Moartea sacrificiului înseamnă moartea societăţii

Într-o ţară post-comunistă ca România cultura sacrificiului personal este moartă, iar moartea sacrificiului înseamnă moartea societăţii. O societate rezistă numai prin astfel de gesturi de neînţeles prin calcul utilitarist.

Cine şi-ar putea sacrifica ceva fără să o ceară nimeni şi o face într-o ţară moralmente normală ? Personalul medical, un fel de kamikaze în acest condiţii. Dar ei cer bani mai mulţi şi protecţie personală, deşi nu i-a obligat nimeni să îşi aleagă această profesie. Oameni din categorii vulnerabile la boală ar putea spune că nu acceptă ca în numele lor să fie distrusă economia de care depinde viitorul copiilor lor, dar ei stau ascunşi şi speră să mai prindă vremuri bune cât mai repede, şi poate creşterea promisă de pensie. Privilegiaţii statului, deţinătorii de salarii enorme, de pensii speciale, abonaţii pe viaţă la indemnizaţii de conducere, ar putea să spună că renunţă la o ceva din aceste privilegii pentru a susţine, dar ei aşteaptă să fie transferate costurile către cei care deja sunt şomeri, către firme, către oricine numai nu către ei. Fiecare om poate completa cu alte exemple, din alte perspective.

În nici o ţară nu domină numeric cei care s-ar sacrifica, dar într-un stat demn, puternic sunt suficient de mulţi cei care să o rostească public dintr-un grup sau altul şi să nu fie omorâţi pentru asta cu pietre în numele ipocriziei, al laşităţii şi lăcomiei mascate sub o falsă moralitate generală de sorginte comunistă pe care o vând ca grijă pentru vieţile oamenilor. Nu există un întreg social în ţara noastră, există grupuri care caută să îşi salveze situaţia personală pe seama altora, grupuri pe care le interesează vieţile lor, nu şi ale celorlalţi, un fapt legitim şi natural până la un punct, dar absurd şi nepractic dincolo de un acest punct.

Întâmplător sau nu toate acestea au loc în postul Paştelui, al sacrificiului şi învierii, cel care ne reaminteşte punctul dincolo de care a vrea să te salvezi pe tine e absurd. Un post care nu a intrat cu nimic în discursul de stat şi nici nu va intra, o Înviere care nu înseamnă nimic în logica statului în afară de potenţială contaminare prin venirea unor purtători de virus în ţară, sau prin gruparea unor oameni. O ţară în care se pedalează pe mesaje sociologice, psihologice, ştiinţifice de orice fel, pe forţă, utile şi ele, dar nu şi pe dragoste, unire şi sacrificiu, pentru că doar primele corespund aşteptărilor maselor, iar ultimele ar fi percepute ca fiind pur şi simplu ridicole, absurde de către publicul larg.

Semnificaţia acestei lecţii o vom afla la final. Sunt optimist pentru că nici o încercare nu vine degeaba, ea are un folos. Orice sacrificiu începe cu sine.

Scurt îndrumar de viaţă solitară

Ne interesează practic, concret, susţinerea persoanelor izolate instruite care au dificultăţi de adaptare. Termenii izolare şi autoizolare au conotaţii instituţionale medicale fireşti, însă mai profund persoana se află în urma acestei acţiuni într-o stare de solitudine, nu de izolare. Izolarea este asemena unui ambalaj instituţional al unui fruct. Ambalajul nu trebuie îndepărtat, ci acceptat, dar atenţia trebuie să fie la fruct, la starea solitară, sau limitată la câteva alte persoane apropiate.

Viaţa solitară are nevoie de un reper care să îi asigure stabilitatea, de o direcţie care să îi dea o dinamică nehaotică, de disponibilitatea la unitate cu alţi oameni printr-o slujire a lor şi prietenie, de efort susţinut asemenea pedalatului pe o bicicletă, de alegerea unor acţiuni concrete în fiecare context nou apărut, neprevăzut, de hotărârea să acţionezi efectiv fără să te mai întrebi dacă e bine sau nu până vezi rezultatul şi de răbdarea de a aştepta rezultatul. Toate aceste elemente pot fi specificate mai concrete pentru diferitele moduri de viaţă solitară, am încercat asta în tabelul de mai jos.

Repere în proiectul vieţii solitare	Mod de viaţă
	Nucleu existenţial	Anvelopă specializată instituţionalizabilă
	Obişnuit	Orientată spiritual	Orientată artistic	Orientată moral	Orientată ştiinţific	Orientată filosofic
Temeiul	Firescul	Simbolic dincolo de lume	Suspendare a acţiunii concrete, orientare spre ce este	Acţiune bună pentru sine şi ceilalţi	Descriere obiectivă a realităţii	Structuri unificatoare ale formelor cunoaşterii şi acţiunii
Direcţia	La liberă alegere	O formă de unire cu ce este indicat simbolic	O formă de creare a ceva care doar este	O acţiune care face bine	O descriere prin metodă ştiinţifică	O reprezentare cât mai generală
Unitatea cu semenii	Subînţeleasă în mod rezonabil	Cerută maximal spiritual	Prin darul către public	Prin adresanţii faptelor bune	Prin folosirea cunoaşterii ştiinţifice	Sapienţială, pentru viaţă bună
Efortul	Dozat şi adaptat	Maxim	Variabil în mod subiectiv	Maxim	Susţinut	Susţinut
Alegerea concretă	Rezonabilă	Cu mare control extern	Cât mai autonomă	Cu mare control extern	În structuri organizaţionale	Diferite forme
Hotărârea	Conform caracterului	Maximă ca obligaţie	Maximă în numele vocaţiei	Maximă în numele responsabilităţii asumate	Cu control organizaţional	Maximă pentru corenţă
Răbdarea	Rezonabilă	Maximă ca obligaţie	După preferinţe	Maximă	Formalizată metodologic	Diferite forme

Într-o lume cu resurse rezonabil de limitate persoanele care privilegiază unul din modurile mai specializate viaţă sunt în competiţie şi încearcă să le recomande ca legitime în faţa altora. Într-o lume cu resurse mai puţine şi perspectiva absenţei resurselor (de timp, de spaţiu, economice) modurile tind să se restrângă spre trunchiul comun al vieţii obişnuite. Modurile specializate de viaţă tind spre instituţionalizare, iar instituţionalizarea duce la concentrarea strategică a unor resurse cheie care în condiţii de izolare nu vor mai fi disponibile (acces la spaţii cu anumite funcţii, relaţie directă prin proceduri formalizate cu oameni care joacă anumite roluri, etc). O persoană obişnuită îşi va ajusta instinctiv alegerile concrete la ce este rezonabil să facă.

Un prim lucru pe care cineva îl poate face cineva în condiţii de izolare este să restrângă anvelopa instituţionalizată păstrând-o la ce este practicabil dincolo de niveluri resursele din organizaţiile care controlează acel mod de viaţă şi să păstreze nucleul, fără să contamineze nucleul cu valori specifice anvelopei de care este ataşat. Dacă nuclueul a fost obturat de roluri sociale, el poate fi acum mai bine conştientizat şi pus în valoare.

Frica, teama, vin din dispariţia temeiului, care este periclitat acum în toate modurile de viaţă cu excepţia celui spiritual şi a celui filosofic. Temeiul simplităţii vieţii obişnuite, personale, fără nici o implicaţie instituţională poate fi de folos. De altfel şi în condiţii obişnuite performanţa organizaţională este mai bună dacă persoanele nu se identifică total cu organizaţiile din care fac parte, deşi acest lucru poate fi cerut de unele organizaţii. Plictisul vine din absenţa alegerilor concrete. Dacă toate alegerile concrete dorite sunt de scară mare, dependente de resurse acum indisponibile, plictisul va fi inevitabil.

Aş încheia cu observaţia că situaţia de izolare şi solitudine este cea mai confortabilă în condiţiile date. Astfel de persoane nu sunt nici decidenţi, nici în spitale, acolo unde este cel mai dificil acum din punctul de vedere al consecinţelor faptelor personale.

Foto: potecă în munţii Baiului, 22 martie 2020

Subminarea economiei sub un anumit prag în numele dreptului la viaţă este imorală : consecinţe practice

În acest text arăt pentru folosul potenţial al decidenţilor şi al publicului instruit că a nu submina economia dincolo de un anumit prag nu este o chestiune doar de interes utilitarist, egoist, ci şi una morală. În final rezultă câteva consecinţe practice.

Primul element pentru înţelegerea argumentului este scara de timp a aplicării dreptului la viaţă. Să asumăm că pericolul de deces al unor persoane vulnerabile la acest virus este în orizontul de timp de două luni şi pentru a le proteja stopăm/încetimim puternic activităţile economice pe această durată. În această perioadă resursele disponibile pentru viaţa altor persoane, nevulnerabile la acest virus, vor fi mult diminuate. Ştim clar, din statistic cu privire la starea generală de sănătate a populaţiei, că o parte dintre aceste persoane nevulnerabile la virus sunt vulnerabile din alte cauze, tot de sănătate, sau psihice, au probleme de depresie, etc, dar la scara de timp de, să zicem, 4-6 luni (au nevoi de medicamente, tratamente, operaţii, situaţii vieţii lor personale, etc, pentru care nu vor mai exista resurse să fie satisfăcute). Toate aceste persoane vor fi victime în mod cert după alte câteva luni ale măsurilor luate în primele două luni, din raţiuni biologice sau psihice.

Observăm că nu există nici o soluţie perfectă la problemă, adică situaţia este tragică. Acest tragism trebuie asumat, este realitatea. Încălcarea dreptului la viaţă al persoanelor vulnerabile la acest virus este imorală, la fel este şi încălcarea dreptului la viaţă al celor din categoria cealaltă. A spune că dreptul la viaţă e relevant numai pentru două luni este şi ilegal, şi imoral.

Nu avem de o parte persoane care trebuie apărat, iar de altă parte persoane care trebuie să le apere pe primele, nu există o deosebire esenţială între cele două categorii. Fiecare dintre categorii e de fapt o sub-populaţie şi are o stuctură statistică, variază în vulnerabilitatea lor din diferite puncte de vedere. Al doilea element pentru înţelegerea argumentului este diferenţa dintre gândirea esenţialistă şi gândirea populaţională statistică.

Ce poate fi rezonabil într-o astfel de situaţie ? În opinia mea este rezonabil să lucrăm esenţialist numai până la un punct. Gândire esenţialistă este instituţionalizată pentru că e ceva uşor de înţeles în limbaj comun : de o parte ai ceva, de altă parte ai altceva, alt subiect cu alte atribute. Realitatea obiectivă este însă statistică, nu esenţialistă : subiecţii variază în trăsăturile lor pe un gradient în ce priveşte vulnerabilitatea. Gândirea esenţialistă este firească în legi, dar nu este firesc să domine în punerea în practică a legilor. Acolo trebuie luată în considerare şi cunoaştere ştiinţifică. Gândirea populaţională statistică este tipică ştiinţelor despre populaţiile umane.

Cum decidem asupra punctului dincolo de care gândirea în termeni pur instituţionali este nepotrivită ? În opinia mea este rezonabil ca punctul să fie stabilit în funcţie de efectele în realitate ale decidenţilor. Dacă aşteptăm să vedem efectiv încălcarea reală a dreptului la viaţă al altor persoane vulnerabile din alte cauze decât acest virus la o scară de timp de câteva luni mai mult decât primele, sau încercăm să anticipăm e o chestiune care priveşte decidenţii, nu pe cei care intervin din societatea civilă cu opinii. Deja aici mi se pare o problemă de calcul utilitarist, fără dimensiune morală.

Există într-adevăr în gândirea de tip statistic transferată în instituţii pericolul pantei alunecoase, de a supralicita argumentul în sensul includerii  în interiorul dreptului la viaţă a unor chestiuni de care ne putem dispensa, şi atunci cineva să susţină că stilul lui de viaţă, să zicem risipitor, trebuie protejat în numele dreptului la viaţă. Există şi riscul abordărilor selecţioniste, eugeniste. Dar acest risc este eliminat în lumea contemporană prin însuşi dreptul la viaţă universal. E limpede că fără a fi selecţionişti, eugenişti, undeva trebuie pus un prag. Acest prag se poate pune pe baza simţului a ce este rezonabil şi ce nu este. Rolul decidenţilor este să aşeze acest prag acolo unde este rezonabil.

Legile nu pot fi aplicate drept fără un simţ moral, fără discernământ, nici dreptul la viaţă. Sau altfel spus, decupajele esenţialiste instituţionalizate ale realităţii nu pot fi aplicate moral fără atenţie la realitatea obiectivă, la consecinţele efective ale faptelor decizionale la scări de timp rezonabile. A aplica legile în sine, fără atenţie la consecinţe, este imoral, nu are nimic de a face cu tragismul situaţiei, ci cu iraţionalitatea. Putem observa cât de important este discernământul moral al decidenţilor, şi al celor care votează decidenţii, nu poate fi vorba de o simplă expertiză tehnică în politici publice.

Din punct de vedere practic ce se poate recomanda este :

1)      monitorizare strânsă a ratelor deceselor din alta cauze decât epidemia pe unităţi adminstrative distribuite geografic şi compararea cu ratele medii din trecut în aceleaşi zone, calculate pe un interval nu mai lungă de două săptîmâni.

2)      Monitorizarea strânsă a stării de spirit a populaţiei prin serviciile de informaţii, a numărului de firme falimentate, a ratei şomajului, toate distribuite geografic şi susţinerea ţintită pe grupuri care manifestă valori alarmante, nu pe baza unor valori medii naţionale.

Să ne protejăm statul și să ni-l facem mai bun

Trecem prin timp îmbarcați în instituții, de la cea familială la cea a statului, dacă lăsăm în afara discuției vasul transtemporal al Bisericii. Nu e vorba de vreo dependență ontologică de stat, ci de una operațională a modului de viață. Un mod de viață în care te naști antrenează de la un punct încolo și responsabilități prin acceptarea acelui mod de viață.

Raționalitatea profundă a tuturor măsurilor publice în această criză e protecția statelor, a sistemului lor instituțional, de posibila implozie internă rezultată din reacții emoționale de masă, nu atât îngrijirea bolnavilor şi menajarea medicilor de eforturi prea intense. În condițiile unei culturi centrate pe cetățean și a lipsei de responsabilitate masivă, statistic vorbind, a multor oameni, nu se poate comunica direct la scară mare miza şi se folosesc tehnici uzuale de propagandă.

Situația e un pic specială pentru că nu e vorba de o boală cu mortalitate foarte mare. Utilitarist vorbind mult peste 90 % dintre cetățeni nu aveau nevoie de această protecție, ea fiind instituită pentru a nu vulnerabiliza instituțiile statului în fața panicii maselor și a proteja și cele câteve procente de vulnerabili în numele solidarității. Pe prima linie este o rațiune de stat, cum se spune, iar dacă e așa ar putea fi rezonabil să plătească pe cei afectați de măsuri care nu ar fi avut pagube majore datorită virusului ca atare. Pe a doua linie înainte de solidaritate ar fi trebuit întrebați dacă o vor și cei care intră în faliment, șomaj, etc.

Politicienii sunt vulnerabili în această ecuație, nu au nici o libertate de decizie, propaganda acerbă de culpabilizare din partea vectorilor mediatici ai sistemului corectând imediat eventualele mişcări autonome. Pe de altă parte, observâm că până și propaganda e un pic nehotărâtă, reflectând diversitatea de abordare pe axa UE – UK – SUA în privința gestionării crizei.

Toate costurile acestei crize vor fi transferate sectorului privat şi apoi celui public începând cu domeniile neprioritare pentru stabilitatea pe termen scurt a statelor - cultură, cercetare, educație. Nucleul dur de forță, de informații şi juridic va avea numai pagube rezultate din fenomenul biologic, eventuale pagube majore şi aici ducând la destructurarea statului.

Abordarea e inevitabilă datorită competiției grupale dintre state. Libertatea civică şi politică nu poate exista decât în interiorul unor astfel de structuri capabile să asigure un mediu intern relativ stabil. Abordarea poate fi optimizată numai ulterior crizei prin mutații instituționale legate de raționalitatea deciziilor. Decidenții nu pot lua decizii raționale în crize dincolo de cadrul procedural, fiind prinși între presiunile emoționale ale maselor și cele ale intereselor sistemului.

Situația morală civică în care se află susținătorii civilizației iudeo-creştine şi ai democrației liberale nu e dificilă, era poate mai greu cu filoruşi la putere în România.

Pe plan personal situația morală e specifică fiecăruia, în funcție de modul său particular de viață, de valorile sale. Ce mi se pare cert e că nu se poate funda nimic moral pe lipsă de onestitate. Onestitatea asigură stabilitatea solidarității de care avem nevoie, nimeni nu se va simții înșelat indiferent de cum vor evolua evenementele.

Să ne protejăm statul și să ni-l facem mai bun.

Niște repere în chestiunea problemelor de sănătate publică

Avem pe agenda publică două probleme de sănătate publică: una este o epidemie, cealaltă este asociată poluării excesive a mediului în capitală. O problemă de sănătate publică este epistemic vorbind una de tip transdisciplinar, în care actorii interesați sociali și politici conlucreză cu oamenii de știință la rezolvarea ei, nici o parte nedeținând resursele de cunoaștere suficiente pentru găsirea unei soluții. Pentru ca un astfel de ecosistem de cercetare să fie funcțional e nevoie de participanți maturi și de costuri de tranzacție scăzute între aceștia, în absența cărora nu se vor angaja în cooperare pentru rezolvare, sau dacă se vor angaja nu vor produce aproape nimic. Nici una dintre aceste precondiții nu este îndeplinită în România, ceea ce înseamnă că măsurile concrete vor fi numai reactive și parțiale.

În ce privește maturitatea participanților avem două părți care mi se pare că merită semnalate:

·         Infantilizarea cognitivă și biologică a indivizilor în societăți cu rol exagerat al statului legitimat prin ideologii fundamentate religios sau științific. Situația României a tins să vireze din fundamentare pretins științifică (comunistă) către fundamentare pretins religioasă (atractorul rusesc), ceea ce tinde să submineze ambele surse de autoritate cognitivă legitimă pentru o mare parte din populație. Cadrele instituționale dominante în astfel de țări vulnerabilizează toată populația, nu doar pe cei imaturi cogntivit care le susțin necritic.

·         Imaturitatea organizațiilor implicate în luarea deciziilor și în susținerea lor cu informații relevante. În societățile de la punctul anterior nu poate exista o buclă de control din partea contribuabililor asupra calității serviciilor publice furnizate, ceea ce duce la degradarea producției acestor organizații, care în mod natural vor acționa preponderent în interesul personal al celor care le populează și conduc. Putem asemăna o astfel de societate cu un mamifer în care nu mai există sistem hormonal, iar creierul nu mai primește semnale corecte și nici nici comenzile lui nu prea mai sunt duse la îndeplinire.

Izolarea organizațiilor publice unele de altele conform agendelor lor egoiste contingente și ponderea scăzută a disponibilității implicării civice din partea cetățenilor, atât datorită absenței cunoașterii relevante, cât și a costurilor mari necesare într-un climat social de acest fel pentru a obține rezultate palpabile, duce la creșterea costurilor de tranzacție pentru rezolvarea problemelor transdisciplinare, cum sunt cele de sănătate publică, dincolo de pragurile care ar putea permite o cooperare reală. Rezultatul net este deteriorarea sănătății și vulnerabilitatea tot mai mare a statului. Este rezonabil să credem că de la un punct încolo un astfel de stat nu mai poate subzista, iar dispariția sa este inevitabilă sub influența  unor perturbări pe care într-o situație mai bună a sa le-ar putea gestiona.

Observăm nevoia de responsabilizare a persoanelor și organizațiilor, fără de care atât persoanele și organizațiile, cât și statul au șanse mai mici nu poate supraviețui. Deresponsabilizarea individuală și organizațională servește unor interese pe termen scurt atât ale cetățenilor, cât și ale statului, și subminează strategic cu rezultate negative evidente în situația apariției perturbărilor, între care problemele de mediu și sănătate publică sunt numai unele. E mai bine să  nu ne gândim cum ar fi cu o presiune la granițe de felul celei cu care se confruntă Grecia. Deresponsabilizarea statală prin eliminarea limitelor spațiale instituționale nu ajută nici ea prea mult. Apare cu pregnanță în această perioadă necesitatea unor limite ale societăților, prevăzute cu permeabilitate selectivă, ca precondiție pentru funcționarea policentrică a unei societăți globale integrate. Fără asta disfuncționalitățile locale se propagă mult mai rapid la scară globală, la fel și disfuncționalitățile instituțiilor globale către scara locală. Am putea asemănă o astfel de situație cu cea a unui organism în care nu mai există diferențe între țesuturi și nu mai există limite ale celulelor. Este un organism mort la ceva vreme după ce a intrat în procesul de putrefacție.

Pe de altă parte, e de subliniat că investirea în educație, cunoaștere științifică avizată, neidolatrizată, cultură în general la nivel privat și public, urmată de apariția unor instituții funcționale, în interesul cetățenilor, toate acestea nu pot controla procese naturale şi spirituale decât în limite mici („fine tuning”), ambele fiind condiții de graniță pentru mica lume a oamenilor, cu caracter instrumental şi secunde existențial. Un obicei cultural de folos, relativ costisitor ca alocare de timp, efort și alte resurse, poate fi antrenarea biologicului şi spiritualului din noi şi valorizarea complementarității lor, dar nici măcar un astfel de obicei nu poate rezolva probleme naturale și spirituale de intensități dincolo de ce putem duce. O anumită modestie și a anumită auto-limitarea așteptărilor pe plan personal și social sunt de dorit.

Cu toate acestea merită să facem efortul respectiv, atât personal cât și împreună în societate. Neantrenații se vor livra cu uşurință aşteptãrilor nerezonabile despre ce se poate face instituțional şi cultural cu viața noastră și nu vom putea ieși în nici un fel din starea în care ne aflăm. Probabil că fiecare poate începe sau continua cu sine însuși, și abia de la o stare cât de cât rezonabilă în sus ar fi decent să se ofere pentru chestiuni de interes public. Când o masă critică de astfel de oameni care folosesc viața publică nu pentru a găsi soluții la probleme din propria lor viață, indiferent că sunt materiale, psihologice, de status, ci pentru a oferi ceva altora după ce și-au rezolvat agenda proprie, vom avea un stat mai puțin vulnerabil.

Am ținut acest text într-un stil mai degrabă arid și tehnic pentru a nu putea fi folosit pentru manipulare în interesul creării de panică de către forțele ostile țării noastre. E limpede însă cred pentru unii decidenți și pentru oamenii responsabili care mai subzistă încă prin instituții că după alegeri se impun ajustări de profunzime. Fără ele vom fi ajustați definitiv în procesele de selecție grupală care par destul de iminente...

Dimensiuni ale problemei extremei drepte în România și implicații pentru creștin-democrația românească

În acest text enunț dimensiuni ale problemei extremei drepte în România și formulez problema pe care trebuie să o rezolva creștinii pro-occidentali pentru a avea un vehicul politic central.

O listă a dimensiunilor problemei extremei drepte în România poate include :

1.      Dimensiunea descriptivă istorică : descrierea exactă a evoluției grupărilor și circulația persoanelor după dispariția formelor instituționalizate în România

2.      Dimensiunea descriptivă actuală: descrierea grupurilor de nostalgici ortodoxiști autentici și a reinstituționalizării lor după schimbarea de regim în 1989. Care este ponderea și relevanța lor poltică reală, nu ca rezultat al punctelor 3-5.

3.      Dimensiunea propagandei ruse: vehicule finanțate pentru a transfera ideologia ortodoxistă rusă, relația lor cu ortodoxismul autentic din România (punctul 2)

4.      Dimensiunea contrapropagandei occidentale de stânga: vehicule finanțate pentru ideologii anti-religioase și în particular anti-ortodoxiste în contextul românesc, caracterizarea relației cu punctele 2 și 3.

5.      Dimensiunea contrapropagandei occidentale anti-ruse: vehicule finanțate pentru a bloca influența ideologiei ortodoxiste ruse, caracterizarea relației cu punctul 4.

6.      Dimensiunea manipulării interne pentru control și stabilitate în afara jocului democratic: cazurile Ligilor studenților de la București și Iași, protestelor din anii ’90, folosirea canalizărilor și etichetărilor pentru perenizarea autoritarismului și democrației dirijate în societate și universități.

7.      Dimensiunea reparației și memoriei istorice: descrierea reală a faptelor istorice, a fenomenului negaționist și a tendințelor de refacere a unei extreme drepte, relația cu punctele 1-6

Problema politică pe care au de rezolvat creștinii proocidentali în România este următoarea: cum să creeze un vehicul care să reprezinte interesele lor politice fără să poată fi asociați cu entitățile de la punctele 2 și 3, fără să intre sub incidența contrapropagandei de la punctele 4 și 5, fără să fie canalizate în jocuri de la punctul 6 și fără să lezeze, sau măcar să pară că lezează, sensibilitățile de la punctul 7.

Rezolvarea problemei ar putea implica:

·         Cunoașterea și încurajarea clarificărilor publice la punctele 1 și 2 la standardele științei istoriei și sociologiei. Nu poate exista nici un vehicul politic al creștinilor eficient câtă vreme există ambiguitate în această privință, orice ambiguitate va fi speculată în punctele 3-6 și într-un pas mai avansat respinsă ca periculoasă în punctul 7. Clarificarea realității la punctul 2 nu este de dorit pe termen scurt de către susținătorii propagandei de la punctele 3-5, dar este de interes strategic pentru toată lumea.

·         Separarea clară a planului teologic de cel civic și politic în viața socială. Rusia nu poate fi exclusă pe plan teologic și nu poate fi inclusă în starea sa actuală pe plan civic și politic. Cea mai simplă soluție este asumarea publică de către mireni preponderent a unei teologii a sfințirii vieții, a îndumnezeirii efective, cu minimizarea rolului teologiei discursive, academice. De altel îndumnezeirea efectivă este cel mai greu de făcut, aderența la discursuri teologice funcționând nu de puține ori ca o compensare a lipsei de efort duhovnicesc. Efortul duhovnicesc prin natura sa este în ascuns și nu pote fi folosită în demersuri propagandistice. Existența complementarității reale a celor două planuri (teologic discursiv și teologic nediscursiv) poate să nu fie parte din reacțiile civice și politice ale mirenilor, lăsând apărarea acestei zonei instituțiilor bisericești și clerului.

·         Evitarea faliilor ideologice occidentale interne. Orice demers de tip conservator va fi supus tirului propagandei de stânga finanțate din occident și va fi etichetat ca de extremă dreaptă. Este foarte economic să fie așa, pentru că e convergent în eficiență cu punctele 3 și 5, folosind aceleași resurse discursive. Conservatorismul nu se poate construi în România în aceste condiții, iar condițiile nu sunt sub controlul nostru. El a putut fi construit în occident înaintea apariției marilor falii de propagandă și contrapropagandă, acum doar este întreținut. Formula politică viabilă poate fi una de tip creștin-democrat.

·         Devoalarea demersurilor manipulative de miză mică, locală, de la punctul 6. Respingerea democrației dirijate și a instrumentelor ei de perenizare. Există aici o convergență de interese cu toată societatea civilă, creștină sau nu.

·         Susținerea explicită, dincolo de orice dubiu, a punctului 7, atât principial, cât și în legătură cu persoane și fapte anume. Operaționalizarea corectă și responsabilă depinde de succesul punctelor 1 și 2, descriptive. Nu este suficientă moral alinierea principială.

·         Insistența în discursul civic și politic pe integrarea valorilor creștine ortodoxe cu cele ale lumii libere în contextul istoric actual, ca formă de bună viețuire la un moment dat istoric, nu pe valorile creștine separat de cele ale democrației liberale. Orice susținere creștină separată poate fi deturnată de canalele de propagandă (punctele 3-5). Este o chestiune de trăire cu discernământ și de comunicare publică după un plan strategic pentru crearea unei imagini unitare, care traversează faliile validate în mintea publicului de propagandă și contrapropagandă.

În lumina celor de mai sus eforturile de construcție conservatoare din România (pe linia domnului Adrian Papahagi, partidului Alternativa Dreaptă, etc) trebuie restrânse și rebrănduite către creștin-democrație, ca demers de tip european, nu de tradiție anglo-saxonă. Diferența specifică ar putea fi integrarea valorilor creștine efective, din viața personală, în planul politicilor publice, fără un aparat argumentativ de tipul conservatorismului occidental, un pragmatism creștin. Orice comportament creștinesc este relevant politic, indiferent că e susținut printr-o viețuire de tip patristic sau una protestantă, că argumentat în teologie catolică, sau prin liberalismul clasic. Partidele în contextul actual românesc nu pot urma teologiilor academice. Vehiculele politice creștin democrate abandonate (Fundația Creștin-Democrată a domnului Teodor Baconschi, PNȚ-CD, PMP) pot fi fie reevaluate și integrate, fie transformate, cele încă existente, în competitori pentru ocuparea unei poziții centrale pe piața politică.

Depășirea sentimentului de jenă în aceste chestiuni, a automanipulării și a atitudinilor naive și reactive este o obligație a tuturor creștinilor inteligenți din România, pentru o viață bună.