Se poate observa în spațiul public mai larg și în cel românesc
o tendință de a norma cine sunt intelectulii și ce rol au jucat, sau ar trebui
să joace ei. Un intelectual de un fel sau altul iese din orizontul social al
grupului, se așează la o tribună, evaluează, validează, propune - dacă e mai
modest, sau decide - dacă se simte ales, ori lasă impresia că știe după cum
scrie în fișa postului. Rezultatul e subminarea gândirii în general.
Ca să înțelegem ce se întâmplă avem nevoie de o reprezentare
a fenomenului degradării gândirii.
Natura gândirii este complexă, antrenează urmărirea procesuală
și interconectată a tuturor valorilor, de la sacru la frumos la bine și adevăr.
Gândirea omenească nu este apropriabilă de cine o gândește, iar a spune că e la
periferia Logosului, a gândirii ipostazei unui Creator e numai o analogie. Dacă
spun “mintea mea” mă scufund, dacă gândesc mă ridic. Categoriile gramaticale
aplicate local mă depărtează de înțelesul gândirii, dar aplicate în întreaga
lor forță completată cu limbaje tehnice, matematizate, îmi oferă o perspectivă
largă asupra gândirii. De unde perspectiva? Dintr-o situare mai sus de gândire,
pentru a o cuprinde cu “mintea”.
Omul nu este făcut să poată detecta regulile reale ale gândirii,
fiind parte din proces, însă unii se apropie mai mult de realitatea ei, alții
mai puțin. Necunoscând nimeni regulile reale nici nu le poate indica altora să
le urmeze și ei. E ca pe bicicletă, nu poți învăța pe cineva să pedaleze fiind
pe bicicletă și în același timp dându-te jos de pe bicicletă și urcându-se altcineva
care nu știe. Tot timpul suntem toți pe bicicletă în diferite grade. Intelectualul
care dă reguli pretinde că a luat o pauză și s-a așezat la tribună, ceea ce e
fals. Poate prima știre falsă din lume.
În acest condiții urmăm pe cine vedem că ajunge undeva
prin gândirea complexă, emulăm modele care ele însele se află în mișcare,
urmând pe alții. Atractorul general este Logosul, Hristos.
Când îl scăpăm din vedere pe Creator apare fenomenul
managerial de siloing, însilozare, compartimentalizare a gândirii, atât personală,
cât și socială. Una e logica, alta e estetica, una e teologia, alta e știința
și așa mai departe. Până la un punct fiecare păstrează nostalgia unității, de
la un punct analitic și de segregare încolo începe competiția și apar colegii
de la tribune care ne spun ce să facem luând locul Creatorului. Impostorii. Sunt
de două feluri: onești, care nu știu ce fac, înșelați, și demonici, care știu
ce fac, asumați.
Într-unul din silozuri se află persoanele care focalizează
gândirea pe dimensiunea ei discursivă. Această categorie de autoamputați, să
zicem convențional ciungii, evoluează în timp creându-și și ei, ca și ceilați,
orbii, muții, instituții. Instituționalizarea gândirii infirme duce la un
fenomen complex social de fel secund, un ecosistem cultural. Peste
complexitatea natrurală a gândirii se așează o suprastructură care pretinde că
îi e superioară, fiindu-i în realitate inferioară. Din pretenția de
superioaritate cei care populează suprastructura vor să îi învețe pe toți ceilalți
cum să gândească.
Ecosistemul cultural evoluează mai departe, progresează, ca
să folosim un termen la modă, se diversifică și pentru reziliența sa proprie
căzută dezvoltă compartimente analitice despre însuși acest fenomen. Se
dezvoltă cercetarea fenomenelor sociale rezultate în urma instituționalizării
ciungilor (în sensul din acest articol, nu de persoane cărora le lipsește un membru,
cărora le cer scuze pentru analogie). Se constată cu acuitate motivațiile
interne ale intelectualilor, spre deosebire de cei care nu sunt intelectuali,
se definesc roluri noi potențiale în condițiile schimbărilor sociale, se recomandă
alinieri la noi tendințe. Un intelectual de un fel sau altul iese din orizontul
social al grupului, se așează la o tribună, evaluează, validează, propune -
dacă e mai modest, sau decide - dacă se simte ales, ori lasă o impresia că știe
după cum scrie în fișa postului. Rezultatul net e subminarea gândirii naturale în
general. Gândirea naturală devine interzisă, gândirea însilozată monopolizează
gândirea, gândirea naturală rezistă numai în afara silozurilor organizaționale etichetată
ca non-gândire.
Conformismele și neconformismele se joacă fie în
interiorul silozului, mușuroiului ciungilor, fie ieșind din acest siloz. Cele
din siloz sunt bine primite, încurajate, ca într-o joacă inocentă de copii. Ieșirea
din siloz e devalorizată și etichetată ca impostură. Etichetarea e susținută
prin propagandă instituțională. Destructurarea propagandei devine o activitate
de siloz dacă o faci din interior, sau devine ceva care își merită numele dacă
are loc prin procesul natural de verticalizare: să fii și în siloz, asumându-ți
realitatea socială, să fii și în afara lui, prin libertatea dată de Creator. Nu
prin subminarea creației prime sau secunde, prin anarhie, ci prin înțelegere și
compasiune.
Subminarea gândirii în general descrisă în primul
paragraf al acestor note nu e altceva decât subminarea Logosului, întoarcerea creaturii
împotriva Creatorului prin căderea în ispitele de pe munte și crearea unei lumi
noi, fără Dumnezeu, în care până și Biserica nu e decât un siloz între altele.
În loc de a asculta reguli date de intelectuali ce avem de făcut e să îi urmăm
liber pe oamenii angajați pe verticală. Ei nu sunt în mod necesar în silozurile
cu intelectuali de vârf, universități, academii, pot fi și acolo, însă
procesele de însolizare căzută nu garantează calitatea etichetei de la intrare.
Dacă nu vedem fenomenele în întregul lor și dorim să urmăm niște impostori ca
soluție de moment, preferabili sunt cei onești, cei demonici trebuie evitați. Nu
pentru că nu i-am iubi și pe ei, ci ca modalitate de a-i ajuta să-și vină în
fire.
Acest text nu este un reproș, este o descriere pe cât posibil
obiectivă a fenomenelor. Mai departe, e libertatea fiecăruia cum folosește
cunoașterea, dacă o tratează ca deținută de sine, sau o vede la periferia celei
a lui Hristos, dacă alege să fie un propagandist sau un propovăduitor, ori, mai
bine spus, cât mai spre al doilea pe panta alunecoasă dintre cele două pe care
se mișcă ființa umană căzută. E treaba fiecăruia dacă alege să crească, să se
(re)verticalizeze, sau să se scufunde la tribună. Obiectivitatea completă nu e
posibilă aici, dar ne putem strădui.
Sub orice formă trebuie evitată tentația de a da lecții
de gândire, de a stabili roluri. Nimeni nu poate ști situația unei persoane și
rațiunea deciziilor sale în afară de Dumnezeu. Pe drumul gândirii atenția trebuie
să fie ca la circulație, înainte și numai cu coada ochiului în oglinzi.
Gândirea e multi-tasking naturalizat orientată permanent spre scop, trăire
în persoana creată a Logosului scop. Suspendarea
orizontului scopului garantează căderea, răcirea minții, aproprierea ei, dezbinarea
și, finalmente, ura. Dar cu coada ochiului suntem atenți la toți cei care par mai
în dificultate decât credem că suntem noi.
Notă: un text în amintirea vie a lui Mihail-Radu Solcan.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu