„Deci, foarte bucuros mă voi
lauda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos [… ] când sunt slab, atunci sunt tare” (Corinteni, 12, 10).
Ratarea României e un caz particular
al problemelor civilizației europene. Problemele acesteia din urmă vin din
îndepărtarea de valorile fondatoare ale libertății, autolimitării, dragostei și
moderației.
Particularitățile noastre vin din istoria mai îndepărtată sau mai recentă,
parte a contextului regional. Nu avem nimic special nici măcar în ce privește
tarele. Nu suntem buricul pământului.
La noi pare să capete proporții uriașe proasta creștere. E ceva firesc,
descindem din țărani și muncitori la modul cel mai propriu cei mai mulți dintre
noi. Limitele socio-culturale ale familiilor nu pot fi compensate cu totul nici
de inteligență, nici de eventuala hărnicie. Durează minim trei generații ca să
ajungi din sărăcia lucie a țăranului oltean isteț cu șapte clase la Cambridge
ca student și strănepot al lui. Oamenii din familii aflate de generații în
contact cu educația serioasă au reflexul autolimitării și al moderației chiar
în absența unor experiențe spirituale. Omul necultivat este însă prin natura sa
excesiv în mai tot ce face. Îl poate salva doar o experiență spirituală.
Dacă în antebelic oamenii cu educație precară, deși majoritari statistic,
nu aveau practic nimic de spus în privința statului, prin comunism ei au ieșit
în față. Oamenii culturii înalte au fost lichidați, iar puterea au luat-o
diletanții resentimentari, care în circa 50 de ani au falimentat țara.
Au continuat și după 1989. Prin brutalitatea mineriadelor s-a încurajat
deliberat exodul celor mai inteligenți, harnici sau creativi, indiferent de
gradul de bună creștere. Ce a rămas aici are astfel o inteligență medie și o
hărnicie în mod obiectiv mai mică. La fiecare generație de tineri, cei care nu
vor să se rateze aici și pot să plece pleacă.
Vidarea culturală avansată a României în comunism a făcut ca la redeschiderea
comunicării cu lumea să absoarbim rapid și fără discernământ tot ce era la
îndemână. Rezultatul e un amestec incoerent de valori și mentalități din toate
timpurile: moderne și post-moderne pe un fond istoric pre-modern. De aici
tensiuni grupale și irosirea energiei în dispute interminabile pentru că
presupozițiile asumate sunt incompatibile.
Acestei mase i s-a dat formal o libertate cu care nu știe ce să facă, iar
când decide ceva, nu știe cum să facă. Rezultă masive nemulțumiri, frustrări,
agresivități, tot tacâmul reacțiilor psihologice compensatorii și al
încercărilor ratate de salvare, cu particularitățile lor în diferite contexte
sociale și profesionale. Inclusiv ura viscerală față de puținii oameni care
dețin o cultură înaltă, care au capital simbolic.
Pe acești oameni nu îi agreează nici masele, pentru că le oferă un exemplu
de succes la care nu pot ajunge, nici elita informațional-politică, cel puțin
până de curând, pentru că le relevează impostura și le încurcă ploile de
control total. Ori încearcă să îi distrugă mediatic, ori să îi atragă într-un
joc de legitimare.
Toți cei care pun mâna pe putere la nivel de stat sau organizații publice
sub masca procedurilor democratice prin minciună, reguli distorsionate, abuz,
jocuri de culise, încearcă imediat după să atragă pe cei înșelați într-un joc
de imagine comun, să arate vezi Doamne că ei sunt corecți. S-a căzut adesea în
aceasă capcană.
În fapt, așa zisa clasă politică e dominată de niște escroci, nimic mai
mult, iar singura modalitate de a-i sancționa, când au puterea, este
delimitarea de ei. Nu există bine comun real alături de astfel de persoane
obsedate de un control total, incapabile de compromisuri de substanță, de
împărțirea resurselor. Binele comun a devenit o simplă retorică.
Binele comun în viziunea lor este binele lor, iar tu doar un sclav,
preferabil de bună voie, pentru atingerea binelui lor.
E atâta tristețe în împărțirea mizerabilelor resurse existente în
instituțiile publice și stat încât poți avea doar un sentiment de compasiune
pentru cei care le administrează. Cine o face cu dăruire și corectitudine
punând între paranteze cariera profesională din afara serviciului public e cu
adevărat un erou. Din nefericire, pe lângă oamenii admirabili de acest fel sunt
și mulți fripturiști vrând doar să-și astâmpere foamea cu o parte ceva mai mare
din puținul disponibil, sau bieți
resemnați blocați într-o lume din care nu știu cum să iasă.
Mica elită reală românească se sprijină pe un fundament social de pură
extracție comunistă. Într-o astfel de lume a trăi normal e vecin cu aroganța.
Disperarea de a nu pierde până și mizeria ne face să o dorim.
Totuși, există speranțe. Ele vin din deschiderea lumii actuale, în care e
prinsă și România. Informația circulă imediat, nu mai e loc de dictaturi în
acest colț de lume. Și în privința înrețelării globale importantă e moderația.
Dar pentru mulți aceste instrumente, chiar și când circulă informație folositoare,
au alt rol, cum ar fi scoaterea din anonimat. Efectul net prin agregare este
însă imposibilitatea controlului, un lucru bun.
Rețelele sociale nu au cum să scoată pe cineva din
anonimat. Simpla cunoaștere a unui nume care e asociat unui comportament
discursiv public nu înseamnă cunoașterea persoanei care are acel nume. A ieși
din anonimat înseamnă a fi cunoscut ca persoană cu atributul nume și fapte
asociate numelui. Scoaterea din anonimat poate rezulta numai dintr-o relație
interpersonală, adică prin dragoste ca valoare fondatoare.
Suntem leneși, prost crescuți, grăbiți să avem succes fără efort, și nu se
mai poate face nimic la nivel social global, pentru că nu putem accepta nici o
autoritate în afara forței. Statul nostru rezistă doar pentru că e prins în
structuri suprastatale. În acest sens el are un rol, pe care nu noi, cetățenii,
i l-am dat. Rolul e pus în practică de o clasă politică oportunistă pentru care
celelalte obiective de interes public sunt secundare. Ei se prevalează de
interesele strategice ale României ca să nu servească cetățenii mai mult decât
strictul necesar. Într-un mod ciudat, tocmai susținătorii occidentali ai
României, prin presiunile pentru reformarea sistemului, sunt mai aproape de
interesul cetățenilor români decât mulți dintre actualii politicieini.
Ieșirea personală la lumină prin maturizare intelectuală și educație
intensivă e responsabilitatea fiecăruia în parte.
Să faci ceva pentru țara ta e o chestiune de sacrificiu, nu vei primi nimic
în schimb. A spune adevărul în România are caracterul unui sacrificiu.
E în cartea "Anatomia ratării" o înțelepciune practică
surprinzătoare, un down-scaling al cunoașterii antropologice la situația
românilor de acum exprimat într-un mod cât se poate de direct, fără ca astfel
să fie pierdute înțelegerea empatică și fără să fie respinse nuanțele, acolo
unde e cazul.
E surprinzătoare tocmai datorită unei idei preconcepute larg răspândite în
mentalul colectiv, aceea că intelectualii nu se pricep la estimarea situațiilor
concrete. Chiar și cei care au înclinații intelectuale și simultan mai știu și
ceva concret se consideră mai degrabă o excepție.
Această presupoziție e demolată probabil definitiv de cartea menționată.
Spiritul dilematic manifestat la scara mare a asimilării unui corp de cultură
cu relevanță universală e perfect compatibil cu certitudinile locale,
evaluările precise și bisturiul fin al decupajele analitice într-un context istoric și cultural bine
precizat. Gânditorul, creatorul, poate să fie la fel de bine și un manager
eficient.
Stilistic e o carte radicală, rezultatul unei experiențe care arată
imposibilitatea amestecării uleiului cu apa, a compromisului politic între
valoare și non-valoare în interesul binelui comun.
Cartea e un croșeu definitiv la adresa mentalităților și părerilor de sine
ale celor care se regăsesc în ea (și cine nu se găsește într-o măsură mai mică
sau mai mare în această situație, pe ici pe colo ?). O lovitură imparabilă,
răspuns la agresiunea imposturii.
Pentru cine aspiră către un ideal al civilizației europene este un must
read.
Singura modalitate de a nu te lăsa educat de ea este să n-o citești.
Notă
Acest text pornește de la cartea “Anatomia ratării – tipuri și tare din
România post-comunistă” (Baconschi T. și Boeriu D. L., editura Humanitas, 2016)
și nu este o recenzie a ei. Stimulat de cele citite mi-am permis și câteva
dezvoltări personale. Pentru a cunoaște cu precizie opiniile autorilor recomand
cu căldură citirea cărții. O carte a unor oameni puternici, conștienți adică de
slăbiciunile țării lor și de situația omului pe lumea asta.
Mulțumesc editorului pentru comentariile constructive care au îmbunătățit
semnificativ textul față de prima sa versiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu