De la bun început trebuie spus că mântuirea nu este un
bine public deoarece nu este relevantă pentru toți cetățenii, unii fiind
credincioși, iar alții nu. Mântuirea, ca orice alt scop din orice spiritualitate,
este de interes grupal într-o democrație funcțională, este limitată la grupul
celor care împărtășesc acea spiritualitate. Pe de altă parte, există o relație
indirectă între democrațiile funcționale și spiritualitatea creștină prin
faptul că istoric democrațiile funcționale moderne depind de niște condiții
sociale și culturale generate de spiritualitatea creștină. Dacă aceste condiții
dispar, dispar și democrațiile funcționale. Ce are de făcut Biserica pentru
binele publice este să continue să livreze condițiile necesare democrației
funcționale ca efecte secundare, lumești, ale funcționării ei, fără să preseze
spre asumarea unor obiective spirituale de genul mântuirii pe nimeni, nici
personal, nici social.
Discursul public despre claritate morală în politică și
societate este este o astfel de presiune. Ne folosim de noțiunea spiritualà de
claritate moralā ca sā penalizām ortodoxismul rus și al adepților lui din
România ca sā nu ne taie statul banii instituționali și să fim frecventabili în
lumea (mai) liberā în care ne-am integrat recent. Claritatea moralā nu ajutā la
nimic lumesc, numai la ceresc, iar libertatea civicâ și politicā e pentru toatā
lumea, credincioși sau nu, nu pentru ceresc. Dacā vrem sā facem ceva de
substanțā lumeascā atunci sā susținem condițiile necesare democrației: accent
echilibrat pe persoanā și colectivitate, un minim de meritocrație cu circulația
elitelor, încredere și comunicare cu cei diferiți de noi. Acestea sunt servicii
publice ale instituțiilor religioase de interes general în democrații
funcționale. Fārā acestea vom avea ca Biserică numai funcții sociale similare
celor care își semnalizeazà virtuțile lor în sistemele lor de valori seculare.
Natura claritāții morale din perspectivā umanā, nu a
omului Dumnezeu Hristos, este asimptotică mai degrabă decât un bun deținut, e
un dar mai degrabă decât un rezultat meritat, e de felul acțiunii și se judecā
dupā roade. Dacā vorbim despre ea și rezultatul acțiunii de vorbire e rāu,
atunci claritatea moralā când s-a vorbit a lipsit. Riscul teologiei academice
și al instituțiilor etice și morale aici e mai mare ca al altora. Existā și
curajul de a o tācea și cel de a o rosti, dar mai des primul. Nu se aruncā cu
claritatea înaintea oricui, a lumii întregi, ci la momentul potrivit cui o
poate primi.
Într-o democrație funcțională politicile publice nu sunt
nici morale, nici imorale, sunt niște servicii făcute la o cerere a
cetățenilor. Când un brutar îți vinde pâine nu e nimic moral în asta, e un
schimb. Există exigențe morale subiacente schimbului, de a nu trișa, de a nu
abuza de poziția de client sau de vânzător, dar schimbul ca atare nu are vreo
dimensiune morală. Există un amoralism rezonabil, anume că în situații lumești
alegerile pot fi și pe orizontalā, ghidate de un interes lumesc, nu numai duhovnicești
verticale. Alegerile politice dintr-o democrație sunt pe orizontala lumească.
Pe cât posibil urmăm standardele morale religioase sau secularizate și când
avem roluri publice, dar interesele nu pot fi sacrificate pentru standardele
morale ale acțiunii ca atare. Pentru ca alegerile lumești să nu ducă la
conflict și ură avem nevoie de accent echilibrat pe persoanā și colectivitate,
un minim de meritocrație cu circulația elitelor, încredere și comunicare cu cei
diferiți de noi, toate acestea să preexiste în societate și aici este rolul
esențial al Bisericii. Niciun sistem de educație publică nu poate livra singur
așa ceva, numai un grup de oameni care urmăresc scopuri nelumești, iar
sistemele publice de educație doar în măsura în care corpul social din care
provin oamenii are și o viață religioasă cât de cât. Nu e vorba de educația
religioasă ca parte din sistemul de educație, ci de ce se întâmplă în afara
lui, în mod natural, asumat existențial.
În rezumat, ce au de făcut instituția Bisericii și
exponenții ei este să fie rezonabili pe plan lumesc și să respecte libertatea
de decizie a oamenilor. Să bată, nu să pună piciorul în prag, să acționeze
indirect, nu să împingă lumea spre mântuire prin intermediul politicului,
inclusiv a educației publice. Hristos n-a predat la universitate sau în școli
publice. E nerezonabil sā vrei sā salvezi lumea prin politicā, după cum este
autodistructiv să sacrifici pentru interese standardele morale de profunzime socială,
care dau condițiile pentru orice acțiune eficace într-o democrație funcțională.
Nu e nimic special cu această concluzie, eficacitatea primează în fața
eficienței în orice entitate organizațională care nu vrea să iasă de pe piață,
dar a neglija complet eficiența nu te duce decât la faliment. Biserica dă
condițiile lumești pentru eficacitate socială de ansamblu și le poate submina
pe cele pentru eficiență când insistă pe claritate morală unde și când nu e
cazul.
Din punct de vedere teologic chestiunea relevanței pentru
politici publice sau nu a clarității morale e legată de până unde se poate
aplica tăierea voii în societate ca recomandare pentru o viețuire creștină.
Dacă există relevanță, tăierea voii se aplică și în instituțiile statului și
soluția simfonică e imediată. Dezbaterea va fi dacă există sau nu claritate
morală autentică, de ex. putiniștii și dl Putin și duhovnicii lor nu o au, deși
pretind că o au, în timp ce cei care li se opun o au, așa cum zic că o au și
toți pro-occidentalii suntem de acord că stau lucrurile. Dar toată dezbaterea e
în schema de teologie politică simfonică. Alternativa sugerată e ieșirea din
schema simfonică, adică o altă teologie politică, mai bottom-up, în care
tăierea voii nu ar fi relevantă eclezial pentru spațiul politicilor publice cu
argumente teologice ce țin de exigența dragostei în condițiile heterogenității
sociale contemporane. Rămâne o tăiere a voii personală direct față de Hristos
față de poruncile evanghelice în faza din-ainte de fapte, iar după fapte
publice în funcție de consecințe pe filiera standard cu duhovnic. Adică dintr-o
evaluare instituționalizată ex-ante și ex-post de tip simfonic s-ar merge numai
cu o evaluare instituționalizată ex-post, care nu e nici protestantă, nici soluția
clasică de teologie politică.
Limitele unei abordări de felul celei din acest text sunt
cele ale înțelegerii relației dintre științe sociale și teologie în sensul ei
patristic. E foarte posibil ca într-un context de realitate socială
neconflictuală prioritățile să pară a fi altele, mereu țintind scopul final și
eficacitatea, nu mijloacele viețuirii decente, civilizate, de zi cu zi lumești.
Dar acum pare că și lucrarea Martei merită un pic de atenție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu