Sf. Apostol Andrei – ocrotitorul mincinoșilor din dragoste

 

Era un om care, neavând sfinte moaște în parohia lui, a luat niște oase de câine mort, le-a spart în bucățele, dintre ele a ferecat în argint și le-a pus spre închinare ca sfinte moaște. Credincioși cu viață sfântă au venit la  ele, le-au sărutat cu evlavie și au zis: Sfânt este numele Tău, Doamne. Și oasele s-au sfințit.

 

Preotul se rușinase, dar nu mai putea face nimic pentru că oamenii cu dragostea lor veneau la raclă și se făceau minuni. A zis protopopului, care a zis superiorului locului și toți când vedeau câini pe stradă îi priveau atfel ca până atunci. Veniți la sfinte moaște, bucurați-vă întru Domnul, a fost și un sfânt cu cap de câine, găsiseră formula pe care nu o înțelegea mai nimeni.

 

Veniți la țara noastră străveche cu bucurie, și oamenii veneau. Toți cunoșteau adevărul științific, dar veneau. Toți aflaseră ce știa oricine, dar dragostea era mai mare mult decât dreptatea. Nu minciuna era mai mare decât dragostea.

 

Într-un loc ascuns în munți călugări sihaștri și monahii se nevoiesc și nu îi știe nimeni. Într-un bordei în dealurile Vrancei, într-o colibă din stâncile Vâlcei, bătuți de tunuri prin calcarele Ampoiului, udați de apă în pădurile Neamțului. Trecem pe acolo și respirăm sfințenie fără să o putem numi.

 

Respirăm aer și ne împărtășim fără voie și fără vrednicie de atingerea Sfintelor Taine din lume. Ne luminează lumina care se luminează din ele. Ne țin rugăciunile fiecăruia și ale tuturor.

 

Unii au urcat până la atingerea pietrei, alții la a sfintelor rămășițe, alții la a hainelor celor vii, alții la a Sfintelor Taine, alții sunt fericiți că au crezut și n-au văzut, iar alții au plutit de un cot în deșert fără să mai vadă pe nimeni și să-i vadă nimeni decât cel căruia i s-a dat ca să ne istorisească nouă.

 

Plutele curg spre deal, lacrimile curg pe obraz, ocrotitorii popoarelor se roagă pentru ele în bucurie ca pentru niște copii. “Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării” (Matei, 18, 6).

Schița unei comparații între akedie și tristețe

Biserica este un izvor de bucurie de un fel superior celei lumești în sensul că prima încorporează bucuriile și tristețile lumești dându-le alt înțeles decât au atunci când îți refuzi bucuria duhovnicească. În afara Bisericii omul căută bucuria și evită tristețea lumească, înăuntrul ei omul continuă să caute ca toți oamenii, dar le vede moderate de înțelesuri superioare și poate găsi foloase în ambele.

Vocabularul comun curent, contemporan, nu mai are cuvinte diferite pentru tristețe și bucurie în funcție de registrul lor de ființă. Totuși, tristețea de tip akedie e un fenomen diferit de părerea de rău după situații lumești și tristețea de acest fel. Se vede asta din faptul că bucuria duhovnicească poate coexista cu starea psihologică a părerii de rău și eventuala tristețe lumească, sau invers, poți fi în bucurie lumească, veselie chiar, și să fii în stare de golire akedică de har prin monotonia lucrului duhovnicesc.

În primul caz posibilitatea tristeții lumești vine din limitele persoanei respective, fie din reziduuri de slavă deșartă și mîndrie, fie din reacția de tip neputință în fața a ceva surpinzător pe care persoana nu îl poate accepta încă, până îl digerează și internalizează. 

În al doilea caz transferăm lipsa de curaj duhovnicesc pentru explorarea în sus, sau către integrarea prin lectură creștină a ceva ce mai puțin fusese până atunci făcut, ca o spirală în urcare, într-o diversificare și explorare lumească în fapt monotonă, de tip flux-reflux. Corabia Bisericii e pe un ocean în urcare, noi am vrea să fie la orizontală, că și-așa sunt multe valuri de ispite.

Cauza akediei e cedarea la o ispitire de un fel bine precizat, cea a tristeții lumești e diversă cât felurile omului de a acționa în lume. Prima nu are nimic de-a face cu psihologia, a doua e zona psihologiei moderne. Resorturile de legătură între ele sunt indirecte, în zona a ceea ce susține creația și lumea nevizibilă.

Pentru prima rezolvă situația numai harul prin intermediarii lui, rezolvarea e superioară și simplă, face apel și la inimă și la minte, a doua e joasă ontologic și are o cazuistică și soluții mult mai complex de conceptualizat, de gândit cu mintea, de unde evoluția permanentă a cunoașterii în psihologice.

Putem observa câteva consecințe instituționale:

• rezolvarea tristeților lumești prin Biserică pune o presiune pentru deplasarea centrului ei de greutate instituțională către funcții psihosociale, fie la nivel individual, fie la nivel grupal (fenomenul cetății sub asediu), mergând până la percepția din exterior că Biserica e pentru oameni cu probleme deosebite, o zonă de refugiu,
• deplasarea instituțională spre mize psiho-sociale duce la fenomenul secund al competiției între piața psihologică științifică seculară și zona profesionalizată instituțională bisericească. Poate că o soluție e punctarea mai insistentă a nivelurilor ontologic diferite, chiar dacă o suprapunere a domeniilor și competențelor e inevitabilă prin situația integrată umană.

Situația în Biserică e foarte variabilă în chestiunea practică a lucrului cu diferența psihologic-duhovnicesc. Duhovnicii mai avansați înclină spre al doilea biciuind chiar pe primul, iar cu cât mai puțin înalt e nivelul se pune accent mai mult pe psihologic și afecțiune emoțională și mai puțin pe planul duhovnicesc. Pot fi și tactici diferite la aceeași persoană în funcție de măsura ucenicilor, dar în general lucrul tinde să fie mai sus la cei avansați și mai jos la cei mai puțin. Cum nu se poate reproșa nimănui că e la un nivel sau altul, acestea fiind daruri, ele trebuie luate ca atare. În același timp, comunitatea locală stabilă care se orientează după o singură persoană tinde să se muleze, adapteze, după lider, ceea ce stabilizează comportamentul acestuia prin mecanisme psihologice mai sus sau mai jos duhovnicește, de unde și duhul locurilor respective, locale sau regionale. Aceste lucruri se văd circulând geografic. Din acest punct de vedere zona Moldova-Bucovina e inestimabilă pentru țară, dar mai sunt locuri și prin alte părți, unde însă e mai dificil social să te integrezi cu standarde înalte spirituale. Practica ierarhilor diferiți de loc poate duce la situații azi curioase în care comunitatea poate să înalțe ierarhul ]ntr-o împreună lucrare, decât mai degrabă invers, într-o mentalitate de supunere. Pelerinajul la Sf. Dimitrie cel nou are loc numai după cel la Sf. Parascheva.

Cele de mai sus sunt rânduite spre folosul celor care încă se luptă cu patimile în diferite măsuri și n-au cunoscut liniștirea. Cine cunoaște liniștea nu poate spune despre sine că o cunoaște, ca să nu-i tulbure pe cei aflați pe drumul ei și să nu deștepte ura celor care nici nu o doresc încă. O ură cu dreptatea lor, pe că li s-ar părea că sunt nerespectați, iar suferința lor neînțeleasă. Nu putem vorbi despre inteligență emoțională a celor liniștiți, ci de cunoașterea stării oamenilor pentru care empatia, adică înțegerea sentimentelor altora prin analogie cu cele proprii, cu bucuria și tristețea lumească a celui care ajută, e calea cea largă de a-și iubi aproapele. Bunul samaritean s-a aplecat asupra celui căzut pe calea cea largă între tâlhari cu dragostea cunoaștere și l-a ajutat cu măsură, pe calea cea îngustă a păcii sufletești.

Tristețile lumești se rezolvă prin dragostea și sacrificul cu măsură al altor oameni pentru cei triști, tristețea duhovnicească s-a rezolvat prin sacrifiul nemăsurat al Fiului lui Dumnezeu pentru lume, lăsându-le pe cele lumești să urmeze rosturile creației vizibile și oamenilor pe măsură ce se îmbunătățesc. Cele două porunci ale iubirii lucrează  împreună pentru o bucurie tot mai deplină. Cu totul deplină bucuria va fi în veșnicie, dar niciodată asemenea celei a marelui iubitor, creatorul din dragoste al lumii.

Hristos democratul

 

Democrația constă în exprimarea în întreaga societate a potențialului uman personal pe măsura talanților primiți (sau într-o abordare seculară a bagajului genetic, capitalului social, cultural, natural) și a milei lui Dumnezeu (iar într-o abordare seculară a simplului dar că trăim și a situațiilor impredictibile care modifică masiv traseul de viață al fiecăruia prin procese neliniare, în care un eveniment de durată scurtă are consecințe ample).

 

Într-o democrație cei cu orgine socială joasă pot să aibă o ascensiune meritată, iar cei cu origine socială înaltă pot să fie așezați la locul lor mai jos meritat când e cazul, fără ca asta să necesite violențe, revoluții. Din perspectiva Fiului lui Dumnezeu nu e nicio diferență între oameni, fiecare pornește de la zero, fără ca asta să însemne că nu duce după el situația resurselor disponibile din mediul său, ori a mentalităților, însă modul social de organizare, democratic, atenuează aceste diferențe. Prin investiții private și publice într-o democrație nu mai suntem captivi social, dacă ne naștem elite nu neapărat plecăm în veșnicie tot de acolo, iar dacă ne naștem în cartiere rău famate nu vom sfârși pelerinajul lumesc unde ne-am  născut.

 

Democrația e posibilă tocmai pentru că ascensiunea socială nu este o miză absolută, ceea ce contează fiind ascensiunea și în veșnicie, indiferent de unde suntem în lume. Te poți mântui indiferent de statutul social, iar una din condiții este să nu neglijezi, să nu îngropi potențialul tău lumesc și al altora, pe care trebuie să îi iubești ca pe tine însăți, adică să nu le îngropi nici șansele lor pe cât depinde de tine.

 

Traseul lumesc al lui Hristos e un exemplu clar de ascensiune democratică, iar confuzia celor din vremea lui între împărat ceresc și împărat lumesc arată tocmai dificultatea acceptării democrației: ea subminează mentalitatea că împăratul lumesc are vreo relevanță pentru mântuire, pentru perpetuare veșnică a ființei în bucurie. Hristos putea să fie fără nicio dificultate împărat lumesc, cum a și fost tratat la intrarea finală în Ierusalim, dar ne-a dat lecția că aceasta o miză mică, nu neimportantă, însă supusă unor scopuri mai înalte.

 

Una din căile de subminare a democrației și odată cu ea a mântuirii este să uităm că ascensiunea socială e numai pentru servirea semenilor în cele superioare, cât mai superioare indiferent dacă avem o viață religioasă sau nu. Toată lumea înțelege ce sunt dragostea și nădejdea, într-o formă sau alta, chiar dacă nu toți știu ce e credința ca să le înțeleagă deplin. Democrația e posibilă datorită acestei situații, că toți care cred și nu cred pot să aibă dragoste și speranță, pot să aibă ce e mai înalt decât credința, pot să preguste din împărăția cerească la diferite măsuri. Toți.

 

O subminare a democrației vine și din atitudinea da a fi fost aleși deja de Dumnezeu prin apartenența la Biserica Lui. Ori Hristos nu ne-a spus personal că am fost aleși, ci că a venit pentru că cei care se credeau aleși la vremea lor la fel cum ne credem noi acum nu mai făceau ce trebuie. Pentru asta s-a adresat prin ucenicii Lui neamurilor, iar acum dacă ar fi venit s-ar fi adresat celor care nu se numesc creștini.  Ar alege dintre cei care ne numim creștini niște oameni în mod democratic, de la oameni simpli la cărturari și i-ar face apostoli. Dacă am ridica mâna “ia-mă pe mine, ba pe mine, că sunt creștin sau creștină” nu ne-ar lua de apostoli, al lua pe cine vrea El, cum vrea El. Așadar pentru a face voia Lui noi trebuie chiar să o facem și să nu ne considerăm privilegiați prin vreo alegere cu privire la noi făcută cândva pentru toți. Atunci n-am fi decât într-o elită a credinței care crede despre ea că se poate perpetua numai prin asta mai departe, ca un fel de privilegiu și i-am disprețui, ori cel puțin i-am privi cu superioritate, pe cei care nu știu de Cuvântul Lui, ca și cum nu El decide, ci noi.

 

Democrația poate subzista dacă vedem că fiecare poate avea un merit unde este, în lumea în care s-a născut și în care crește spre ceva mai bun, care servește și sieși, și aproapelui. Asta înseamnă să apreciem oamenii pentru ce sunt ei și fac ei, nu pentru roluri și împărțiri în clase, în lume bună sau mai puțin bună, desi această împărțire e și ea lăsată de Dumnezeu ca o orientare. Cine zice însă că e din lumea bună deja dă un semn că nu va mai sta mult acolo, așa cum cine zice că e sfânt e limpede că nu este. Nici Cel Sfânt nu a spus despre El asta, ci a lăsat pe Tatăl Lui din ceruri să o facă. Apoi degeaba ne mai supărăm când “masele” se delimitează de buna noastră educație și valorile bune, pentru că noi suntem cei care i-am smintit pe oameni îndreptându-i spre populism, spre iadul valorilor joase împărtășite generalizat de toată lumea, spre împărăția minciunii. Ierusalimul lumesc e crucea răstignirii, acolo e rolul cel mai sus în lume, pe cruce, iar pentru oameni nici măcar acolo, ci la picioarele ei, pentru că singuri nu o putem duce.

 

Lăsându-ne libertatea și responsabilitatea Hristos ne-a lăsat democrația.

Patru idei pentru limitarea rolului serviciilor de informații în societate și stat în condiții de pace socială

 A devenit acceptat public faptul că revoluția din 1989 a existat și a fost prin diverse mecanisme sociale și politice instrumentalizată pentru perpetuarea structurilor de putere și represiune ale statului roman. După 34 de ani avem același tipar structural de organizare, în care deciziile majore din stat sunt controlate de continuatorii direcți a fostelor servicii de control și represiune. Problema nu este aspectul moral, ci caracterul disfuncțional al unei astfel de stat, incapacitatea de dezvoltare în ritmul necesar și de adaptare la evoluțiile mediului intern al țării și mediului extern al lumii prin centralizarea excesivă a deciziilor și subutilizarea potențialului uman al națiunii.

Pe de altă parte, împrejurarea că ne aflăm într-un vas al lui Tezeu național care trebuie reparat din mers și în condiții turbulente de navigare reclamă măsuri de limitare a influenței nefaste a serviciilor de infromații în societate fără tulburarea stabilității politice. Acțiunea în aceste condiții poate fi la nivelul reglajului cultural, prin acțiuni simbolice cu potențial impact asupra comportamentelor sociale și politice.

Patru idei în acest sens pot fi:

• Identificarea clară a capitalului cultural și simbolic pe care se bazează serviciile de informații pentru legitimare în controlul deciziilor și subminarea publică a lui. Din câte se pare e vorba de o gândire holistă de tip corp politic, cuget național unitar, cetate sub asediu, cu consecințe practice de tipul xenofobiei și controlului autoritarist. Acestor noțiuni li se pot opune abordări cu funcții similare, dar bazate pe libertatea persoanelor și decizie policentrică.

• Subminarea alianței stat-Biserică folosită pentru legitimarea statului dominat de serviciile de informații, dezvoltarea unui creștinism ortodox al libertății sociale și politice. O cale simplă este solicitarea unor standarde mai scăzute de confort în infrastructura religioasă și o abordare mai austeră în dezvoltarea acesteia, sau devalorizarea confortului mare și a marilor infrastructuri, care necesită sume mari care nu pot veni decât din concesii făcute statului. Accentul poate fi pe creșterea interioară.

• Folosirea oricăror poziții de decizie pentru a cataliza standarde profesionale cât mai înalte. Asta va crea un disconfort cercului dependent de persoanele din servicii plasat pentru rente în instituțiile publice și pune o presiune psihologică indirectă pe primele.

• Tratarea oamenilor actuali din sistem ca persoane, nu ca particulari ai unui tipar general, și abordarea situației lor caz cu caz, fără generalizări. Validarea și stimularea comportamentelor care favorizează libertatea socială și politică și standardele înalte profesionale. Asta poate crea un mediu de evoluție socială a acestor oameni, la care se pot adăuga mutații instituționale mai importante în context legislativ, pentru cine ajunge să poată face asta.

O astfel de abordare poate avea ea însăși, dincolo de punerea în practică a ideilor, un rol de semnal siimbolic pentru stimularea dezvoltării unei mase critice în interiorul instituțiilor de forță ale statului care să accepte o separare netă de continuitatea cu regimul communist, o democratizare reală a societății.

Accelerarea maturizării organizaționale și a sistemelor publice în domeniul eticii academice și a cercetării

 

Insistența în folosirea publică a unor termeni ca “plagiat” sau “plagiator” fără ca persoanele care îi folosesc să fi adus sau să aducă în discuție finanțarea cercetării în România denotă o lipsă de înțelegere a relației dintre natura eticii academice și a cercetării și producerea de cunoaștere științifică și în toate domeniile vieții intelectuale. În acest text furnizez o resursă care ar putea să scadă costurile pentru un comportament mai eficient și eficace în acest domeniu al persoanelor bine intenționate, astfel încât să atingem scopurile de interes public.

 

Din punct de vedere academic filosofic și științific există o literature vastă despre etica academică și a cercetării ca obiecte de cercetare, predare și instituționalizare. De exemplu o căutare după termenii Biochemistry AND ethics în Web of Science în varianta “all fields” duce la 1442 de rezultate, iar dacă adăugăm AND Codes obținem 83 de rezultate. Cine dorește să investigheze situația în legătura cu medicina (Medicine) în loc de biochimie va obține 81899, respectiv 4211 dacă adaugă și termenul cheie cod pentru a surprinde discuții despre tema codurilor de etică.

 

În fața acestei complexități și cunoașteri potențial relevante există câteva tipuri de atitudini:

·       să ne restrângem la o adaptare a codurilor funcționale în diferite domenii științifice și profesionale fără a avea nicio înțelegere a felului cum au apărut în societățile de origine și evolueză (aceasta e o opțiune de înțeles managerial și în contextul integrării instituționale internaționale pentru oricine nu este filosof sau om de știință și joacă numai un rol de coordonare, politic sau nu)

·       să cartăm cunoașterea și să înțegem situațiile și contextele relevante pentru codurile de etică, cum se pot preda, cum pot fi mai ușor acceptate de cei despre care (aceasta ar trebui să fie o opțiune pentru oricine este și om de știință sau filosof, și implicat în chestiunea implementării codurilor).

·       să contribuim noi înșine pe plan științic la dezvoltarea corpurilor de cunoaștere despre coduri (aceasta poate fi o opțiune interdisciplinară de dezvoltare profesională la interfața dintre domeniul de bază în care lucrezi și chestiunea integrității academice).

 

De la prima la a trei atitudine crește cantitatea de resurse necesare, ultima fiind dependentă de chiar finanțarea cercetării pe direcții suficient de diverse ca să surprindă și tematica acestei atitudini. În acest moment în România avem  în mare prima atitudine și numai puține elemente din celelalte două, ceea ce este disfuncțional în sensul că pe această cale nu putem să atingem scopurile de interes public asociate eticii academice și a cercetării. Avem numai vârful instituționalizat al piramidei și nu avem baza pe care să stea acest vârf, așa cum există în țările avansate. Este necesară o investiție pentru a avea și un fundamente de cunoaștere asupra naturii acestor coduri și rolului lor.

 

Din perspectiva teoriilor etice filosofice codurile de etică academică și a cercetării folosesc, fără a avea pretenția că ce spun mai jos sistematizează întreaga complexitate a situațiilor, câte tipuri de fundamentare a acțiunilor etice:

·       Nivelul deontologist, în care regula care trebuie respectată are o valoare în sine, se respect ca o poruncă la nivel individual indifferent de consecințe. Există două obiective specific care pot fi atinse prin această fundamentare:

·       Internalizarea bunelor practice în procesul de educare la nivel preuniversitarea și de licență,

·       Filtrarea documentelor pentru acordarea de resurse financiare importante (burse, contracte).

În abordarea deontologistă a eticii academice și a cercetării este prioritară, contribuția de substanță fiind nerelevantă, fie pentru că cine trebuie să respecte încă nu știe să producă ceva în mod creativ, fie pentru dacă are idei de premiul Nobel, dar vrea să folosească mijloace frauduloase ca să le pună în practică aceasta nu e acceptabil pentru cine dă banii și trebuie scos din joc.

Scară de timp a procesului de respectare în această abordare e scurtă, iar procesul se repetă de multe ori, pentru internalizare sau în competiții.

·       Nivelul eticii virtuții, în care etica academică este parte dintr-un process la nivel grupal pentru a trăi o viață demnă de a fi trăită în grupul de lucru specializat format din mentori și ucenici. Obiectivul în această fundamentare e dobândirea informală a competențelor și abilităților prin ucenicie alături de mentori care știu să producă o cunoaștere reală. Diferența față de etica deontologistă e nu numai de scară socială la care poate exista, ci și de priorități. Contribuția de substanță științifică este prioritară, iar etica este un instrument, secund ca importanță, desi trebuie respectată, în timp ce în abordare deontologistă este valoroasă în sine. Într-o abordare de la acest nivel de formare a resursei umane nu te salvează faptul că ai scris etic, că ai fost integru, dar nu ai produs nimic relevant.

Scară de timp a procesului tipic pentru etica virtuții este de 4-7 ani, fără posibilitate de accelerare, în timpul ce la etica fundamentată deontologist regulile le poți învăța în câteva ore și le poți aplica imediat. În etica academică de tipul eticii virtuții apare și o cunoaștere tacită pe lângă cea explicită, unică fiecărui domeniu și subdomeniu și problemelor restrânse cu care lucrezi.

·       Nivelul eticii utilitariste, în care se face o analiză cost-beneficiu și se ia o decizie pe această bază. Obiectivul acestui mod de fundamentare este maturizarea organizațională și a sistemului de educație și cercetare, adică a crearii unor compartimente dedicate domeniului, cu strategii șoi plan uri operaționale finanțate. Aici miza este gestionarea resurselor pentru dezvoltarea eficientă și eficace a nivelurilor deontologiste și ale virtuții, dezvoltarea unor mase critice pentru susținerea evoluției organizaționale  în sensul adoptării generalizate a eticii deontologiste și a virtuții în mod stratifica pe unități funcționale și etape de formare a resursei umane. Înțelegerea rolurilor tipurilor de abordări etice și distribuției priorităților pe niveluri de formare a resursei umane și producere de cunoaștere.

Scară de timp a procesului pentru partea fundamentată utilitarist a eticii academice și a cercetării este de 5-10 ani la nivel de organizație și 10-20 de ani la scară de sistem de educație și cercetare

 

Se poate observa că etica academică și a cercetării este un fenomen complex care nu se reduce la un singur mod de fundamentare și are relații de interdependență și conexiune inversă, probabil, între fenomenele fundamentate pe baze diferite. Nu se pune problema unei competiții între abordări, ci de roluri diferite complementare.

 

Nu poate fi aplicată analiza cost-beneficiu în domeniul de probleme al eticii deontologiste pentru că ar bloca internalizarea regulilor care trebuie respectate. Nici în zona uceniciei, care se referă la naturalizarea cercetării la standardele acceptate international ale domeniului, desi va trebui aplicată la gândirea resurselor materiale necesare în raport cu scopurile abordate, dacă nu vrei să trimiți ucenicul în șomaj la mijlocul programului pentru că nu mai ai proiecte (dar asta e o problemă generală de etică, nu una de etică academică și a cercetării).

 

Nu poate fi aplicată etica deontologistă la scară decizională organizațională și de sistem pentru că nu poate exista o accelerare a maturizării dincolo de constrângerile date de climatele de lucru existente (resurse umane, programe, infrastructură), iar aplicarea metodei deontologiste la scară de formare în cercetare (master, doctorat) este disfuncțională pentru că decuplează producția de cunoaștere autentică de respectarea standardelor etice.

 

Accelerarea maturizării organizaționale și a sistemelor publice în domeniul eticii academice și a cercetării este o problemă de management strategic organizational și una de coordonare de la nivel guvernamental într-o țară de tradiția raționalistă ca a noastră. În lumea anglosaxonă nu e nevoie de nicio coordonare de nivel guvernamental, existând tradițiile dezvoltate în timp istoric. Problema accelerării se pune numai într-o societate în curs de modernizare.

 

Înainte de a formula căile potențiale pentru accelerare aș dori să fac două observații metodologice:

·       Societățile și organizațiile nu sunt sisteme mecanice și nu poate exista o cauzalitate directă între decizii și execuții. La nivelul fiecărei persoane se naște o nouă cauzalitate prin liberul arbitru al acesteia. Ceea ce pot face decidenții este să schimbe mediul de luare a deciziilor în mod liber de către cei ale căror comportamente doresc să le influențeze. Variantele ieftine care apelează la impunere au rezultate pe termen scurt, pot fi justificate în condiții de criză, dar duc la eșec pe termen mediu și lung dacă nu se revine rapid la respectarea libertății persoanelor.

·       În cazul particular al eticii academice și a cercetării respectarea libertății decizionale a persoanelor e cu atât mai important, dată fiind natura creative a proceselor de producție a cunoașterii, de instruire și educare. Lucrul printr-o gândire deterministă social care apelează la pârghii de acțiune, structure sociale și instituționale în sens tare ontologic (gândirea că sistemele sunt reale, nu num ai termeni teoretici cu valoare epistemică și metodologică), nu poate fi decât contraproductiv, subminând misunea organizațiilor și eficiența coordonării chelturii resurselor publice la scară de sistem.

 

În final iată câteva căi potențiale de accelare a maturizării organizaționale și ca sistem:

·       Asumarea de roluri catalitice directe de către organizații academice și de cercetare și Guvern prin injectarea unor resurse care scad costurile de respectare și verificare. De exemplu generalizarea accesului la Web of Science, la software-uri de cartare a cunoașterii, internalizarea software-urilor de verificare a plagiatelor în bibliotecile electronice ale sistemelor de educație și cercetare și/sau la scară organizațională, transparentizarea CV-urilor tuturor profesorilor și cercetătorilor și a produselor didactice de la nivel de licență la doctorat, inclusive a lucărilor de grad.

·       Stimularea prin declarare de utilitate publică și programe de finanțare prin competiție a rolurilor catalitice ale unor organizații profesionale din sectorul terțiar.

·       Instruirea actorilor din ecosistemul eticii academice și a cercetării (persoane, presă, partide, agenții, etc) pentru a cunoaște natura problemei în întreaga ei complexitate și evita comportamente disfuncționale cum sunt:

o   Lipsa de bun simț academic. Asumarea de roluri sociale și politice de mare vizibilitate în condițiile în care ai vulnerabilități academice de formă sau de substanță. Este un mod de a submina prin succesul social și politic personal întregul sistem de educație și cercetare al țării și a periclita viitorul tinerilor generații.

o   Eroizarea. Folosirea temelor de etică academică și a cercetării pentru vizibilitate publică având mize psihologice personale.

o   Transformarea într-un domeniu de afaceri. Folosirea cadrului institutional asociat eticii academice și a cercetării pentru scopuri lucrative (centre de cercetare, conferințe, cursuri, etc) initiate fără a avea o competență științifică reală în domeniu dovedită prin contribuții în revistele filosofice și științifice de specialitate (de felul celor menționate în paragraful al doilea al acestui text).

o   Parvenirea socială și politică. Utilizarea temelor de etică academică pentru mize de ascensiune socială, dobândirea de capital social și transferarea acestui apoi ca resursă în competiția politică.

·       Acțiunea programatică a organizațiilor și Guvernului pentru diminuarea conflictelor între profesori și cercetători care adoptă standarde diferite, crearea de mase critice pentru maturizare treptată, favorizarea producției resurselor cu rol catalitic, favorizarea organizațiilor cu rol catalitic, inhibarea instrumentalizării eticii academice pentru alte scopuri decât cele specifice, susținerea cu ressurse și reglementări adecvate a instruirii publicului larg, a presei, a clasei politice.

 

În concluzie, etica academică și a cercetării este un domeniu banal, tehnic, cu nimic mai important decât alte activități și resurse necesare pentru producția de cunoaștere, instruirea și educarea oamenilor. Situația precară în România este inevitabilă în condițiile întârzierii modernizări statului. Situațiile organizaționale și publice turbulente associate eticii academicii și a cercetării sunt datorate unor combinații de comportamente discfuncționale ale actorilor implicați și/sau unor presupoziții sociale nerealiste care duc la decizii politice inadcvate. O eventuală accelerare a proceselor de maturizare organizațională și de sistem trebuie să țină seama de natura complexă a problemei, să folosească un model cât mai realist al proceselor psiho-sociale și să folosească ceee ce deja se știe despre fenomenul eticii academice și a cercetării pe plan international.