Atunci când Liturghia nu se mai încheie în momentul în
care a fost încheiată în timp, atunci când unirea cu trupul și sângele lui
Hristos nu mai este un atunci, numai o bucurie prezentă, iar veșnicia merge cu
noi în natură și printre oameni până la următoarea Sfântă Liturghie, putem citi
natura și cultura ca icoane.
Puritatea naturii ne îndeamnă mai ușor să o privim
astfel, adică să ne lăsăm priviți de dragostea creatorului prin ea, ori să ne
înspăimântăm de puterea Lui. Cultura însă, având și semnele lumii căzute a
omului, ne ispitește să o judecăm, să o citim numai ca pe un semn din partea
oamenilor.
Cum ar putea fi o icoană un text împotriva credinței, sau
un obiect de artă care batjocorește cele sfinte? Și totuși, toate au fost
făcute de oameni în căutarea dragostei și adevărului. Valurile Dragostei și
Adevărului răzbat oriunde, pentru că Dumnezeu le ține pe toate.
Reci fiind, combatem, împietriți fiind, ne apărăm. Toate
sunt firești, omenești. Societatea teologică, a celor uniți cu Dumnezeu prin
împărtășire nu mai este omenească, pe cât ni se dă să putem.
Să privim două icoane culturale, eticile seculare și
științele moderne.
Eticile seculare generale și aplicate ar putea fi din
punctul de vedere al societāții teologice icoane culturale ale poruncii
dragostei de oameni cu formele ei deontologice, ale virtuții, prin consecințe
și chiar de calcul al utilitāții prezente în Evanghelii. Trecem cu vederea ideologiile
etice cu intenții de universalizare și luām folosul pentru a face punctual bine
prin etici împreunā cu amintirea prototipurilor lor cu rādācini în regula
dragostei. Dragostea de oameni poate fi numai cu valuri, liniștea e de la
cealaltā. Colindele ne reamintesc pe amândouā ca icoane ale omenitāții, cântate
fiind.
Științele moderne ar putea fi din punctul de vedere al
societāții teologice icoane culturale ale planului creației, pe care nu îl vom
ști niciodată după ființa lui. Ale planului mare, dintru început, ci ale celor
mici prin care Dumnezeu intervine în lume și în viețile noastre potrivit
libertății și faptelor noastre. Asemenea lemnului icoanelor, care se strică și
trebuie să le refacem, la fel conținutul teoriilor se schimbă și le refacem. Trecem
cu vederea idelogizarea științelor pentru interese materiale, sociale și
politice și luām folosul lor ca îndemn viu de a cunoaște creația pentru a ne
mira de frumusețea ei și a face bine folosind ce știm, pentru fapte concrete, după
puterea mică a minților noastre și după bunătatea care poate crește fără
margini urmând lui Hristos.
Fiecare detaliu etic și fiecare teorie științifică ne pot
revela lucruri sfinte și întări în rugăciune după deschiderea noastră de a ne
lăsa priviți prin ele de oameni și de Dumnezeu.
Nu a fost întâmplătoare respingerea icoanelor de unii
creștini, ea a pregătit autonomia culturii cu toate formele ei, răcirea
dragostei de care nu suntem nici noi străini. Dacă o parte din cultură ne pare străină,
hulitoare, adversară, distrugătoare a instituțiilor și rânduielilor noastre e
pentru că nu vedem bârna din ochiul nostru. Când dragostea ne va crește destul ea nu va mai simții nevoia să vorbească, ci se va bucura și minuna de
înțelesurile a ce vede.
