Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

sâmbătă, 3 februarie 2018

Fură guvernanţii noştri, sau își împart ?

Un prieten a ridicat această subtilă problemă de filosofie politică. Nu ştiu care e răspunsul, tot ce pot face e o schiţă a structurii întrebării.

Întrebarea e legată de felul în care conceptualizăm relaţia cetăţenilor cu instituţiile statului. Sunt cel puţin două feluri de a face asta, unul caracteristic democraţiilor liberale, altul este tradiţional, autoritarist.

Dacă gândim că guvernanţii sunt în serviciul public, aşa cum este cazul într-un stat de drept, fură. Dacă gândim că sunt stăpânire, administratori a ce ne-a lăsat Dumnezeu, cărora le datorăm ascultare, îsi împart, asemenea vameşului din sicomor.

Totuşi, ceea ce ne interesează din punct de vedere practic în sociatetae civilă este ce fac ei de fapt, nu ce credem că fac ei în funcţie cum gândim. Relativismul nu ne poate umple cardurile ca să facem fapte bune din aceşti bani.

Ce fac guvernanţii de fapt depinde de cum este România de fapt, ce fel de stat este. Aici ar fi cel puţin trei aspecte : ce fel de stat este din punct de vedere legal, o chestiune la care pot răspunde specialiştii în drept, ce fel de stat este din punct de vedere social şi economic, domeniu în care au competenţă cei din ştiinţele sociale, cel fel de stat este din punct de vedere cultural, unde ştiinţele umaniste ne pot ajuta.  Din interacţunile subtile între constrângerile de drept, cele socio-conomice şi cele culturale rezultă, probabil, România de fapt.

Pare destul de rezonabil să credem că nimeni nu ştie cum este România de fapt. Unii teoreticieni spun că nici nu există astfel de entităţi sociale globale, alţii spun că există, iar între cele două extreme sunt o mulţime de poziţii intermediare, cum ar fi aceea că există nişte regularităţi juridice, sociale, economice şi culturale pe care le putem observa empiric şi pe care pentru a le interpreta folosim un obiect teoretic de genul societate, stat, care însă nu are o realitate tare, obiectivă.

Cele enunţate în paragraful anterior sunt în tensiune puternică cu faptul observabil că toată lumea vorbeşte despre România ca şi cum ar exista în mod obiectiv. România există, iar unii dintre noi o iubim. Ce iubim ? Mai mult, unii, politicienii, fac planuri de management, stau la întâlniri internaţionale la masă în numele ei, etc.

Tensiunea dintre evidenţa existenţei României şi imposibilitatea de a spune cum este de fapt se rezolvă teoretic poate considerând că România este un fapt instituţional, mai precis un sistem complicat de fapte instituţionale. Între caracteristicile unui fapt instituţional se află cea că există atâta vreme cât cei pentru care există sunt de acord cu asta.
·         Un exemplu de fapt instituţional care pare uşor de înţeles este căsătoria. E uşor de înţeles în interiorul grupului cu aceeaşi părere despre ce înseamnă. Cât de uşor de înţeles este la scara unui stat sau a unei uniuni de state se vede din disputele în jurul a ce înseamnă din punct de vedere legal, teologic, etc. Cu toate aceste neajunsuri, ne poate oferi o intuiţie asupra a ce este România din această perspectivă teoretică.

Faptele instituţionale, inclusiv România, sunt aşa cum au decis oamenii în trecut şi cum decid cei din prezent. Faptele instituţionale evoluează, dar nu oricum. Ceea ce s-a decis în trecut are consecinţe asupra felului în care se poate decide în prezent. Dacă am decis să mă tund zero acum o lună nu pot decide azi să îmi fac cărarea pe dreapta. În mod analog există nişte constrângeri obiective şi asupra faptelor instituţionale. Nu pot să fac orice din România, chiar dacă pot să vreau orice.

Ce am decis noi să fie România un stat de drept, sau să fie mai degrabă un stat autoritarist ? În diferite moment istorice unii au decis una, alţii alta. Comuniştii au decis chiar ca România să fie un stat totalitar. La fel şi legionarii. Nu putem fi acum chiar orice vrem, purtăm această moştenire cu efectele ei.

O condiţie fundamentală pentru ca ce vrem să devină realitate este să ştim ce istorie avem, o istorie cât mai realistă. Care istorie ea însăşi nu poate exista, ci putem avea doar perspective asupra adevărului istoric. Probabil că trebuie să citim mult şi să ne formăm opinii dintr-o competiţia pe piaţa ideilor. Altminteri fiecare îşi va prezenta istoria lui convenabilă, conform intereselor ca România să fie cumva anume. Dacă nu facem asta există un risc mare să decidem ceva ce nu se poate transforma în realitate. Va avea nişte consecinţe asupra realităţii, dar nu cele pe care ni le dorim. Dată fiind neclaritatea principială a atâtor lucruri legate de ce anume este o ţară, cum evoluează, cum poate fi controlată, este rezonabil să cerem decidenţilor să nu rişte prea mult, să ia decizii pas cu pas, ca să vedem ce se întâmplă.

În final o modestă părere, subiectivă. Nu e nevoie să câştige definitiv adepţii unui model cultural sau altul, nu e nevoie să credem toţi că guvernanţii fură, sau să credem mai degrabă că îşi împart ce ne-a Dumnezeu tuturor şi lor să în special. Ce este nevoie, cred, este să acţionăm cu măsură când folosim reprezentările pe care le avem asupra ţării sau unor părţi din ele. Să le folosim acolo unde e cazul, nu la orice.

De exemplu, cred că excesul sau carența de viață religioasă in lume ne face să îi transferăm funcţiile in viața socială democratică generând tensiuni si ineficiență în funcţionarea statului. În particular sunt de părere că :

·         la nivelul vieții sociale democratice nu există stăpânire, există doar un transfer de putere de la cetățeni la guvernanți contra servicii publice. Modelul bizantin e un obiect istoric, fără aplicabilitate in secolul XXI.
·         în lumea liberă, societatea deschisă, nu există luptă între bine si rău. Nu e nimic de salvat. Asta este doar in plan spiritual, personal.

Teendința excesive religioase şi salvaţionist seculare  sunt probabil statistic minoritare în societate în forma lor autentică, sincer asumată, dar ele dau muniție unor răpitori politici sau administrativi cvasipsihopaţi care le folosesc pentru a domina, a distruge fibra socială fie prin rigidizare naţionalistă, fie prin dizolvare globalistă, ca să facă bani cu o ideologie sau alta. Pentru că se poate.

Probabil că suntem în acest montagne russe cultural pentru că am preluat necritic modelul francez de stat. Modelul francez teocid si regicid e nepotrivit pentru cultura română, profund spiritualizată. dacă domină. E cu folos doar pentru contrabalansarea autoritarismului bizantin gata să transforme oamenii în sclavi de facto, sau a unui pragmatism anglosaxon exagerat, gata să transforme adevărul in utilitate. Nici unele nu se potrivesc deplin culturii române, fapt cu totul firesc - dat fiind că au fost inventate în alte culturi.

Nu e vorba aici de a avea orgoliul unui model românesc. E vorba de a folosi creativ instrumentele instituţionale existente pe piaţă, nu prosteşte, idolatrizându-le. Dacă va ieşi ceva caracterizabil ca românesc, dacă vom putea să producem vreo specie culturală, se va vedea în două secole de încercare şi eroare de acum încolo.

România are nevoie de discernământ, nu de copy paste al unor structuri formale de succes in culturi diferite. Discernământul nu se predă la şcoală, vine dintr-o tradiţie, îl capeţi sau nu alături de oameni care îl au şi pe lângă care uceniceşti.

E nevoie acut de o actualizare a practicilor Bisericii de raportare conceptuală la cei care sunt la putere în democrații liberale. Altminteri vrem nu vrem îi legitimăm prin limbajul liturgic folosit. Nu se pune problema schimbării lui, dar poate a interpretării lui la predicile unor înalţi ierarhi.


Guvernanţii noştri fură şi își împart.



Sursa foto:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu