Poziționarea folositoare a creștinilor ortodocși în disputele dintre credincioși

 

De care parte alegem să fim când sunt neînțelegeri în Biserică? De partea obiectivității, a spovedaniei și a împărtășirii cu Trupul și Sângele lui Hristos. Emoțiile, atașamentele emoționale, idiosincraziile nu sunt de folos.

Așa cum un om de știință observă printr-un instrument și poate spune în mod obiectiv ce vede, adică la fel cum ar vedea și alte persoane, repetabil, în măsură să genereze acord și să obțină o cunoaștere sigură, la fel și creștinii au nevoie de instrumente ca să vadă obiectiv ce se întâmplă. Dumnezeu vede de sus, din veșnicie, din afara timpului. Pentru El, totul are obiectivitate deplină, cunoaște și ceea ce a fost, și ceea ce este, și ceea ce va fi. Omului nu îi e lăsat să vadă de sus cât e în lume, ci numai de jos. Pentru a putea îmbrățișa totul cu privirea, așezarea din care să obțină perspectiva necesară va fi cât mai jos posibil: în iad. 

Numai din coborârea de sine, din lacrimi ale pocăinței care nu sunt ale noastre, nu ni le asumăm, ci știm că aparțin lui Hristos, putem fi obiectivi. Numai prin nimicnicia completă în fața Creatorului poate exista un dram de obiectivitate omenească în prinvița persoanelor și a comunităților. Privind cu ochiul minții, deasupra, vom putea observa pe cei mai sus decât noi cum cad și cum se ridică. Vom ști unde e urgența cea mai mare de ajutorare, măcar cu rugăciunea.

Nu există lideri creștini care să poată spune altora ce să facă duhovnicește, să planifice rațional și să dea dispoziții. Acestea, atât cât se fac, nu țin de duhovnicesc, ci de lumesc. Numai oamenii dezlipiți de sine, care știu că nu știu, știu că ce știu nu e al lor, că toate sunt ale Lui dintru ale Lui. Pot spune, dacă e cazul, ce văd, și apoi pot să lase o libertate deplină. A avea informații despre comportamente și atitudini din funcții înalte ajută numai dacă ai mintea în iad cu privire la tine însuți și poți sugera delicat, fără să obligi. Să bați, știind că poate nu ți se va deschide.

A fi în iad, a fi umilit, a fi disprețuit, a nu protesta împotriva nedreptății, a recunoaște că așa este ceea ce factual nu este așa, a spune că ai greșit când nu ai greșit, acestea sunt pământul gras al spovedaniei și al Sfintei Împărtășanii. Abia atunci harul lui Dumnezeu te învelește ca într-un nor, acoperindu-ți inima.

Ce este greșit și ce este corect în comentariul Pr. Nicolae Tănase și reacțiile la el

 

Pentru a vede ce este greșit și ce este corect în relatări și reacții primul lucru e să înțelegem situația intervenției. Ca să o înțelegem în fondul ei punctul de plecare este cel al gândirii din perspectiva judecării păcatelor, conform textelor bisericești. Noțiunile sunt ușor accesibile în îndrumarele de spovedanie.

 

Un exemplu azi contraintuitiv prin prisma dreptului la avort este că un avort este un păcat atât pentru mamă, cât și pentru tată. Ideea din spate este că relația umană primează asupra autonomiei individului față de celălalt, natura însăși a umanității e relațională, de unde și importanța ontologică a familiei și apoi a instituției familiei. Un alt exemplu contraintuitiv în zilele de azi este că a te aranja, îngriji ca să fi atractiv sexual altei persoane, sau pur și simplu ca să te integrezi social și să te simți bine când toată lumea face asta deja ca un reflex, indiferent dacă ești bărbat sau femeie, este un păcat. Ideea din spate este că nu e necesară înfrumusețarea suplimentară pentru că oricum fiecare om este frumos așa cum este și poți găsi în el chipul creatorului sau Maicii Domnului. Toți oamenii din perspectivă ortodoxă sunt frumoși așa cum sunt, iar cine e curat sufletește vede asta.

 

Putem formula acum mai ușor de înțeles ce este corect în ce a spus Pr. Nicolae Tănase: că sunt situații de abuz sexual în care există o co-responsabilitate morală în sensul moralei ortodoxe. Ce este greșit în comentariu? Că situația morală religioasă ar trebui să aibă consecințe legale, ba chiar unele cantitativ exprimate, după modelul din pidalioane al îndepărtării de la împărtășanie un număr de luni.. Aceasta este o atitudine tipică de transfer al moralității din registrul relevanței pentru mântuire în cel al funcționării sociale și este o trăsătură culturală a modului de gândire ortodoxist.

 

Reacția presei este corectă în privința semnalării greșelii Pr. Nicolae Tănase și este greșită în modul de interpretare a ei, inducând cititorului ideea că frumusețea femeii este cea despre care spune Pr. Tănase că ar trebui pedepsită. Din păcate pentru limba română noi nu avem cuvinte diferite pentru frumusețe cum găsim în alte limbi, care să indice registrele lumesc și cel spiritual ale frumuseții. Noi vorbim despre produse de frumusețe, putând să însemne prin conotații orice fel de de frumusețe, nu despre ahava beuty products. Neavând, ar fi de dorit să fim nuanțați în exprimare ca să se înțeleagă mai clar la ce ne referim.

 

Reacția purtătorului de cuvânt al BOR este corectă în a nu pune paie pe foc și este greșită în a nu clarifica sau măcar indica problema relației dintre morală/cvasi-legislația creștină și legislația seculară, adică între responsabilitatea din interiorul Bisericii și cea legală în stat. Dar o astfel de clarificare și delimitare ar fi fost și greu de făcut când simbioza stat-biserică puternică este de fapt cea dorită. Greu de crezut că poți demantela mentalități ortodoxiste din societate când ce vrei tu este rezultatul ortodoxismului, un stat cu rol important și direct al religiei asupra politicilor publice.

 

Acțiunea “sistemului” de subminare a mentalității ortodoxiste prin acest scandal de presă este corectă în contextul tensiunilor politice globale și din interiorul BOR și este grreșită prin oportunismul ei. Dacă era în serviciul cetățeanului s-ar fi manifestat de foarte multă vreme, strategic, și atunci nu ar mai fi fost nevoie de victime colaterale proiecte de binefaceri autentice.

 

Pe plan duhovnicesc însă toate au un rost. Culegem ce am semānat vânzând capitalul simbolic creștin statului capturat și firmelor corupte pentru bani. Exact ca în Evanghelie, toți trec pe lângā cel cāzut între tâlharii erorilor proprii și ale altora și dezbrācat ca sā deconteze public disputele despre dreptul la avort din spațiul european și occidental în general. Ne grābim jos la Ierihon unde sunt banii, proiectele parohiilor proprii, obiectivele și imaginea ASCOR, reziliența socialā, cultura înaltā, ce are și vrea fiecare. Undeva în cer Maria Egipteanca se roagā.

Despre mistică și misticism

 

Mistica nu e vreo știință sau teorie academică, ci viețuirea împreună cu alte persoane pe care le recunoști ca ceea ce sunt, persoane, cu miezul lor de ființă tainic. O privire asupra unei flori sau cerului îți spune ceva și despre Creatorul lor, deslușirea unui profil uman mergând pe un drum departe îți spune ceva despre prezența unui seamăn. Chiar și când nu ești credincios ai un moment de privire deschisă, care lasă loc altcuiva, până când revii în tine.

 

Mistica ține de viața de zi cu zi firească, neinvadată de rețete de înțelegere prin gândirea filosofică și științifică. Acesta e miezul însuși al ființei lumii omenești. Când în jur vedem numai obiecte mecanice, biologice, chimice, sociale, fenomene psihologice ne-am îndepărtat de viață și ne desprindem de mistică. Ceea ce este marginal și numai un mijloc pentru a rezolve unele probleme în viață îl punem central. Suntem atunci ca zidarul care nu mai lasă mistria din mână nici când doarme, nici la masa din familie. Omul nu e făcut să fie cu uneltele la îndemână toată ziua. A avea o zi pentru Dumnezeu și semeni nu înseamnă decât a avea o zi de trăit firesc. Mistic.

 

Mistica nu e un antropocentrism, în ea omul nu se așează în mijlocul lumii, ci este împreună cu toate, creaturi și creator.

 

Mistica odihnește pentru că ea în însăși odihna, liniștea, pacea, raiul pierdut parțial, nu complet. E amintirea către a cărei realitate ne îndreptăm prin viață.

 

Misticismul nu e decât să crezi că poți fii în rai fiind în lume, e o lene de a-ți face munca vieții căzute din lume, care e o și muncă a gândirii, științei, tehnologiei, ca să te întreții și să rezolvi ce e de rezolvat în lumea vremurilor tale. Inventezi tot felul de scurtături superstițioase ca să nu te pui pe treabă. Ispita misticismului e de la diavol, e una a neasumării responsabilității ce-ți vine de a lucra la mântuirea ta și a semenilor, nu de a fenta acest lucru prin metode “spirituale” vrăjitorești.

 

Când respingem gândirea rațională modernă în lucrul practic ne ducem în misticism, e rău, când o respingem în timpul nostru de odihnă ne ducem în mistică, e bine.

 

Pentru sfinți și pentru cei îmbunătățiți munca e și odihnire, devine rucodelie, iar rucodelia științei, ingineriei, agriculturii, pot merge împreună cu mistica, bucuria de a fi în legătură permanentă cu creația și persoanele de aici și din veșnicie. Orice om poate măcar încerca să pornească pe acesta drum și acesta e darul poate cel mai mare al ortodoxiei. Nu e nevoie să fii monah și monahie pentru asta.

 

Avantajul ortodoxiei fațā de alte confesiuni creștine e în primul rând prezentul, nu trecutul. Praznicul și postul ca și permanente, în ritmul vieții și respirārii, cu praznicul bucuriei recunoașterii prietenului mereu înainte de postul cāinței depārtārii de El. Cine vrea sā înțeleagā trecutul și viitorul trebuie sà porneascā de la prezent. Peste acestea vin ritmurile sociale și bisericești ale posturilor și praznicelor rânduite. E ca relația dintre rugăciunea personală și cea comunitară, se completează.

 

Mistic înseamnă realist pe deplin. Însă realitatea fiind în dezvăluire permanentă pe măsura urcușului duhovnicesc sunt și experiențe mai rare, la care ajung puțini, pe care îi numim sfinți, care văd mai de sus, ca din satelitul rugăciunii ce se întâmplă și ne spun despre aceste fenomene ce au înțeles. Putem avea și o disciplină teologică academică despre mistică, o sistematizare a toate acestea pentru a separa realitatea de posibilă înșelare, mai ales în cele înalte. Dar în a-ți privi prietenul în ochi zâmbind ce înșelare poate fi dacă te ții de ce e da da și ce e nu nu?

 

Mistica nu e un concurs de trăiri, o competiție pentru performanță duhovnicească, iar marii mistici trăiesc firesc ceea ce trăim și noi firesc, dar altceva, pe măsura darului primit de ei. Mistica este însăși viețuirea accesibilă tuturor, în care fiecare fiind unic diversitatea felurilor de a fi mistic e mai degrabă nesfârșită, cât neamul omenesc. Mereu va fi ceva nou de adăugat la mistica academică, la tratate, din care putem citi ca dintr-o carte de istorie fără a putea prezice viitorul omenirii și către al câtelea cer se va putea înălța cineva vreodată.

 

Mistica e accesibilă tuturor confesiunilor creștine, poate și altora, de fapt oricărei persoane umane care privește lumea. Unii putem crește mai mult, alții mai puțin. Alții putem să vrem ne-o refuzăm cu totul, dar aceasta e cu neputință. Numai o mașină lucrează în permanență. Omul se și odihnește.

 

De aceea puteam avea și sfinți în închisori: ceea ce pentru unii e numai închisoare și chin, pentru alții poate fi și odihnire prin ele. E ca și cum ai aștepta în pace eliberarea din lume.

Ortodoxia: între idolatria istoriei și scientismul psihologic

 

Când propaganda rusă spune că se poartă un război sfânt împotriva occidentului demonic în spatele acestei afirmații se află un mod de a gândi propria identitate, considerată sfântă, în raport cu o alta, considerată demonică. Înfrângerea identității demonice este o datorie a celei sfinte și în schema de gândire creștină este de neevitat, practic fiind garantată de învierea lui Hristos și de alinierea identității ortodoxe ruse la voința lui Hristos.

 

Problema cu această schemă de argumentare este că nu e o invenție în laboratoarele de comunicare, ci un rezultat al unui mod de funcționare al instituțiilor ortodoxe pe termen lung. Dacă vrem să îi opunem ceva substanțial nu e nevoie de tehnici de comunicare, ci de o analiză de fond.

 

Poate că statul ar merita să investească într-o înțelegere nuanțată a fenomenului, angrenând specialiști din zonele disciplinare relevante. Până atunci, se poate observa că la scară mică, a relațiilor personale, există o abordare similară în relațiile dintre ortodocși și protestanți. Nu este ceva rar afirmația că protestanții manifestă idolatrie de sine și că, Dumnezeu urând idolatria de sine, ca pe orice idolatrie, e bine pentru ei să se întoarcă la dreapta credință. Când vorbim despre sine, vorbim implicit despre identitate. Idolatria de sine este ceva rău, la limită sugerând căderea demonică a mândriei, ortodoxul se poziționează de partea binelui și luptă împotriva căderii demonice. Relația persoană-persoană și instituție-instituție din această abordare, propaganda rusă o folosește global și justifică un război sfânt.

 

Că protestanții au idolatrie de sine este fals. Nimeni care crede în Dumnezeu nu poate avea idolatrie de sine, sinele fiind trăit în directă relație de dăruire din partea unui creator. Argumentul că încep cu ei înșiși bisericile lor este și el factual fals, sunt în evoluție culturală din instituțiile vechi, nu există vreo decuplare ontologică față de Hristos, numai instituțională.

 

Că Dumnezeu urăște idolatria de sine este, de asemenea, fals. Ura nu ține de identitatea lui Dumnezeu. Ceea ce în vechiul testament e văzut ca furie, răzbunare, e o cheie de lectură a atributelor divine din acea perspectivă. Dumnezeu nu s-a transformat în dragoste odată cu întruparea Fiului, era asta din veșnicie, prin întrupare numai s-a arătat oamenilor căzuți a fi clar aceasta, dragoste.

 

Ar putea fi douà ipoteze cu privire la de ce unii ortodocși considerā cā protestanții manifestā idolatrie de sine:

·       ipoteza cāderii personale. Te identifici cu trāsāturile tale lumești care devin sinele tāu, ce ești, constați cā vii direct de la Hristos prin apostoli și sfinți pārinți, iar cine sare etapa patristicā în identitatea lui pornește de la "sine" și direct originea Hristos. Cāderea nu permite sā mai vezi sinele tāu profund care nu e determinat lumesc. E un soi de idolatrie colectivā a istoriei și nu e de mirare cā poate naște filetism în al doilea pas.

·       a doua ar fi ipoteza psihologizārii credinței. Influența standardelor științei moderne scoate sinele din zona de interes teoretizabil și efectul e similar cu al.unei cāderi, dar nu prin greșeli de viațā, ci o ecranare epistemicā datā de însușirea "spiritului" vremurilor

 

Din punct de vedere practic social efectele celor douā mecanisme sunt convergente. Soluțiile imediate pot fi pentru primul mai multā comunicare creștină de calitate pe problema sinelui, iar pentru al doilea un pic de filosofia psihologiei ca sā îi înțelegi limitele învațatā de oricine folosește psihologia în instituția Bisericii.

 

Pe termen mediu cercetarea teologică academică ar putea să așeze înțelegerea situației pe agenda ei. Filiația față de tradiția patristică nu e numai istoric-lumească, e veșnic-istorică, acționând și prin veșnicie în cadrul comunității lumesc-veșnice de pesoane. Acest mod de acțiune susține și caracterul viu al tradiției, care nu e simplă imitare și procesare culturală a unui bagaj vechi, ci o retrăire a lui prin relația cu veșnicia, cu persoanele de acolo mai precis, în prezent. Prin urmare dacă tai o legătură lumească nu înseamnă că ai tăiat și legătura ontologică prin veșnicie față de acele persoane, fie și fără să îți dai seama că există, fără să o vezi. Dacă avem drepți vetero-testamentari nu văd de ce nu am putea avea și persoane echivalente ca statut în comunitățile protestante prin intermediul veșniciei. Chiar dacă ne refuzăm singuri luminarea și îndumnezeirea, nu înseamnă că nu putem dobândi despătămirea și acțiunea morală. Pe o schemă de acest fel s-ar putea poate evita situația nu tocmai plăcută de a da apă la moară unei facilitări ortodoxe a unui clivaj calitativ major, nu doar gradualist, între confesiunile creștine, cu consecințele pe care le vedem geopolitice, a unui război considerat sfânt, și în interiorul lumii libere, a califcării protestanților ca manifestând idolatrie de sine.

 

Cum însă orice efort de analiză și gândire are niște costuri, e puțin probabil ca cineva să vrea să și le asume în loc să folosească resursele respective la altceva. Câtă vreme suntem în pace și liniște sub umbrela forței militare a altor țări, occidentale, ne vom vedea de treburile noastre ca de obicei.

 

Paștele meu, sau Paștele tău?

 

Nașterea lui Hristos în sufletul omului și învierea Lui în inimă fiind permanente, ce este această separare a datei sărbătoririi între oameni? Este transformarea permanenței în eveniment.

 

Evenimentul este mai întâi bucuria omului când sesizează nașterea și învierea în sine. Bucuria personală apare ca ceva deosebit pe fondul neatenției uzuale, a risipirii, a îndeletnicirii cu cele ale lumii în care suntem. Pentru sprijinire reciprocă, de dorul acestei bucurii, sub îndrumarea unor călăuzitori ne organizăm ca să avem o bucurie mai sigură, care depinde mai puțin de slăbiciunile fiecăruia. Bucuria devine asociată unei zile și unui proces, al postului pregătitor.

 

Evenimentul devine public, bucuria devine un obicei social și o necuviință să nu o ai atunci când îi vine timpul lumesc. Comunitățile oamenilor neștiind în lume multă vreme unele de altele această zi ajunge să nu mai fie aceeași în diferite părți ale lumii. Timpul lumesc, momentul prevăzut al bucuriei ajunge diferit. Apoi lumea se schimbă, aflăm cu toții unii de alții și ni se pare ciudat, poate chiar o necuviință să ne bucurăm în alt moment decât ar trebui.

 

Unirea în bucurie tot se face, dar se face în cele fără de folos. Sărbătoarea se pierde în uitarea bucurie cerești și creșterea celei lumești. Sărbătoarea se pierde în lăcomie, comerț cu de toate ale Paștelui lumesc, la orice dată ar fi acest eveniment.

 

Nașterea lui Hristos în sufletul omului și învierea Lui în inimă fiind permanente, nu pot fi o necuviință. Cel ce se bucură nu poate fi un străin. Bucuria altora nu poate genera întristare, iar a noastră cum ar putea? Nașterea lui Hristos în sufletul omului și învierea Lui în inimă fiind permanente, foame de ceresc nu poate fi potolită cu mese lumești.

 

Privește-ți în ochi fratele care te fură, pe care l-ai lăsat la vie și când ai venit ai aflat că te-a trădat și vândut. Și bucură-te cu el.

 

Privește-ți în ochi fratele care te judecă și te umilește, care te scuipă și te biciuiește, îți dă cu tunurile în mănăstiri, îți risipește cu răutate munca, te ține în sărăcie. Și bucură-te cu el.

 

Privește-ți în ochi fratele care vrea să te ucidă fiindu-i frică de pedeapsa cuvenită, care se sperie când Dumnezeu ascultă rugăciunea psalmistului și nu poate înțelege ce este iertarea. Și bucură-te cu el.

 

Privește-ți în ochi persoana pe care ai furat-o, trădat-o, batjocorit-o cu faptele și tale, cerei iertare și bucurați-vă.

 

Dacă ar fi câte un Paște în fiecare zi a anului și tot nu ar fi de ajuns. Paștele este al nostru al tuturor și îl dăm Lui, fiind dintru ale Lui. Când nu îl mai dăruim și noi la rândul nostru cu dragoste, îl pierdem.  Paștele tău dă-l celuilalt, nu-l ține pentru tine.

 

Nu e nevoie de vreo dată comună, e nevoie de foamea și setea de trupul și sângele lui Hristos. Zosima acestui deșert poate veni oricând.

Despre claritatea morală în spațiul public

 

În acest text schițez o caracterizare a rolului dezbaterilor publice despre claritatea morală.

 

Cuvântul claritate se referă la vederea limpede cu mintea, iar discuția despre aceasta are în vedere condițiile generale ale vederii limpezi ale unei minți. Cuvântul moral se referă la natura celor văzute în raport cu reguli morale, despre ce e bine/bun și ce este rău.

 

Pentru a constata claritatea minții sunt posibile introspecția și observarea externă, iar observarea externă e posibilă pe orizontala lumească și dinspre persoane transcendente. Corectitudinea evaluării clarității vine dintr-o interacțiune între persoanele care fac observările respective ale minților proprii și ale minților altor persoane.

 

O discuție despre proprietățile morale ale faptelor angajează modurile de conceptualizare a binelui și răului în etajele lor deontologist, al virtuții și utilitarist, pe de o parte, și natura și complexitatea în faptelor. E foarte probabil ca proprietățile morale simple și clare, de tip deontologist, să fie ale unor fapte care angajează obiecte și procese simple, iar pentru faptele care implică obiectele și procesele complexe să existe în mod natural un amestec de bine și de rău și să avem avem nevoie să ne orientăm în evaluarea lor ca întreg după conceptualizări morale mai slabe, de tipul virtuții și utilitarist (prin consecințe).

 

Pentru a crește claritatea morală se poate lucra la creșterea clarității minții prin practicarea cunoașterii de toate felurile împreună cu alte persoane și la atenția morală asupra faptelor personale și proceselor complexe interpersonale la scări de timp diferite, mai scurte, ale vieții ca întreg, în perspective istorice. În funcție de scara de timp a antrenamentului acesta se va plasa undeva pe gradientul dintre privat și public. Un antrenament privat excepțional de fertil poate fi făcut public din perspectivă istorică pentru a servi ca model și altora. Un eșec al unui antrenament public prin ignorarea nevoilor de a avcea și procese de scări private, restrânse social, poate fi o lecție de reținut de asemenea din perspectivă istorică.

 

Claritatea morală este instantanee numai pentru un Creator așezat în veșnicie în raport cu lumea faptelor altor persoane, cea a persoanelor din lume este rezultatul unui proces complex de dezvoltare a clarității minții și a atenției morale naturalizat până la acțiunea de evaluare morală în timp real și decizia de a făptui într-un anumit fel în urma evaluării.

 

O dispută lumească publică despre relevanța sau irelevanța clarității morale în spațiul public este un antrenament pentru claritatea morală a persoanelor în sfera acțiunilor publice posibil în societățile comunicării de azi. Ea violentează sensibilitățile private și expune ceea ce în condițiile tehnologii vechi nu ar fi fost expus, ci filtrate la comunicarea publică, dar este inevitabilă. E rezonabil să credem că la discuțiile socratice mai aveau loc și tot felul de întâmplări neinteresante din perspectivă istorică și care n-au mai fost scrise în dialoguri. Acum le vedem pe toate, dacă dorim, putem fi martori la toată bucătăria dialogului și curtea din spate a caselor dialogurilor.

 

Orice persoană care crede că are claritate morală beneficiază de critica faptului că ar putea exista sau că ar putea fi utilă, pentru că o invită să își evalueze cunoașterea și exercițiul faptelor bine întemeiate moral. Răspunsul de folos la critică a celui care crede că deține claritate morală și o folosește discursiv public este îmbunătățirea propriei situații epistemice și morale.

 

Oricine crede că nu are nicio relevanță claritatea morală beneficiază de prezența activă a celor care o afirmă prin zdruncinarea propriului blocaj existențial utilitarist, de limitare a spațiului public la zona intereselor legitime. Concentrarea publică exclusiv pe interese legitime vulnerabilizează la alunecarea pe panta spre interese nelegitime. Răspunsul de folos la critică a celui aflat de această parte a unei dezbateri despre claritatea morală este îmbunătățirea propriei situații epistemice și morale.

 

Claritatea morală în spațiul public a avut-o Hristos în lume. Putem tinde către ea, dar știind cine suntem, creaturi. Drumul spre claritate morală este o împreună lucrare, după modelul Sfintei Treimi.

Ce are de făcut Biserica pentru binele public

De la bun început trebuie spus că mântuirea nu este un bine public deoarece nu este relevantă pentru toți cetățenii, unii fiind credincioși, iar alții nu. Mântuirea, ca orice alt scop din orice spiritualitate, este de interes grupal într-o democrație funcțională, este limitată la grupul celor care împărtășesc acea spiritualitate. Pe de altă parte, există o relație indirectă între democrațiile funcționale și spiritualitatea creștină prin faptul că istoric democrațiile funcționale moderne depind de niște condiții sociale și culturale generate de spiritualitatea creștină. Dacă aceste condiții dispar, dispar și democrațiile funcționale. Ce are de făcut Biserica pentru binele publice este să continue să livreze condițiile necesare democrației funcționale ca efecte secundare, lumești, ale funcționării ei, fără să preseze spre asumarea unor obiective spirituale de genul mântuirii pe nimeni, nici personal, nici social.

 

 

 

Discursul public despre claritate morală în politică și societate este este o astfel de presiune. Ne folosim de noțiunea spiritualà de claritate moralā ca sā penalizām ortodoxismul rus și al adepților lui din România ca sā nu ne taie statul banii instituționali și să fim frecventabili în lumea (mai) liberā în care ne-am integrat recent. Claritatea moralā nu ajutā la nimic lumesc, numai la ceresc, iar libertatea civicâ și politicā e pentru toatā lumea, credincioși sau nu, nu pentru ceresc. Dacā vrem sā facem ceva de substanțā lumeascā atunci sā susținem condițiile necesare democrației: accent echilibrat pe persoanā și colectivitate, un minim de meritocrație cu circulația elitelor, încredere și comunicare cu cei diferiți de noi. Acestea sunt servicii publice ale instituțiilor religioase de interes general în democrații funcționale. Fārā acestea vom avea ca Biserică numai funcții sociale similare celor care își semnalizeazà virtuțile lor în sistemele lor de valori seculare.

 

 

 

Natura claritāții morale din perspectivā umanā, nu a omului Dumnezeu Hristos, este asimptotică mai degrabă decât un bun deținut, e un dar mai degrabă decât un rezultat meritat, e de felul acțiunii și se judecā dupā roade. Dacā vorbim despre ea și rezultatul acțiunii de vorbire e rāu, atunci claritatea moralā când s-a vorbit a lipsit. Riscul teologiei academice și al instituțiilor etice și morale aici e mai mare ca al altora. Existā și curajul de a o tācea și cel de a o rosti, dar mai des primul. Nu se aruncā cu claritatea înaintea oricui, a lumii întregi, ci la momentul potrivit cui o poate primi.

 

 

 

Într-o democrație funcțională politicile publice nu sunt nici morale, nici imorale, sunt niște servicii făcute la o cerere a cetățenilor. Când un brutar îți vinde pâine nu e nimic moral în asta, e un schimb. Există exigențe morale subiacente schimbului, de a nu trișa, de a nu abuza de poziția de client sau de vânzător, dar schimbul ca atare nu are vreo dimensiune morală. Există un amoralism rezonabil, anume că în situații lumești alegerile pot fi și pe orizontalā, ghidate de un interes lumesc, nu numai duhovnicești verticale. Alegerile politice dintr-o democrație sunt pe orizontala lumească. Pe cât posibil urmăm standardele morale religioase sau secularizate și când avem roluri publice, dar interesele nu pot fi sacrificate pentru standardele morale ale acțiunii ca atare. Pentru ca alegerile lumești să nu ducă la conflict și ură avem nevoie de accent echilibrat pe persoanā și colectivitate, un minim de meritocrație cu circulația elitelor, încredere și comunicare cu cei diferiți de noi, toate acestea să preexiste în societate și aici este rolul esențial al Bisericii. Niciun sistem de educație publică nu poate livra singur așa ceva, numai un grup de oameni care urmăresc scopuri nelumești, iar sistemele publice de educație doar în măsura în care corpul social din care provin oamenii are și o viață religioasă cât de cât. Nu e vorba de educația religioasă ca parte din sistemul de educație, ci de ce se întâmplă în afara lui, în mod natural, asumat existențial.

 

 

 

În rezumat, ce au de făcut instituția Bisericii și exponenții ei este să fie rezonabili pe plan lumesc și să respecte libertatea de decizie a oamenilor. Să bată, nu să pună piciorul în prag, să acționeze indirect, nu să împingă lumea spre mântuire prin intermediul politicului, inclusiv a educației publice. Hristos n-a predat la universitate sau în școli publice. E nerezonabil sā vrei sā salvezi lumea prin politicā, după cum este autodistructiv să sacrifici pentru interese standardele morale de profunzime socială, care dau condițiile pentru orice acțiune eficace într-o democrație funcțională. Nu e nimic special cu această concluzie, eficacitatea primează în fața eficienței în orice entitate organizațională care nu vrea să iasă de pe piață, dar a neglija complet eficiența nu te duce decât la faliment. Biserica dă condițiile lumești pentru eficacitate socială de ansamblu și le poate submina pe cele pentru eficiență când insistă pe claritate morală unde și când nu e cazul.

 

Din punct de vedere teologic chestiunea relevanței pentru politici publice sau nu a clarității morale e legată de până unde se poate aplica tăierea voii în societate ca recomandare pentru o viețuire creștină. Dacă există relevanță, tăierea voii se aplică și în instituțiile statului și soluția simfonică e imediată. Dezbaterea va fi dacă există sau nu claritate morală autentică, de ex. putiniștii și dl Putin și duhovnicii lor nu o au, deși pretind că o au, în timp ce cei care li se opun o au, așa cum zic că o au și toți pro-occidentalii suntem de acord că stau lucrurile. Dar toată dezbaterea e în schema de teologie politică simfonică. Alternativa sugerată e ieșirea din schema simfonică, adică o altă teologie politică, mai bottom-up, în care tăierea voii nu ar fi relevantă eclezial pentru spațiul politicilor publice cu argumente teologice ce țin de exigența dragostei în condițiile heterogenității sociale contemporane. Rămâne o tăiere a voii personală direct față de Hristos față de poruncile evanghelice în faza din-ainte de fapte, iar după fapte publice în funcție de consecințe pe filiera standard cu duhovnic. Adică dintr-o evaluare instituționalizată ex-ante și ex-post de tip simfonic s-ar merge numai cu o evaluare instituționalizată ex-post, care nu e nici protestantă, nici soluția clasică de teologie politică.

 

Limitele unei abordări de felul celei din acest text sunt cele ale înțelegerii relației dintre științe sociale și teologie în sensul ei patristic. E foarte posibil ca într-un context de realitate socială neconflictuală prioritățile să pară a fi altele, mereu țintind scopul final și eficacitatea, nu mijloacele viețuirii decente, civilizate, de zi cu zi lumești. Dar acum pare că și lucrarea Martei merită un pic de atenție.

Împăratul minciunii ortodoxiste

Agresivitatea unora dintre cei care ar trebui să știe Psaltirea pe de rost are două rădăcini: relația duhovnic – ucenic care nu urmărește pacea, ci puterea în lume și cultivarea poveștilor mincinoase ca formă de legitimare compensatorie în absența dragostei. Ucigașii au avut binecuvântare de la duhovnic pentru războaie, duhovnicii susțin binecuvântarea armelor de distrugere în masă, ierarhii au are fără îndoială binecuvântare de la ai lor pentru tot ce fac. Dacă în calitate de laici ne putem permite o anumită independență în decizii lumești fără ca în condițiile sociale actuale de secol XXI să avem prea mult de suferit (nimeni nu își permite să îndepărteze laicii mai apropiați de viața duhovnicească și așa prea puțini) e probabil că alta e situația treaba cu clericii și oamenii din instituțiile militarizate întrepătrunse cu organizațiile religioase, creștine sau de altă religie. Pozițiile persoanelor agresive, mireni sau cler, nu reflectă numai profilul lor psihologic și un context social de moment. Multe din intervenții au bază în materiale generale ca îndrumarele de spovedanii construite detaliat pe zeci de pagini pentru perioade istorice datate, în care competiția grupală acerbă și ura interconfesională erau normalitate. Acestea au primit binecuvântări de publicare din multe părți în alte vremuri și în numele unui tradiționalism decuplat de fondul tradiției patristice sunt folosite și acum. După ce au vândut interesele laicilor democrați prin validarea autoritariștilor instituțiile bisericești naționale sunt în curs de lichidare a legitimității discuțiilor publice anti-ortodoxiste interne. Asta demonstrează că nu există la vârf instituțional dragoste de oameni, singurul loc unde se manifestă aceasta fiind Sf. Liturghie, unde rolurile instituționale sunt nerelevante. Harul și tainele nu sunt proprietatea cuiva. Credința e folosită instituțional în interesul statului, oamenii ca persoane sunt negilijabili cu demnitatea și libertatea lor, iar această situația e compensată prin acțiuni sociale generale. Dacă decizia a fost bine gândită se va vedea din evoluțiile globale. În absența unor mutații politice conservatoare mișcările locale se vor restrânge ca inutile, iar țările care și-au distrus complet potențialul de dezvoltare democratică se vor izola. Pe lângă validarea agresivității de către duhovnici un accent în plus spre rău îl au spațiile geografice unde se clădesc mituri mincinoase ample. Lucrarea Sfintei Cuvioase Parascheva e evidentă oricui, cea a continuității de la Sf. Ap. Andrei încoace în zona Dobrogei e un fals cu reverberații naționale. Dacă ai făcut pact cu împăratul minciunii nu ai ce să culegi decât dezbinare. Unitatea se menține prin viața duhovnicească reală. În România orice creștin urban democrat va evita susținerea instituțiilor religioase în aceste condiții mai mult decât strictul necesar în comunități locale bine definite. Un deceniu, două, câtă vreme memoria publică a evenimentelor va persista.

Lumina recunoștinței

Există recunoștință cu dragoste și recunoștință fără dragoste. Când recunoștința e față de Dumnezeu, cea fără dragoste ne aduce în situația fariseului din pilda vameșului și fariseului. Cea cu dragoste față de Dumnezeu crește mereu până când tot ce se întâmplă în lume ne apare ca miraculos, nu numai situațiile deosebite. Când recunoștința e față de oameni, cea fără dragoste ne face să dăruim cele care sunt pe placul persoane căreia îi suntem recunoscători, indiferent dacă sunt de folos duhovnicesc sau nu. Când e recunoștința față de om e cu dragoste vom aprecia lucrarea vrășmașilor la fel de mult ca cea a prietenilor, iar pe toate ca pe niște miracole. Despre oameni și Dumnezeu nu vorbești în privința recunoștinței, numai taci și faci. Dumnezeu știe oricum tot, iar oamenii care pot înțelege știu și ei numai din fapte și tăcere. Vorba despre recunoștință în privințe anume, cu toate detaliile, smintește. Lumina recunoștinței așezată pe vârf de munte e una tăcută, vorba e un vânt al înșelării care tulbură pacea luminii și îndepărtează oamenii de sinele vorbitor. Familia creștină este casa recunoștinței față de oameni. Familia creștină e locul unde se învață recunoștința, care apoi se întinde spre familia omenirii creștine și necreștine pe măsura creșterii duhovnicești. Familia necreștină este închisă în sine, un loc de îngrijire reciprocă, de siguranță. Orice familie creștină este și necreștină într-o măsură mai mare sau mai mică dacă nu e una de sfinți. Dacă scopul familiei creștine e sfințirea vieții, atunci e loc de recunoștință față de toți oamenii în ea. Familia luminează tot mai mult pe măsură ce membrii ei se apropie de marea trecere. Când lumina devine foarte mare, din recunoștință ea se dăruie turor sub formă de fapte multe, de mărturisiri verbale și cărți, de dragoste demnă în sărăcire materială, de modele pentrui noi cei așa depărtați de lumină. Comunitatea unei parohii e casa recunoștinței față de Dumnezeu. Când comunitatea se orientează spre îngrijire reciprocă sau a unor nevoia tradiționali, mereu aceiași, devine necreștină, mândră și sigură pe mântuirea ei. Când comunitatea se bate cu pumnul în piept strigând milostiv fii mie păcătosului sau păcătoasei, cându nu uită faptele rușinoase din trecut și le ține în memoria colectivă alături de cele frumoase, atunci devine creștină. Dreptatea oamenilor nu este dreptatea lui Dumnezeu. Semnul comunității parohiale recunoscătoare e bucuria față de străinul care intră în biserică. Sub orice străin, omul pe care nu îl știm, se află Hristos, față de putem avea recunoștință, sau nu. Familiile creștine vii și comunitățile parohiale vii țin sus lumina recunoștinței țărilor. Țările, ca și familiile și comunitățile, nu sunt instituții, ci vietăți, creaturi ale lui Dumnezeu. Dacă sunt sau nu făcute din oameni de același neam nu are vreo importanță câtă vreme există dragoste. Țările cu neamuri multe sunt cele mai luminoase prin prilejurile de dragoste față de străinul Hristos. Cât spunem cetățean spunem porunca dragostei față de oameni, de orice neam ar fi ei. O poruncă în inimă, nu în lege. România e binecuvântată prin neamurile ei multe care dau prilej de dragoste și lumină a recunoștinței.

Cine poate stabili reguli pentru intelectuali. Destructurarea oricărei propagande prin verticalizare

 

Se poate observa în spațiul public mai larg și în cel românesc o tendință de a norma cine sunt intelectulii și ce rol au jucat, sau ar trebui să joace ei. Un intelectual de un fel sau altul iese din orizontul social al grupului, se așează la o tribună, evaluează, validează, propune - dacă e mai modest, sau decide - dacă se simte ales, ori lasă impresia că știe după cum scrie în fișa postului. Rezultatul e subminarea gândirii în general.

 

Ca să înțelegem ce se întâmplă avem nevoie de o reprezentare a fenomenului degradării gândirii.

 

Natura gândirii este complexă, antrenează urmărirea procesuală și interconectată a tuturor valorilor, de la sacru la frumos la bine și adevăr. Gândirea omenească nu este apropriabilă de cine o gândește, iar a spune că e la periferia Logosului, a gândirii ipostazei unui Creator e numai o analogie. Dacă spun “mintea mea” mă scufund, dacă gândesc mă ridic. Categoriile gramaticale aplicate local mă depărtează de înțelesul gândirii, dar aplicate în întreaga lor forță completată cu limbaje tehnice, matematizate, îmi oferă o perspectivă largă asupra gândirii. De unde perspectiva? Dintr-o situare mai sus de gândire, pentru a o cuprinde cu “mintea”.

 

Omul nu este făcut să poată detecta regulile reale ale gândirii, fiind parte din proces, însă unii se apropie mai mult de realitatea ei, alții mai puțin. Necunoscând nimeni regulile reale nici nu le poate indica altora să le urmeze și ei. E ca pe bicicletă, nu poți învăța pe cineva să pedaleze fiind pe bicicletă și în același timp dându-te jos de pe bicicletă și urcându-se altcineva care nu știe. Tot timpul suntem toți pe bicicletă în diferite grade. Intelectualul care dă reguli pretinde că a luat o pauză și s-a așezat la tribună, ceea ce e fals. Poate prima știre falsă din lume.

 

În acest condiții urmăm pe cine vedem că ajunge undeva prin gândirea complexă, emulăm modele care ele însele se află în mișcare, urmând pe alții. Atractorul general este Logosul, Hristos.

 

Când îl scăpăm din vedere pe Creator apare fenomenul managerial de siloing, însilozare, compartimentalizare a gândirii, atât personală, cât și socială. Una e logica, alta e estetica, una e teologia, alta e știința și așa mai departe. Până la un punct fiecare păstrează nostalgia unității, de la un punct analitic și de segregare încolo începe competiția și apar colegii de la tribune care ne spun ce să facem luând locul Creatorului. Impostorii. Sunt de două feluri: onești, care nu știu ce fac, înșelați, și demonici, care știu ce fac, asumați.

 

Într-unul din silozuri se află persoanele care focalizează gândirea pe dimensiunea ei discursivă. Această categorie de autoamputați, să zicem convențional ciungii, evoluează în timp creându-și și ei, ca și ceilați, orbii, muții, instituții. Instituționalizarea gândirii infirme duce la un fenomen complex social de fel secund, un ecosistem cultural. Peste complexitatea natrurală a gândirii se așează o suprastructură care pretinde că îi e superioară, fiindu-i în realitate inferioară. Din pretenția de superioaritate cei care populează suprastructura vor să îi învețe pe toți ceilalți cum să gândească.

 

Ecosistemul cultural evoluează mai departe, progresează, ca să folosim un termen la modă, se diversifică și pentru reziliența sa proprie căzută dezvoltă compartimente analitice despre însuși acest fenomen. Se dezvoltă cercetarea fenomenelor sociale rezultate în urma instituționalizării ciungilor (în sensul din acest articol, nu de persoane cărora le lipsește un membru, cărora le cer scuze pentru analogie). Se constată cu acuitate motivațiile interne ale intelectualilor, spre deosebire de cei care nu sunt intelectuali, se definesc roluri noi potențiale în condițiile schimbărilor sociale, se recomandă alinieri la noi tendințe. Un intelectual de un fel sau altul iese din orizontul social al grupului, se așează la o tribună, evaluează, validează, propune - dacă e mai modest, sau decide - dacă se simte ales, ori lasă o impresia că știe după cum scrie în fișa postului. Rezultatul net e subminarea gândirii naturale în general. Gândirea naturală devine interzisă, gândirea însilozată monopolizează gândirea, gândirea naturală rezistă numai în afara silozurilor organizaționale etichetată ca non-gândire.

 

Conformismele și neconformismele se joacă fie în interiorul silozului, mușuroiului ciungilor, fie ieșind din acest siloz. Cele din siloz sunt bine primite, încurajate, ca într-o joacă inocentă de copii. Ieșirea din siloz e devalorizată și etichetată ca impostură. Etichetarea e susținută prin propagandă instituțională. Destructurarea propagandei devine o activitate de siloz dacă o faci din interior, sau devine ceva care își merită numele dacă are loc prin procesul natural de verticalizare: să fii și în siloz, asumându-ți realitatea socială, să fii și în afara lui, prin libertatea dată de Creator. Nu prin subminarea creației prime sau secunde, prin anarhie, ci prin înțelegere și compasiune.

 

Subminarea gândirii în general descrisă în primul paragraf al acestor note nu e altceva decât subminarea Logosului, întoarcerea creaturii împotriva Creatorului prin căderea în ispitele de pe munte și crearea unei lumi noi, fără Dumnezeu, în care până și Biserica nu e decât un siloz între altele. În loc de a asculta reguli date de intelectuali ce avem de făcut e să îi urmăm liber pe oamenii angajați pe verticală. Ei nu sunt în mod necesar în silozurile cu intelectuali de vârf, universități, academii, pot fi și acolo, însă procesele de însolizare căzută nu garantează calitatea etichetei de la intrare. Dacă nu vedem fenomenele în întregul lor și dorim să urmăm niște impostori ca soluție de moment, preferabili sunt cei onești, cei demonici trebuie evitați. Nu pentru că nu i-am iubi și pe ei, ci ca modalitate de a-i ajuta să-și vină în fire.

 

Acest text nu este un reproș, este o descriere pe cât posibil obiectivă a fenomenelor. Mai departe, e libertatea fiecăruia cum folosește cunoașterea, dacă o tratează ca deținută de sine, sau o vede la periferia celei a lui Hristos, dacă alege să fie un propagandist sau un propovăduitor, ori, mai bine spus, cât mai spre al doilea pe panta alunecoasă dintre cele două pe care se mișcă ființa umană căzută. E treaba fiecăruia dacă alege să crească, să se (re)verticalizeze, sau să se scufunde la tribună. Obiectivitatea completă nu e posibilă aici, dar ne putem strădui.

 

Sub orice formă trebuie evitată tentația de a da lecții de gândire, de a stabili roluri. Nimeni nu poate ști situația unei persoane și rațiunea deciziilor sale în afară de Dumnezeu. Pe drumul gândirii atenția trebuie să fie ca la circulație, înainte și numai cu coada ochiului în oglinzi. Gândirea e multi-tasking naturalizat orientată permanent spre scop, trăire în persoana creată  a Logosului scop. Suspendarea orizontului scopului garantează căderea, răcirea minții, aproprierea ei, dezbinarea și, finalmente, ura. Dar cu coada ochiului suntem atenți la toți cei care par mai în dificultate decât credem că suntem noi.

Notă: un text în amintirea vie a lui Mihail-Radu Solcan.

Despre icoanele de care fugim

 

De la un punct încolo, în măsura în care urmează lui Hristos, orice persoană creștină conviețuiește cu trădători. Dacă se va lăsa copleșit de emoții se va prăbuși, dacă va avea dragoste ființială, se va mântui împreună cu ei.

 

Nouă nu ne este dat să fim înconjurați numai de trădători și fricoși, să înviem aici și să umblăm prin lume încă niște zile înainte de a urca la ceruri. Mereu vom primi sprijinul celor ce sunt ca pruncii, ori săraci lipiți, sau proști cu mintea și bogați cu inima. Noi doar ne ducem crucea și nu ajungem niciodată la răstignire. Alții pot crede că am ajuns acolo și să fugă din jurul nostru, prietenii, însă mereu cineva ne va alături, împreună cu judecătorii lumești și ispitirile lor.

 

Trădătorii sunt întotdeauna cei de o credință cu noi, urmând lui Hristos ca și noi. A trăda înseamnă să știi ce faci și să iei decizia liberă să o faci, numai că ești orb și nu știi ce faci. N-ai strigat destul “Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David”. Necredinciosul nu poate trăda pe credincios, pentru că nu știe pe cine, neînțelegând ce este aceea credință, puțin credinciosul da. Din situația aparent insolubilă (pentru că cine nu e puțin credincios?) se iese știind că nu a a ta e credința, ci numai un dar pe care fie îl preschimbi în dragoste, fie trădezi.

 

O dragoste pe care avem tendința să o citim ca emoție, dar nu este. Când o citim astfel la alte persoane o citim din starea noastră confuză. O vede cum este în realitate numai cine o primește, iar noi când căutăm chipul lui Hristos în semeni. Nu în chipul celor buni cu noi, ci al celor care au trădat, sau de care ne este frică, cei răi, dușmănoși. În icoanele de care fugim. Trecând prin focul fricii dragostea se curățește de zgura emoției și poți spun simplu: ești om ca și mine și te las să îmi fii asemenea.

 

Din bucuria limpede a harului importante sunt rugăciunile de laudă și cele pentru ceilalți. Nimic nu este mai important ca măcar alții să dea slavă lui Dumnezeu și să se roage pentru noi. Măcar câteva astfel de persoane dacă mai sunt, ne vor trage și pe noi,  înfricoșatele și înfricoșații, după ele. Sau mai bine spus, prin ele, El.

 

Există un singur stareț și un singur duhovnic, Cel ceresc, iar sfaturile Lui ne vin prin cei de aici și prin creația întreagă, a Lui și a oamenilor prin mica lor cultură. Sfaturile omenești de folos vin de la oamenii care dau slavă Lui și se roagă pentru ceilalți. De la alți oameni sfaturile bune sunt faptele, situațiile, întămplările, trădările. Când le înțelegi știi că nu sunt ale lor, ci din partea Cui le-a lăsat să fie. Icoanele de care fugim ne îmbrățișează cu dragostea lor care le vine din cer.

Scurt comentariu despre industriile pseudoștiinței și pseudopopularizării științei

 

Discuția publică despre industrializarea chiromanției și intențiile de livrare în masă a serviciior de acest fel către sistemul public de educație ne dă ocazia sublinierii mecanismelor profunde ale fenomenului.

 

Dezvoltarea accelerată a pseudoștiințelor este rezultatul proiectului iluminist al popularizării improprii, ideologice a științei, fără lămurirea presupozițiilor și a metodologiei pentru publicul larg. Știința ajunge să fie văzută ca ceva imuabil, apar dezamăgiri în fața insucceselor firești ale ei, iar pe acest fond oamenii caută alte soluții aparent mai rapide, neînțelegând în ce fel acestea diferă de demersul științific.

 

Explicarea detaliată a a acestor lucruri pe diverse canale seculare și religioase nu a putut și nu poate avea impact deoarece interesele industriei de popularizare ideologică sunt mari. Odată stabilizată abordarea și cu finanțare europeană, probabil că vom asista la o creștere a business-ului de pseudopopularizare în paralel cu business-ul de pseudoștiință. Fenomenul este corelat și cu industrializarea europeană a eticii academice în forma ei deontologistă, decuplată de existența unei producții științifice reale și susținute, și exportul acestor de servicii de “eticizare” socială din statele europene dezvoltate în cele fără tradiții academice solide.

 

O responsabilitate indirectă o au și instituțiile religioase, pentru care e simplu să aibă ca oameni de paie (straw man) o știință ideoogizată și o etică seculară pentru a se profila în fața credincioșilor în loc să lămurească relația cu știința în sens propriu și gândirea filosofică. Soluția delimitării gândirii teologice numai la textele scripturistice și patristice este una improprie, spațiul cultural patristic fiind plin de noțiuni științifice și filosofice ale vremii care reverberează peste timp. Dacă vrem să avem și acum producții de tip patristic într-o tradiție vie ar trebui văzută relația dintre știința popularizată la care se raportau sfinții părinți și partea din știința de acum trecută în zona culturii de mase. Zona limbajelor tehnice științifice și filosofice poate fi evacuată din interesul teologic cu diplomă sau fără, dar cea a limbajului comun evoluat cu termeni importați și resemnificați din știință și filosofie nu, teologia vie se face transistoric de la cultura perioadei textelor sacre până în spațiul cultural al epocii celui care teologhisește.

 

Știința are "clienții" ei neinteresați de fapt de știință, religia la fel, iar ambele fenomene de deturnare au cauze psihosociale și duhovnicești. Cele psihosociale ar putea fi conceptualizate ca urmând piramida lui Maslow și consecințele ei la scară socială, iar cele duhovnicești țin de acțiunea diavolului în lume. Creații inspirate sau secundare umane oneste și valoroase sunt deturnate de la funcțiilor lor compatibile cu o viață orientată vertical și demnă de a fi trăită și astfel devalorizate pentru prăbușirea spirituală a vieților oamenilor.

 

Dacă ar ridica standardele mult reamintind permanent mizele proprii ale științei, filosofiei și religiei profesioniștii domeniilor ar suferi o limitare foarte mare a bugetelor instituționale din lipsă de cerere și atunci ne amăgim pe noi înșine că pseudopopularizarea și funcții diferite de mântuire în cazul religiei creștine au o importanță mai mare ca cea pe care o constatăm prin consecințe. Mecanismele inevitabile ale funcționării instituțiilor noastre susțin indirect dezvoltarea accelerată și a pseudoștiințelor. Minimizarea ponderii sociale a pseudoștiințelor poate avea loc prin reamintirea permanentă a valorilor și controlul pe cât posibil al vieții instituțiilor prin prisma acestora.

Bucuria rațiunii

 

Bucuria rațiunii se adună ca apa în spatele unui baraj al dragostei de Dumnezeu și oameni și se duce uneori spre suflet, niciodată când vrem noi. Tăierea voii de a te bucura sufletește, de a deschide tu tezaurul acumulat, primirea suferințelor ca semn al bucuriei existente, dar nevizibile decât cu rațiunea, sunt pregătirea a ce urmează și ne e dăruit.

 

Tăierea voii nu e în primul rând față de vreun om sau altul, ci mai ales față de omul cel vechi din noi. Față de oameni e abia la urmă, când lucrăm îndepărtarea mândriei. Carul nu se așează înaintea boilor, lucrăm cu voia noastră despărțirea de straturile omului vechi și primim bucuria darurilor venite de la semeni și Dumezeu ca să ne ajute pe drumul de coborâre de la Ierusalim. De bucuria noastră nu ne atingem noi, dar putem dărui din ea altora care au nevoie de ea, nefiind a noastră.

 

Fisurile din barajul dragostei sunt slava deșartă și mândria. Ambele sunt forme de suferință cu care obișnuindu-ne ajungem să ni se pară firești, normalitatea. Când nu le cunoaștem ca atare prin firea noastră mai bună ni se dă să le trăim ca să nu-i judecăm pe cei care le au. Nimic nu e mai cumplit decât suferința continuă a mândriei și știm cine o are cu totul. Fiecare le acceptăm într-o anumită măsură și pierdem prin ele ce s-a acumulat.

 

Unirea celorlalți prin daruri bine gândite, tăcerea despre acestea și fuga din locul unde le faci, dacă nu în altă parte atunci în sus, ajută la ținerea apei în lacul de acumulare. Unde e capătul acestuia, de unde vine izvorul, nu puteam vedea niciodată fiind aici, dar știm.

 

Cine vede acestea înțelege că ele sunt și în lumea aceasta și în veșnicie încă de acum, cine le explică odată pierde din vederea lor, cine le tâlcuiește mult ajunge să creadă că nu pot fi înțelese cu adevărat și în lumea de aici, din cauza importanței pe care și-o dă sieși vorbind în loc să se lase umplut de Cuvânt, iar cine e un om credincios simplu și tăcut înțelege la fel ca cine le vede. De toți avem nevoie și toți ne putem ruga unii pentru alții.

 

Bucuria rațiunii este Duhul Sfânt. Când barajul ajunge la preaplin ea inundă inima.