Putere și iubire

Puterea e în lucruri, oameni și întâmplări și vine de la Dumnezeu. Cine crede că vine de altundeva va fi înfrânt, asemenea lui Samson. Poți spune fără a fi în pericol unui om “te iubesc” numai când știi că puterea pe care o ai e de la Dumnezeu:

“Şi puterea lucrurilor Tale înfricoşătoare vor spune şi slava Ta vor povesti.” (Ps. 144, 6).

"Cum de poţi tu spune: "Te iubesc", când inima ta nu este cu mine? Iată, de trei ori m-ai amăgit şi nu mi-ai spus în ce stă puterea ta cea mare". (Cartea Judecătorilor, 16, 15)

Puterea primită de fiecare om folosește la lucrul cu alte daruri primite. Puterea nu se dă mai departe, se folosește la lucrare. Doar lucrul făcut cu ea se dă pentru a face bine, a pune ordine în lume:

“Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat.” (Matei 25,15).

“Nu da puterea ta femeilor şi căile taie celor care pierd pe regi.” (Pildele lui Solomon, 31, 3).

“Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.” (Romani, 12, 18).

Puterea dată poate fi luată oricând. Nu avem de ce să ne lăudăm cu puterea primită, ci numai cu cunoașterea lui Dumnezeu care ne-a dat-o:

“Dar Cel ce, prin puterea Lui, struneşte pe cei puternici, se ridică răzbunător şi toți aceştia nu se mai ţin stăpâni pe viaţa lor.” (Iov, 1, 22).

“Sfânt este Domnul; să nu se laude cel înţelept cu înţelepciunea sa şi cel puternic să nu se laude cu puterea sa, nici cel bogat să nu se fălească cu bogăţia sa; ci cel ce voieşte să se laude, cu aceea să se laude că ştie şi cunoaşte pe Domnul şi face judecată şi dreptate în mijlocul pământului.” (Cartea întâia a Regilor, 2, 9).

“Iar eu voi lăuda puterea Ta şi mă voi bucura dimineaţa de mila Ta.” (Ps. 58, 19).

Lumea întreagă este în puterea celui rău pentru că a fost dată Dumnezeu în puterea lui, și tot ce are cineva în lume poate fi dat oricând în puterea celui rău:

„Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău.” (1 Ioan, 5, 19).

“Atunci Domnul a zis către Satan: "Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta". “ (Iov, 1, 12).

Hristos ne-a deschis calea pentru a ieși de sub puterea celui rău:

„El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale” (Coloseni, 1, 13).

Drumul ieșirii de sub puterea răului este drumul libertății, al alegerii binelui. Nimeni nu primește ispite mai mari decât puterea pe care a primit-o ca să le facă față. Puterea de a face față ispitelor se reînnoiește mereu prin atenția la slăbiciuni, nu la ceea ce ai puternic și folosești ca să faci bine:

„Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda.” (Corinteni 10, 13).

 „Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.” (Corinteni, 12, 9).

Ceea ce avem puternic trebuie să folosim cu hotărâre și fără laudă atunci când e nevoie:

“Dacă te arăţi slab în ziua strâmtorării, puterea ta nu este decât slăbiciune.” (Pildele lui Solomon, 24, 10).

Înțelepciunea oamenilor depinde de statulul social, cea creștină este deasupra lumii. Înțelepciunea creștină este ca o punte între puterea primită de la Dumnezeu și iubirea de Dumnzeu, iar pentru oamenii care nu au primit credință este nebunie:

“Şi am zis: "Mai bună este înţelepciunea decât puterea; dar înţelepciunea celui sărac este urgisită, şi cuvintele lui nu sunt luate în seamă"”. (Ecclesiastul 9, 16).

„Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.” (Corinteni, 2, 5).

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (Corinteni, 1, 18).

Puterea se pierde când nu iubești și se câștigă iubind după puterea ta. Iubirea aduce bucurie dincolo de situațiile lumești care ne-ar putea întrista, bucuria pregustării a ce este dincolo:

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta.” (Deuteronomul, 6, 5)

“Nu fiţi trişti, căci bucuria Domnului va fi puterea voastră" (Cartea lui Neemia 6, 10).

Domnul Boca Zian

Nu mai e multă vreme cât i ne mai putem adresa astfel, ciudat de familiar, ciudat de distant totodată, omenește respectuos, civilizat, fără să fie o blasfemie. Spunându-i o clipă așa, înțelegem unde suntem și către ce trebuie să ne îndreptăm.

Domnul Boca a suferit cumplit în fericirea bucuriei sale poate permanente, poate uneori estompată de îndoieli. A suferit nu atât pentru că a fost prigonit, ci pentru că nevrednic, asemenea oricărui om, știa despre sine că se află în cumplita situație de a fi vas al lui Dumnezeu. Boca Zian era un mare păcătos pentru că se considera mereu așa. Toată viața a căutat să facă ceva de folos cu ceea ce primise de la Dumnezeu. Privea în sus, era jos, mai jos decât toți oamenii. Tot ceea ce făcea nu era pentru sine, ci pentru ceilalți oameni. Cine îl căuta nu venea la el, ci în căutarea lui Hristos – către care putea să îndrume. Descuraja pe oricine îl căuta pe el ca individualitate, îl trimitea mai departe la Cel a cărui slugă era.

Când recunoaștem despre un om că e sfânt, ne ajutăm pe noi, nu pe el. Domnul Boca știa. Pentru un sfânt nu contează dacă i se spune că este sau nu este așa. Când noi i-am spus părintelui Arsenie să nu mai fie preot, ci să devină domnul Boca Zian, a primit fără tulburare. Pentru că era, firește, aceeași persoană. Vedea mersul, înțelegea rosturile.

Astăzi nu mai suntem tovarăși și tovarășe, am devenit o țară de domni și doamne. Pe stradă, prin instituții, oriunde, unele persoane pot fi asemenea lui. Domnul Boca Zian ne spune că în orice condiții sociale, în orice vremuri, harul Domnului lucrează. Că întâietatea este a sfințeniei pure mereu prezente, actuale, manifestându-se sub forme mereu asemănătoare, dar unice, de negândit în diversitatea lor înainte de a le cunoaște față către față, cu ochii trupești și sufletești.

Părintele ne mai spune că esențialul e să stai în brațele lui Dumnezeu și când auzi că te cheamă, și când nu mai auzi că te cheamă, pentru că știi că El te cheamă mereu. Părintele a ratat tot ce era lumește de ratat în viață, familie, carieră, bunuri, statut, mai puțin dragostea și mântuirea, adică esențialul.

Ne mai arată părintele că valoarea, meritele lumești ies mereu ca uleiul la suprafață, că făclia nu stă sub obroc, că există un sus și există un jos. Și ne îndeamnă să urcăm.

Suntem în această lume, asemenea lui, și cât suntem aici trebuie să ne pregătim. Asemenea lui.

Foto: Cabana Sâmbătă și chilia săpată în stâncă.