În cheia unei ontologii patristice vorbim despre entități nevizibile cum
sunt draci, îngeri, suflete. Se poate, desigur, traduce acest limbaj într-unul
al neuroștiințelor, spunând aceleași lucruri despre străduința minții în
termeni de rețele neouronale adaptative pentru inferențe mai mult sau mai puțin
eficiente, dar nu e deloc sigur că referentul în ce privește comportamentele
umane s-ar schimba cu ceva. În plus, savoarea poeziei și implicit puterea de
persuasiune s-ar pierde, cel puțin în starea actuală a limbii.
Ca peste tot și în știință sunt legiune de draci și drăcușori, mai dolofani
sau mai costelivi, după câte suflete au în stăpânire.
Drăcușorul curiozității e mult apreciat în vremuri de lene și
neseriozitate, față de care pare un motoraș al cunoașterii harnic și simpatic.
Se așează pe întrebarea serioasă cu gheruțe bine adaptate și tulbură omul cu un
duh scormonitor. În loc ca bietul om să stea la distanța necesară unei evaluări
dobândite prin efort, se așează cu nasul lipit de geamul fiecărei situații
într-o postură care nu-i permite să mai vadă încotro se îndreaptă. Drăcușorul
acesta se bucură de apreciere în mediile vorbărețe.
Un drac bine făcut e cel al teoretizării lumii. Chiar și despre răul din
știință poți vorbi în mod sistematic, cu scheme făcute riguros la tablă sau în
Power-Point: pe aici vine, pe aici iese (dacă mai iese). Acest drac are două
motoare, unul al fricii și unul al slavei deșarte, primul împinge din spate,
celălalt trage din față, după principiul mama-npunge și eu trag. Dracul se
înfășoară ca un șarpe pe trunchiurile oamenilor inteligenți și stă bine ascuns
sub haine făcându-i să pară măreți, impunători. Dacă sărmanii dau cumva vreun
semn de smerenie, șarpele se strânge brusc și gura, din preaplinul inimii, dă drumul
la o drăcuială (pe care toți ceialalți se fac că nu o aud).
Mai sunt și alți draci mai puțin specializați: al ironiei (în luptă cu
îngerul auto-ironiei), al dependenței de obișnuințe academice („domnule
Profesor, domnule Profesor...”), al dorinței de victorie în competiția
profesională (în luptă cu îngerul învățării din orice rezultat), al cinismului
(comun mai ales la oamenii de știință mai în vârstă), dracul protestului și al
nesupunerii din principiu (cu subspecia teoriei critice ca mod de viață, care
te face să relativizezi orice sens: privirea ochilor din fața ta, știința
oricui altcuiva cu excepția ta), dracul că nu există draci, dracul pe care nu l-ai
cunoscut atunci când crezi că-i știi pe toți și dracul de a vrea să știi despre
toți.
Cu toții fug de rup pământul de la fața celui mai mic semn de dragoste
adevărată: un zâmbet sincer, o bătaie pe umăr, o strângere de mână, o împăcare.
Dar nu departe. Doar sacrificiul câte unui om care instituționalizează binele
îi ține la distanță câtă vreme memoria faptelor sale nu dispare. Ca să dispară
se pune pe treabă dracul ștergerii memoriei culturale a oamenilor. În lupta cu
el oamenii au primit și puterea de a face știință despre instituții: cum apar,
cum ne putem folosi de ele, când facem rău cu ele, ce și cum putem ajusta la
instituții ca să fie mai bine. La instituția binelui nu putem ajusta nimic,
trebuie doar să îl facem.
Ce minunate sunt sufletele oamenilor de știință, whatever that means. Dacă
uităm acest lucru viața în comunitățile științifice devine un iad. Dacă nu-l
uităm, avem pace și bunăvoire, mai puțin rafale de transmițători neuronali, poate
chiar și niște unde gamma, toate de mare folos unei culturi organizaționale eficiente
și eficace.
Dacă cele de mai sus sunt inteligbile înseamnă că limbajele sursă și
modurile de a gândi corespunzătoare nu sunt incompatibile, iar dacă sunt și de
vreun folos înseamnă că există o complementaritate între ele în viața omului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu