Acesta este un raport de tură
disponibil fără partea de interpretare și pe un forum montan specializat aici.
Traseu : Gura Roșia - Valea Sliveiului – creasta la
Gemănarea – Coasta lui Rus – Coricia – Schitul Jieț – Gura Roșia, cam 32 km
Echipament folosit : de iarnă de bivuac, o cordelină cu
carabă pentru tras rucsacul în caz de nevoie, GPS, frontală, colțari, bețe,
piolet, condiție fizică și psihică bune.
Tura a fost foarte frumoasă. Mi-ar
fi prins bine niște rachete de zăpadă, ar fi ușurat deplasarea pe destul de
multe porțiuni. Ar fi trebuit să mai renunț la niște haine de corp și să am
rachetele. A fost o reușită și datorită vremii bune, conform prognozei. Pe
vreme rea nu se poate face tot, are porțiuni de orientare dificilă, cu spații
largi și/sau jnepeni deși și zăpadă adâncă, iar poteca pe curbă de nivel cruce
galbenă pe valea Sliveiului devine total impracticabilă, cu risc mare de
avalanșe. În astfel de situații poate că merge mai bine creasta Sliveiului sau
Mija cu trecere pe Cârja (la asta preferabil doi oameni cu asigurare) pentru
acces în creastă.
Am dormit trei nopți afară în
condiții de bivuac (sac, suprafolie, izopren), prima în pădure, a doua într-o
căldare sub creastă între niște pietre, iar a treia pe creastă lângă o stâncă
mare care adăpostea de vânt.
Am avut primus cu protectie de vant si am topit
zapada seara si dimineata, o dată și ziua. Tehnica de somn a fost cu foit de pe
o parte pe alta periodic, iar când mă lua frigul mai ronțăiam ceva dulce sau o
felie de salam uscat din buzunarul hanoracului și mă încălzeam la loc. Este
uluitor cum poți sta-dormi de la 19 la 7 în condițiile astea, noaptea a treia
deja mă specializasem. Cel mai bine e să lași termosul plin cu ceai fierbinte
de cu seară bine izolat între haine în rucsac (asta înseamnă să ai răbdare să
fierbi doi litri), până se face apa fiartă dimineața numai bine te hidratezi și
strângi lucrurile. Sticla de apă de plastic se poate ține strivită în rucsac și
se folosește doar intermitent, când se face o supă sau o cafea cu consum direct
din sticlă, fără stocare. Ținerea sticlei de plastic în sac în timpul somnului
nu rezolvă mare lucru, nu se păstrează cald conținutul.
Ziua lumină de mers a fost scurtă,
cam opt-nouă ore, iar mersul lent în condiții de iarnă și rucsac greu, plus
greutate din care trebuie sa mai dau jos. Mi-ar mai fi trebuit si niste ciorapi
de iarnă de schimb, seara se incalzeau greu picioarele (cu tot cu plastici in
sac) si dimineata se răceau rapid cand ii scoteam uzi la mers (se incalzeau
dupa vreo ora de mers, dar în cazul picioarelor mele foste degerate treaba asta
nu e prea bine de tolerat, că nu ști cum se termină – tura asta a fost destuld
e cald, nu s-a dus spre -20). M-am ales si cu ceva rosături la sfarsit de la
ciorapii uzi, dar putine față de ce ma așteptam, si nici nu mă dor prea tare
picioarele, față de alta dată, după fracturile de la avalanșa de pe Coștilei
din 2002.
Ziua cea mai dificilă a fost pe
Valea Sliveiului porțiunea centrală unde am luptat din greu cu jnepenii care
aveau zăpadă insuficient înghețată pe ei, a trebuit să ies din traseu la pârâu
ca să scap din zonă și să urc la loc. Nu sunt convins că am ales varianta cea
mai bună, dacă aveam niște puncte încârcat în GPS cu intrarea potecii în
jnepeniș cred că scăpam mai ieftin. Ocolirea cascadei care vine de la căldarea
cu lacul verde nu se putea face pe poteca normală care urcă spre lacul înghețat
din cauza zăpezii prea mari și epuizante. A trebuit urcat pârâul înghețat
direct la colțari vreo 20 de m și tras rucsacul, dar luarea deciziei mi-a luat
ceva timp. S-a dormit bine în căldarea de sub Gemănarea, sigură, dar
cam friguroasă.
