Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

miercuri, 11 iulie 2018

Ce nu sunt minunile


O modalitate de a discuta despre minuni este în raport cu structura triadică a semnului : un purtător de înțeles trimite la un un înțeles din minte și în mod indirect la un referent, se referă la ceva din minte sau din afara minții despre care știu ceva prin acel înțeles din minte.

În gândirea de tip magic, caracteristică societăților primare, pot acționa asupra purtătorului de înțeles pentru a determina o schimbare în ce privește referentul, în prinvița ceva-ului din afara minții (fără să înțeleg neapărat, în minte, cum ar putea avea loc acest fenomen). Dacă înțep cu un ac păpușa care întruchipează dușmanul, acesta va suferi, sau chiar va muri. Nu este nici o minune din perspectivă subiectivă în această schemă, este ceva predictibil și așteptat în gândirea de tip magic.

În gândirea de tip științific modern există niște regularități în ce privește relația dintre purtătorul de înțeles și minte, sau între cele din minte și referent. Faptul că aceste regularități se modifică în timp e supus unor alte regularități, ale felului cum se schimbă primele reguli. Dacă nu mai înțep cu un ac păpușa ca să sufere altcineva nu e printr-o minune, ci pentru că am învățat că a gândi magic este neadecvat în raport cu realitate (n-o să sufere nimeni când înțep), iar învățarea a avut loc după anumite regularități ale procesului de învățare. Dacă se schimbă și teoria despre cum se face învățarea (prin progresul științei) e pentru că există niște legi ale evoluției culturale, iar dacă se schimbă și teoria evoluției culturale sunt alte fenomene caracterizabile științific care explică asta (chiar dacă nu le știm, le vom ști), ș.a.m.d. “Minunile” au loc prin cuplarea unor procese de diferite scări spațiale, temporale, culturale pe care le cunosc sau sunt sigur că le voi cunoaște cândva.

În gândirea de tip creștin unii purtători de înțeles privilegiați aduc din trecut în prezent, în actual, niște evenimente istorice într-un mod real. Într-o reprezentare geometrică asupra acestei gândiri am spune că discursul determină o buclă a traiectoriei omului în spațiul-timp 4-dimensional prin care se suprapune un interval de acum două mii de ani cu intervalul în care are loc discursul acum. Această analogie minkovskiană nu e potrivită, pentru că nu e nimic geometric în gândirea creștină. Evenimentele trecute devin actuale în cel mai propriu sens, nu printr-o suprapunere cu prezentul. Avem de a face cu un alt concept de timp decât cel metrizat obiectiv din gândirea științifică. Nici o astfel de “suprapunere” nu este o minune, ci ține de logica internă a felului de a trăi creștin în timpul Sf. Liturghii, sau chiar tot timpul” de către cine a ajuns la asta prin rugăciune. Creștinul iese pe cât poate și i se dă din axa trecut-prezent-viitor în ceva foarte real și extra-lumesc, fără a fi supra-natural (pentru că natura și supra-natural sunt categorii lumești). Nu e nici o minune în asta.

Minunile nu sunt inteligibile în discursuri generalizate despre feluri de a gândi magic, științific sau creștin. Nu poate exista o teorie a minunilor, așa cum există un concept matematic de singularitate. Ele sunt despre o unicitate absolută, neteoretizabilă. O unicitate care se tot repetă (faptul că e contradictoriu că ceva unic se repetă arată tocmai imposibilitatea discursului de a da seamă de acest fenomen).

Nu avem unde să le căutăm, ele sunt pur și simplu când dăm de ele, ni se întâmplă. Unii filosofi s-au gândit la această chestiune în felul următor: de ce există ceva, mai degrabă decât nimic ? A încerca un răspuns printr-un text, printr-un purtător de înțeles, e contradictoriu, dar e un eroism de care avem nevoie (o să arăt mai încolo de ce). Unii au pus onestitatae ca valoare supremă și au spus că despre ce nu se poate vorbi e mai bine să taci. Dar onestitatea există numai într-o lume în care se vorbește. Tăcerea e pereche cu netăcerea.

Se vorbește de “minunism” și sunt disprețuiți cei care caută minuni. Să acuzăm de minunism oamenii din interese instituționale este un atentat la cele mai profunde structuri ale omului, la ființa lui. Oamenii trebuie lăsați să fie, dacă tot li s-a întâmplat să fie. Ascultarea o poți face fiind, dacă nu ești nu mai poți face nimic. Un om desființat e o resursă, nimic mai mult. Memoria unui om devine tot o resursă și vorbim despre ea că ne aparține în timp ce, dacă suntem creștini, acel om ne privește în duh de undeva când vorbim.

Minunea e ceva cu totul personal, nu se întâmplă la grămadă. Și nu se face de către oameni. Ea doar vine prin oameni, cum vine a fi. Se vorbește despre ea în viața personală, între prieteni, nu se clamează public, nu se face bani cu ea. Se tace despre ea în afara cercului de prieteni, nu se aruncă mărgăritare înaintea porcilor. Orice altfel de împrejurare arată că e vorba de o impostură sau de o suferință psihologică, o nevoie de atenție. Suferința psihologică trebuie abordată cu dragoste, nu cu dispreț. Mângâierea suferinței e mai importantă decât buna funcționare a instituțiilor.

Într-un sens propriu al cuvintelor minunile nu există. Minune e un substantiv comun gol de orice referent, dacă prin referent înțelegem o mulțime de entități cu mai mult de un element. Dacă prin referent înțeleg opțional și mulțimea mulțimilor care au doar un singur element atunci minunile există. Persoanele sunt unice, fără să existe o clasă a persoanelor. Tot ce e clasificabil în privința omului e de un nivel mai superficial ontologic decât minunea că este.

Din punct de vedere științific nu există persoane, nici nu ar avea cum. De ce ar exista ceva despre care nu se pot extrage regularități ?

De ce nu ar exista ceva despre care nu se pot extrage regularități ? E posibil ca în funcție de ce suntem dispuși să acceptăm cu privire la astfel de întrebări să depindă și ce fel de societate suntem capabili să avem.

Toți oamenii pot fi prietenii noștri.




duminică, 8 iulie 2018

Un scurt interviu despre cartea “Mărturii încrucişate”


Zilele trecute am ajuns la mănăstirea Sinaia. Pe banca din faţa porţilor de intrare stătea o persoană care citea din cartea “Mărturii încrucişate”[i]. După ieşirea de la slujba de seară am intrat în vorbă şi l-am întrebat câteva lucruri despre această carte.


- Ce impresie vă face cartea ?
- O citesc a doua oară. Mi se pare o carte bogată, asemenea filmului Ostrov. Unul dintre autori aduce cu părintele Filaret, stareţul din acest film, iar altul e asemenea părintelui Iov, egumenul.
- Cine este Filaret şi cine este Iov ?
- Nici unul nu este Filarest sau Iov, dar pare să caute mântuirea în felul lor specific. Părintele Iov era tobă de carte, iar părintele Filaret era jucăuş asemenea unui copil. Felul lor de a fi, strategia lor, devenea aceeaşi prin rugăciune, unde diferenţele dintre noi dispar.
- Citesc şi eu la această carte, însă nu am sesizat că ar fi posibilă o astfel de analogie. Mi se pare o carte destul de densă, de serioasă, se discută lucruri importante despre lume şi români. Unde ar fi joaca despre care vorbiţi ?
- E vorba de un fel copilăresc de a folosi cunoaşterea, ca în poveşti. Toţi oamenii se joacă atunci când vor să ia decizii importante folosindu-se de o cunoaştere la care au acces doar prin ceea ce poate să înţeleagă publicul larg. Unii ştiu că e vorba doar de popularizare, asemenea autorului care seamănă cu părintele Filaret, dar ştiu şi că oamenii cărora le vorbesc sunt mânaţi de curiozitate şi trebuie să li se ofere ce doresc, altminteri vor căuta în altă parte...  În fapt părintele Filaret îşi ştia foarte bine limitele, ştia că nu poate să înţeleagă tot şi semnele altora care puteau da semne. La fel şi acest co-autor al cărţii “Mărturii încrucişate”, îşi ştie starea, dar şi-o ascunde, pentru a putea pune în lumină cu generozitate pe părintele şi prietenul său Iov.
- Vedeţi aşadar un autor generos, iar altul mai puţin generos ?
- Îmi par generozităţi manifestate diferit. Autorul erudit spune la un moment dat că dimensiunea ludică e importantă, respectându-şi prietenul, dar el însuşi nu se joacă. Tocmai de aceea mi se pare că felulul domniei sale de a fi a asemenea părintelui Iov.  Dânsul doreşte să înveţe. Mai este generos şi faţă de cititori, la al căror nivel cultural coboară mereu şi, pentru a nu intimida, se arată în intimitatea sa, făcându-se asemenea oricărui cititor. Nu e vorba doar de o strategie psihologică, ci şi de o mărturisire, adesea.
Am văzut că în carte se vorbeşte şi despre ştiinţă, dar mai puţin despre filosofie. Oare de ce ?
- Ştiinţa are o autoritate mai mare azi decât filosofia şi poate fi de folos credincioşilor să se vorbească în Biserică despre ea. Filosofia e cumva în corzi astăzi şi nu e relevantă prea mult pentru viaţa duhovnicească. Asta nu înseamnă că anumite lucruri nu se văd din punct de vedere filosofic în această carte. De exemplu că unul dintre autori lucrează cu un referent mono-nivel, în tip ce al autor cu unul multi-nivelar, în care lucrurile culturale sunt analizabile la un nivel superior cultural. Primul nivel de cunoaştere nu permite contextualizarea ştiinţei şi a culturii popoarelor, doar cele de al doilea. Dar aceste aspecte nu au nici o relevanţă pentru mântuire, chiar dacă sunt foarte importante pentru tribulaţiile vieţii popoarelor.
- Nu seamănă această situaţie cumva cu mitul peşterii ? Unul dintre autori ar fi mai aproape de lumină decât celălalt ?
- Poate semăna doar pentru cineva care a început de curând rugăciunea... Ieşirea din peştere e accesbilă şi direct, prin sporire în rugăcine, nu doar printr-un progres al cunoaşterii despre lume. Progresul cunoaşterii poate fi de mare folos în a face bine când e pus în lumina adevărului ca persoană... Când nu este aşezat în acest raport de subordonare valorică duce la ce am văzut secolul trecut şi ce putem vedea în jur adesea astăzi.
- Aşadar situaţia autorului erudit este mai riscantă de urmat de către cei care vor modele decât cea a autorului cu o cunoaştere obişnuită ?
- Ambele pot fi riscante, ispitele sunt peste tot. Ambele au avantaje şi dezavantaje. Erudiţia ajută la adaptare culturală, simplitatea ajută la sesizare lucrurilor simple de viaţă importante. Modelele bune sunt cele pe măsura puterilor şi darurilor noastre, nici suprestimate, nici subestimate.
- Vorbiţi ca pentru cineva care se cunoaşte foarte bine pe sine... Dar asta e ceva rar. Cine se cunoaşte pe sine ?
- Nu ne cunoaştem, dar măcar să ne străduim cu onestitate să o facem. În carte se vede destul de limpede setea de cunoaştere reciprocă a celor doi autori, care sunt prieteni vechi. Iată deci un model pentru noi: să ne cunoaştem vorbind despre ce credem că este important.
- Vi se pare o carte importantă ?
- Mi se pare că ar fi, da, deoarece e prezentată ca neimportantă şi vobeşte despre cum treci de la duhovnicesc la lumesc şi cum vii înapoi. Adică scrie în ea despre viaţa de zi cu zi a creştinilor aşa cum este ea. Sunt puţine astfel de cărţi azi, ca dintr-un pateric al vremurilor noastre.
- Vi se pare o carte de folos ?
- “Mărturii încrucişate” este o carte de folos. Nimic nu poate fi de folos fără rugăcunea celui care se foloseşte de acel lucru.
- Unde este părintele Anatolii din filmul Ostrov în această carte ? De ce au ales autorii să nu vorbească şi din această perspectivă, a mântuirii prin pocăinţă.
- Nu ştiu unde este părintele Anatolii. Poate că al treilea este cititorul, omul post-comunist. Există la final un îndemn spre simplitate. Nu are nici o importanţă cine este Filaret, Iov sau Anatolii. Important este altceva.
- Ce anume ?
- Mâna în care ţii cartea şi ce faci cu ea. Trei degete sunt împreună, cei doi autori şi persoana cititoare, iar celelalte două degete sunt în podul palmei, ca oamenii cu naturi culturale diferite care vorbesc unul altuia cu dragoste, pentru a face bine. Iertare, acum trebuie să merg să mă întâlnesc cu prietenii mei. La revedere.
- Vă mulţumesc foarte mult. La revedere.

Omul a pornit pe stradă în jos ţinând în mână o carte.


[i] Bucuroiu R., Baconschi T., 2018, Mărturii încrucişate, faptul creştin în era smartphone, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti





joi, 5 iulie 2018

O scrisoare din partea României


“V-am văzut născându-vă din dragostea părinţilor voştri, îngrijiţi ca să vă fie bine, iar vouă vă e rău. De ziua mea vă certaţi, nu îmi împodobiţi casa, apoi vă e ruşine de mine când oaspeţi din alte popoare vin la noi.

Aţi primit tot ce puteam să vă dau, hrană, limba pe care o vorbiţi, lumea pe care o vedeţi acasă. Aveţi o ţară, un stat, sunteţi în rândul lumii şi vă purtaţi unii cu alţii ca să nu mai fiţi.

Mi-ar plăcea să fiu iubită şi respectată în lume pentru tot ce faceţi voi. Nu e cu neputinţă aşa cum începeţi să credeţi, ştiu că aveţi tăria să schimbaţi mersul lucrurilor. Secretul este efortul în libertate. Nu vă vindeţi şi străduiţi-vă, cereţi ajutor şi puneţi umărul.

Nu oamenii sunt pentru reguli, ci regulile sunt pentru oameni. Când apăraţi valorile, idealurile, gândiţi-vă mereu al cui bine îl vreţi. Cu nume şi prenume. Dacă nu există nici un om la care vă gândiţi, mai bine tăceţi. Nu vă vindeţi unor idei abstracte. Nici performanţei, nici meritocraţiei, nici egalităţii, nici dreptăţii, nici măcar libertăţii, nici unei Românii care nu e în sufletul fiecăruia, şi cu atât mai puţin bogăţiei.

Eu am o casă şi voi mă aveţi pe mine. Ideile noastre sunt lucruri din casa mea, dar casa e pentru voi, nu pentru lucrurile din ea. O casă onorabilă are nevoie de oameni frecventabili, o casă în care se poate avea o viaţă bună are nevoie de politeţe şi prietenie.

Fiecare dintre voi e altfel, e unic, vreau să văd că acceptaţi acest adevăr şi luaţi ce e mai bun de la fiecare fără să arătaţi cu vehemenţă numai ce e rău. Vreau să văd că nu luaţi nimic din ce nu e al vostru, că refuzaţi ce nu meritaţi, că respectaţi cuvântul dat, nu minţiţi şi nu trădaţi.

Vreau să văd că atunci când reuşiţi în viaţă nu dispreţuiţi pe cei care nu reuşesc, nu vă faceţi că nu-i vedeţi, ci le întindeţi o mână, ca unui om, fiecăruia. Vreau să-i văd pe aceştia că îşi ştiu locul lor şi lasă pe cei mai dăruiţi şi mai muncitori ca ei să conducă treburile la care se pricep mai bine.

Vreau să văd că nu vă interesează doar oraşele mari, ci vă aplecaţi la nevoile oamenilor din satele sărace. Vreau să văd că dezvoltaţi toate colţurile ţării, pentru că nimeni nu poate să meargî bine cu un picior scurt şi unul lung.

Vreau să văd că nu vă minţiţi pe voi înşivă cu o istorie care nu există, ci priviţi adevărul faptelor în faţă cu gândul să îndreptaţi ce e de îndreptat şi să respectaţi ce e de respectat. Dacă voi respectaţi adevărul şi eu voi fi respectată. Adevărul vă va da libertate.

Cultivaţi-vă, antrenaţi-vă trupul şi mintea şi sufletul, fiţi oameni întregi. Trimiteţi să vorbească altor popoare pe cei mai întregi dintre voi.

Aţi primit tot ce puteam să vă dau, hrana, limba pe care o vorbiţi, lumea pe care o vedeţi acasă. Aveţi o ţară, un stat, sunteţi în rândul lumii, purtaţi-vă unii cu alţii ca să fiu cunoscută, admirată şi iubită. Pentru voi sunt toate acestea, pentru voi sunt eu însămi.

Nu vă mai certaţi de ziua mea, împodobiţi-mi casa cu înţelepciune, fără risipă. Bogaţi nu suntem, dar putem fi curaţi, putem fi demni, cu spatele drept, respectându-ne pe noi înşine.
Faceţi toate astea pentru părinţii voştri, pentru voi, pentru cei tineri care aşteaptă de la voi ce aveţi datoria să faceţi.

Efort în libertate.”