Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

luni, 6 octombrie 2025

Sus-ţinerea şi faliile României

 

Timpul obiectiv nu-l poți avea, pentru că nu este. Transpunerea metrică a memoriei personale şi culturale şi proiectarea viitorului personal şi istoric sunt procese din care timpul obiectiv reificat este obţinut doar la observare externă a procesului, prin gândire.

 

Procesul mundan e imersat în viața lui Dumnezeu, care are o relație permanentă cu creația Lui. Cine începe să sesizeze această relație poate acționa rațional fără o constrângere totală din partea resursei de timp obiectiv. Apar resurse şi oportunități de unică folosință, cu rosturi aparent locale, dar în realitate sus-țineri.

 

Proiectarea viitorului personal şi istoric poate avea numai un succes limitat din considerente epistemice (puterea minţii omului e limitată şi nu avem o reprezentare suficientă a complexităţii realităţii mundane) şi ontologice (există evenimente şi fapte în afara regularităţilor accesibile omului datorită imersării lumii şi a vieţii omului în viaţa lui Dumnezeu).

 

Ridicarea omului şi a ţării sale se face lăsându-te activ să fii sus-ţinut. Activitatea este în procesul mundan, sus-ţinerea este a procesului ca întreg, şi vine dintr-un registru în care nu poţi acţiona.

 

Căderea omului şi a ţării sale are loc fie din lene (nu mai eşti activ), fie din neascultare (nu te mai laşi sus-ţinut). Se pot observa câteva tipare de cădere:

·       Idolatrizarea timpului obiectiv ca rezultat secundar al unui mod de neascultare hiper-activă. Este urmată de raţionalism, constructivism social, planificare dincolo de orizontul relevant de înţelegere umană a lumii. Corpul politic USR ilustrează această situaţie. Vrei fericirea în istorie. Un post-comunism luminat, elitar, civilizat prin oglindire, hologramic.

·       Idolatrizarea ascultării şi desconsiderarea actvităţii mundane. E urmată de degradare socială şi culturală şi de folosirea Bisericii mai mult ca refugiu decât ca o cale de a aduce laudă Creatorului. Idealul vieţii devine tihna, vrei să contruieşti case pe Tabor, să stai. Corpul politic de acest fel în România e difuz, nestructurat, stă. Vrei fericirea fără istorie, dar aici, sau nici nu o mai vrei, primeşti ce ai fără să prea dai.

·       Neascultare şi desconsiderarea activităţii mundane. Nu-ţi pui standarde înalte, merge orice. Oricine poate avea orice responsabilitate socială. Închizi spaţiul vieţii tale ca să nu te mai compari cu alţii, închizi spaţiul ţării tale ca să nu mai existe competiţie. Totul devine o luptă pentru puterea asupra mai nimicului, orgoliile sunt nemăsurate, urcând colosal pe măsură ce viaţa ţării e mai dezastruoasă. Te justifici, arăţi mereu că ai vrut binele, deşi a ieşit răul. Te raportezi mereu la oameni, dai lecţii celor care ţi-au greşit, eşti resentimentar, la nevoie distrugi. Corpul politic PSD este de acest fel, un post-comunist limitat, post-rural, necivilizat, cu resursele imaginarului comunismului real necurăţate, nearuncate la gunoi.

·       Nu înţelegi că sus-ţinerea este ca să aduci în dragoste pe toţi, toată lumea, crezi că e sus-ţinerea ta sau a grupului tău. Îi cerţi pe cei care caută fericirea în istorie sau fără istorie, dar aici. Vehemenţa nu  mai e o cădere, ci un stil. La masa necredincioşilor nu stai, dar nici nu mânânci cu vameşii. Corpul politic de acest fel este cel creştin-democrat şi conservator. Lupţi fără să iubeşti toţi oamenii şi nu mai creşti. Dumnezeu te lasă să pedalezi în gol, aşa cum bicicletele de fitness scad frânarea când pulsul a depăşit un prag limită corespunzător datelor pe care le-ai introdus pe interfaţa de control.

 

Este de observat că nici una dintre formele căderii nu sunt complete, totale, există ceva raţional în perspectivele lor, dar fie supra-licitat, disfuncţional, fie incomplet. Faliile dintre aceste grupuri nu pot fi umplute, ci numai trecute. Nu poţi dori să le treci, câtă vreme doreşti încă aparţii acelei situări, ci numai le treci. Nu ai cum să vrei să fii transideologic, ai numai cum să fii în acest fel, sus-ţinut.

 

A vorbi despre aceste lucruri e un alt mod de a cădea, când gândirea se gândeşte pe sine. Sau poate că nu, când gândirea se aşează în sine. Gândirea aşezată iubeşte.

 

 Legenda foto: Privire spre Athon de la chilia Sf. Nil.


Publicat pe Marginaliaetc pe 12 octombrie 2019

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu