ego (rușine ego-centrică, nu vină propriu-zisă).

[4] Accentuarea sentimentelor de vinovăție în educația religioasă în dauna oferirii de repere și cărămizi culturale și spirituale pentru auto-construirea unui proiect de viață întârzie maturizarea psihologică a tinerilor și reprezintă o deturnare a mizei vieții spirituale. Cu implicații asupra capitalului civic și la funcționării societății democratice.

[5] Depășirea și aruncarea vinei și a conceptului de vină, ca o treaptă intermediară, e prezentă și în abordări filosofice și teologice. Absența vinei indică fie o trăire animalică, într-o absență de proiect personal sau național (beția, disoluția instituțională), fie spiritualizarea vieții, luarea ei în propriile mâini, atât cât depinde de tine, starea de a fi în proiect, pe drum (hotărârea către ceva, organizarea pentru ceva). Ocuparea cu ceva. Dar nu oricum: „să nu afecteze nici o altă persoană în mod negativ, să nu fie peste puterile noastre” (link), să fie conceput și aplicat astfel încât să nu ne ducă la ratare sau bovarism (link), și să fie cuplat cu un proiect colectiv minimal care să asigure pacea socială. Proiectul personal cultural de rostire universală nu se poate desfășura în afara păcii sociale.  Proiectul colectiv care depășește vina, dar prin natura sa anulează pacea este un eșec și duce la reinstalarea vinei personale și colective. Starea de vinovăție este o coordonată a umanului, dar și depășirea ei permanentă este o tot o coordonată a umanului. Totul pare să depindă de felul în care ne depășim vinovățiile. În jos, sau în sus. Dacă le depășim în sus pare să depindă de felul cum le depășim, individual sau colectiv, iar când le depășim colectiv de felul cum o facem, prin proiecte colective constructive sau distructive. Atunci când proiectul colectiv de depășire a vinovăției este prost conceput este preferabil să te opui lui, sau dacă asta e nerealizabil, să izolezi într-un proiect personal, să te decuplezi de cel colectiv.

[6] Tehnic vorbind ei fac apel la teoria catalogării morale și teoria disonanței cognitive „Dissonance will apply for those closely associated with perpetrating the torture, while moral typecasting will apply for those distant from it.”

[7] Acest fenomen a fost exploatat și de către domnul Iohannis în campanie după ce a suferit atacuri la familia sa, atunci când a comunicat că suferă celor aflați la distanță, votanții, și a întărit evaluarea morală pozitivă cu afirmația “mai bine pierd, decât să fiu mârlan”.

[8] Acest articol nu are nici o valoare științifică sau filosofică. Nu sunt specializat în domeniul psihologiei sau al teoriei sentimentelor morale. Desigur că lucrurile sunt mult mai subtile decât cum sunt descrise aici, și că vocabularul tehnic de specialitate este probabil altul. Este un articol civic, în care am folosit elemente din literatura de specialitate disponibile la o căutare rapidă oricui caută pe google scholar sau google folosind cuvintele „vină”, „auto-învinuire”, „guilt”, altel din familia de cuvinte. A fost scris într-o zi, în week-end. Dacă ați găsit ceva folositor în el ca persoană interesată de ce se întâmplă în spațiul public, atunci scopul pentru care a fost scris articolul a fost atins.