Ura împotriva obiectivității

 

Obiectivă este o cunoaștere care se poate obține privind din afară o problemă, o situație, orice entitate și care astfel devine obiect. Se vorbește despre o privire ca din partea “ochiului lui Dumnezeu”, ceea ce sugerează că oamenii nu pot fi obiectivi. Așa și este. Dar oamenii pot fi mai mult sau mai puțin obiectivi în obținerea acestei cunoașteri.

 

Obiectivitatea se obține prin desprinderea de propriile interese și prin deliberare argumentativă urmând o procedură de comunicare. Desprinderea de propriile interese e posibilă dacă oamenii sunt atașați necondiționat unor valori mai importante decât propria lor persoană. Acestea se pot referi la comunitatea științifică, la societate, la comunitatea eclezială, la acele entități pentru care obiectivitatea aduce folos. Nu poate exista obiectivitate mare fără un ethos democratic și meritocratic în grupul care produce cunoașterea. Sfaturi concrete în acest sens găsim nu numai în literatura despre știință sau justiție, ci și în cea religioasă (de exemplu în Corinteni 1, 14).

 

Ura împotriva obiectivității are trei feluri de surse:

·       Interesele celor se iubesc mai mult pe sine sau iubesc mai mult micul lor grup decât comunitatea întreagă în care e posibilă cunoașterea obiectivă. Știința nu servește un grup profesional sau altul, justiția nu servește o categorie socială sau alta, gândul duhovnicesc nu e al unei părți din comunitatea eclezială sau al alteia.

·       Interesele celor cu opțiuni antidemocratice și antimeritocratice. Chiar dacă sunt atașați unor entități mai ample decât propria persoană, aceștia vor urî obiectivitatea pentru că nu suportă procedurile și metodele prin care se obține. Vor ca propria lor perspectivă să domine și să ordoneze comunitatea științifică, societatea, Biserica.

·       Interesele celor care parazitează cunoașterea obiectivă, folosind-o impropriu, în scopuri mici, meschine. Ura vine în acest caz din disprețul de sine, care se transferă asupra a ce îți dă posibilitatea în loc se te înalți, să decazi. E asemenea cazului libertății, dacă o folosești prost vei începe să o urăști. Dacă folosești cunoașterea obiectivă prost, de exemplu ideologic, sau în bătălii politicianiste, vei începe să o urăști pentru a scăpa de disprețul față de faptele tale.

 

Ura împotriva obiectivității este un caz particular al lipsei de dragoste față de oameni (de care ai nevoie ca să accepți proceduri democratice și meritocratice) și a lui Dumnezeu (de care ai nevoie ca să te înalți la scopuri mai înalte ca ale propriei tale persoane), când nu este rezultatul unei simple viclenii oportuniste. Că e oportunism pro-atlantic, pro-național, pro-știință, pro-libertate, sau împotriva lumii libere și în favoarea ignoranței și barbariei, nu e nici o diferență din perspectiva fenomenului ca atare. E o diferență, desigur, din partea celor care folosesc astfel de oameni.

Cauze evolutive ipotetice ale provincializării filetiste în ortodoxie și consecințe asupra rezilienței naționale

 

Din punct de vedere evolutiv filetismul, adică așezarea națiunii deasupra omenirii și persoanei în procesul de mântuire, corespunde unei evoluții prin hiperspecializare a ortodoxiei înțeleasă ca fenomen cultural universal.

 

O analiză a evoluției filetismului se poate face la scara milenară a dinamicii istorice a creștinismului și cu titlu ipotetic e rezonabil să presupunem că ortodoxia este specia culturală inițială apărută, din care ulterior s-au desprins entități înrudite. Această presupunere corespunde cu ce afirmă ortodoxia despre ea însăși și este plauzibilă și din punct de vedere al schemelor explicative ale evoluției culturale.

 

Pentru ca specia ortodoxiei să poată supraviețui ea are nevoie de un mediu cultural similar celui în care a apărut. Este o chestiune de cercetare istorică stabilirea variabilelor necesare pentru acest mediu, dar cu titlu ipotetic putem presupune că mediul de creștere are trăsături atât din cultura iudaică și din cea greacă.

 

Vom lua ca ipoteză de lucru că experiența filosofică și democratică greacă antică sunt părți estențiale ale mediului în care a apărut și poate supraviețui specia culturală a ortodoxiei.

 

În acest context, putem formula două ipoteze:

·       Fārā o experiențā filosoficā și democraticā anticà și fàrà memoria lor ortodoxia ca fenomen nu putea și nu poate exista.

·       Prezența filosofiei și a culturii democratice în societate nu sunt suficiente, dar sunt necesare pentru supraviețuirea ortodoxiei.

 

Testarea lor se poate face pe baza unei cercetări istorice asupra dinamicii ortodoxiei în societăți cu diferite caracteristici culturale și politice, la scara de timp relevantă procselor de evoluție culturală.

 

În baza unui astfel de model, filetismul ar evolua prin adaptarea fenomenului cultural și al instituțiilor ortodoxe la un context social și politic în care influența mentalităților filosofice și democratice nu e prezentă, sau din varii cauze dispare. O astfel de situație corespunde creștinării unei națiuni întregi prin decizie de stat, instrumentalizării ortodoxiei pentru stabilizarea unui stat fără tradiții democratice și filosofice, sau respingerii democrației și filosofiei ca epifenomene instituționale autodistructive de felul modificārii mediului în care pot viețui adepții ortodoxiei în sens propriu.

 

În baza acestui model, având în vedere că ortodoxia continua să existe, se poate trage concluzia că există zone culturale, posibil cea grecească, în care caracteristicle esențiale ale mediului cultural complex originar contiună să existe și să permită adaptarea continuā a interfeței lumești a nucleuului duhovnicesc al ortodoxiei la condițiile istorice mereu noi. Funcția culturii democratice și a gândiri de tip filosofic ar fi de a facilita producerea de mutații culturale în zona flexibilă a ortodoxiei și acceptarea lor socială, tocmai pentru a proteja nucleu tare imuabil în condiții istorice variabile.

 

Din perspectivă aplicativă este important de observat că speciile hiperspecializate nu mai au potential de evoluție, existența lor depinzând strict de existența condițiilor în care au evoluat. Nu ne putem aștepta ca filetismul ortodox să evolueze spre altceva, în particular spre specia culturală universală a orotodoxiei, adică să aibă loc o evoluție în sens invers celei întâmplate. Tot ce este posibil din punct de vedere evolutiv pentru adaptare la scară de societate ca întreg și de stat este coexistența speciei ortodoxe originare cu cea filetistă, iar pentru aceasta ambele trebuie să aibă condiții de existență corespunzătoare separate social și/sau spatial. O specie culturală filetistă care are monopol social nu va putea decât să se apere pentru a supraviețui și să încerce să păstreze condițiile de mediu ultraspecalizate în care poate supraviețui. Reziliența națională se va reduce la rezistență și elasticitate, fără să mai poată exista adaptabilitate și capacitate de transformare păstrând și extinzând funcțiile.

 

Cadrul analitic schițat poate fi aplicat pentru intepretarea polarizărilor rural/urban în instituția ortodoxă românească, a polarizărilor între biserici ortodoxe naționale, pentru analiza relației centru – periferie/provincie în ortodoxie cu derivatele ei culturale (filetism și cazul particular al ortodoxismului romînesc) la diferite scări de complexitate, pentru interpretarea istoriografiei existente a bisericilor ortodoxe (de exemplu la noi istoria BOR scrisă de Pr. Păcurariu vs. istoria d-lui Schmitt).

 

Prin elaborarea mai detaliată în urma unor cercetări inter-disciplinare cadrul analitic poate sugera căi de acțiune la nivelul mediului pentru creșterea ponderii ortodoxiei în sens propriu în spațiul social românesc în raport cu varianta evoluată filetist. Investiții de folos ortodox ar putea fi, ipotetic, în domeniul educației, culturii democratice și cercetării filosofice. În condițiile din România zilei de azi, aceste investiții ar putea duce la creșterea rezilienței naționale.

Pământul plat și mântuirea

Am surprins la mănăstirea Frăsinei acum câteva săptămâni în parcare o discuție în care cineva explica unor pelerini că pământul e plat. Întrebarea este cum BOR a putut crea un mediu de selecție favorabil unor astfel de opinii. Răspunsul este că această instituție nu este singură responsabilă, ci toate segmentele sociale care au de-a face cu producerea și transmiterea cunoașterii.

Când popularizarea știnței se face din interes ideologic, nu de cunoaștere, s-ar putea să fie o reacție inevitabilă conspiraționismul și asumarea teoriilor de felul pământului plat în condiții de criză și propagandă pentru dezbinare asociată ei. Mecanismul potențial e legat ipotetic de coerența cu propriul sistem de valori, personale și grupale, unele variabile explicative fiind și la nivelul instituției care dă cadrul corenței, BOR: Ar trebui să testeze ipoteza asta echipele interdisciplinare de psihologi și sociologi care măsoară cu seriozitate ceva în societate, dar nu o vor face pentru că perspectiva lor e deja ideologizată în sensul unei anumite interpretări reducționiste a credinței și dragostei. Dpdv duhovnicesc, într-o mare de cădere (identificarea cu gândul că nu există Adevăr și dragoste ontologice) unii creștini sacrifică adevărul de tip științific pentru a nu cădea ei înșiși, demonizându-l, iar presiunile instituționale ale celor ajunși la vârf converg cu asta.

La rândul lor, oamenii de științe sociale și umaniste excedați de starea precară metodologic a comunităților lor în România speră în dezvoltarea instituțională a domeniului prin delimitarea brutală de instituțiile religioase, cu care asocierea e discreditantă în occident. Delimitarea asta agresivă nu face decât să accentueze fenomenele de izolare epistemică a Bisericii, de tip cetate sub asediu.

Pe scurt, unii din Biserică par să creadă că se pot mântui fără a lua durerea științei lumii cu ei, cu toate căderile ei ideollogice, iar unii din știință pariază pe interesele instituționale lumești de salvare geopolitică prin acțiuni NATO și UE și speră să mai prindă trenul mântuirii ulterior. Acest pariu pe soluții materiale/instituționale e o trădare de tip Iuda, iar ea are loc nu numai la scară mare, ci la toate nivelurile de complexitate, fundamental la al simplelor prietenii.

Dacă filosofii și gânditorii în genere și-ar lua rolul în serios în loc să încline de o parte sau de alta sau să se dedea unei vieți fără responsabilități epistemice și sociale, ar putea să catalizeze o punte de integrare. Rezultatul net e că suntem numai câțiva care văd aceste realități și acționează în consecință.

E de la sine înțeles că ce am spus e o descriere prefigurativă, prin ghicitură, deși cred că o astfel de notă nu poate preveni nici o acțiune cu motivații din interese instituționale macro, mizele personale sunt prea mari și mințirea de sine în proiect lumesc a ajuns prea departe.

În altă ordine de idei, mâine cei care cred că au har pot deveni Iuda prin plecarea lui dacă obiectivitatea se duce în judecare, nu în instrument pentru a face bine, a da concretețe dragostei, fie și prin rugăciune.