Ziua de mijloc a fost paradisiacă, soare, cald, peisajele
minunate, toate zonele sub 1200 m în mare de nori, popase de însorire și
hidratare cu supă la primus, cornișe puține și deja lucrate bine de doi oameni
înaintea mea. Nimeni nu coborâse direct spre lacul
Roșiile prin horn, se urcase pe Pontul Roșu, se vedeau urme.
Ziua finală de coborâre dinspre
vârful Găuri putea fi la fel de dificilă ca cea de pe valea Sliveiului, dar niște oameni
tăiaseră urme înainte câțiva km buni și am mers pe urmele lor. În plus zona
dificilă ca orientare printre jnepeni fusese făcută deja de niște oameni cu
rachete de zăpadă pe urmele cărora m-am scufundat nu prea des. Doar la final am
decis să nu mai țin traseul, o potecă de gropi-urme și încă doi km plus șosea
mai multă de luat în plastici, și am coborât direct prin pădure la neve,
profitând de absența desișurilor și niște tăieturi proaspete, folosind GPS-ul
direct spre schitul Jieț.
Una peste alta, am intrat în traseu
marți pe la 2:00 p.m.pe la gura Roșiei și am ieșit în național înapoi lângă
Schitul Jieț vineri. Schit pe care îl știam de acum doi ani și unde am intrat
și acum, se pare că între timp a devenit mânăstire de maici. Când am ajuns
lângă mașină vreo 2 km mai jos bateria era descărcată de la alarmă cred, se
aprinsese de la vreun animal, și m-a ajutat cabanierul de la Groapa Seacă să o
încarc. A fost un gest de mare omenie, nu mi-a luat nimic. Îl cheamă Romulus
Rîbu. Pe viitor o să las mașina în curte la cabana Groapa Seacă (cinci lei ziua
să o lași înăuntru), acum am aflat ca e functionala si iarna, vine lume care
merge la schi langa coada lacului Vidra, peste șa, iar șoseaua e întreținută de
drumari care stau la el. M-a intrebat de ursi, lupi, dacă am armă, i-am spus ca
n-am armă și n-am văzut (am văzut însă capre), dar că am mers vreo cativa km pe
urme de urs spre Valea Sliveiului, pe drumul spre stână (pe urmele lui zapada
nu se mai rupea asa usor). Mulțumită acestui om am ajuns cu bine acasă vineri
pe la 22 după ce am condus înapoi cei 360 de km (prin Tg. Jiu).
În drum spre intrare pe 31 mă
oprisem la mănăstirea Lainici și mă rugasem la Sf. Irodion și la Maica
Domnului, au o icoană primită de la Athos. Pe traseu în general am spus rugăciunea
inimii și m-am încredințat cu totul Domnului. Este o atmosferă cu totul
specială la mănăstirea Lainici, probabil datorită sfântului care a fost stareț
aici.
Nu am facut poze, nu am cărat aparatul, iar mobilul nu
l-am folosit la asta (semnal e doar pe creastă între Gemănarea și Parângul
Mare), am vrut să mă bucur de ceea ce văd și simt fără să mă mai gândesc la
altceva.
N-aș fi postat pe blog
acest raport, dar un carpatist mi-a dat aseară după citirea raportului mesaj că n-am fost singur în
tura asta, că l-am avut pe Sf. Irodion cu mine, iar dimineața asta am primit un
mesaj de la cineva care nu știa pe unde și cum am fost și care avea atașată și poza cu ursul îmblânzit de mai jos (Sf. Serafim din Sarov are hram pe 2 ianuarie; nu știam că are hram pe 2; părintele Arsenie
Boca a avut o întâlnire miraculoasă cu Sf. Serafim în muntele Athos). Prin urma tura se
pretează și la interpretări spirituale, de formare. S-ar putea să fie de folos și altora, nu neapărat montaniarzi.
Formare până când? Formare mereu,
fără oprire. Progres fără efort nu există. Sau cum spunea un filosof german a cărui operă acum o văd prin grila modului de viață creștin, important este să fim mereu pe drum (însă nu doar al unei gândiri care idolatrizează puterea de a gândi - capcana intelectualului, ci pe un drum de om complet).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu