Drumul României este drumul capitalismului

Mentalitatea socialistă și instituțiile de acest fel sunt un produs secundar al libertăților politice și sociale din democrațiile liberale necesare creativității și producției capitaliste în interesul persoanelor și cu efecte sociale pozitive neintenționate. Beneficiile capitalismului sunt suficient de puternice pentru a susține dezavantajul competitiv al socialismului în raport cu regimurile ne-democratice.

Mentalitatea socialistă poate subzista numai într-un mediu de selecție cu abundență de resurse care permite punerea în practică efectivă a unor drepturi pozitive consumatoare de resurse provenind de la alte persoane decât beneficiarii. Într-o societate lipsită cu resurse insuficiente socialismul duce în mod necesar la un jaf generalizat în care fiecare încearcă în afara legii însușirea resurselor pe cont propriu, deși instituțiile proprietății private pot lipsi. Rezultatul este formarea unor popoare de hoți și a unor societăți cleptocratice, cum este și cazul României. Afirmația recentă că nu putem fi toți bănuiți că suntem hoți a doamnei Andronescu poate fi decodificată în acest sens. O cleptocrație care recunoaște situația își taie craca de sub picioare. Argumentul doamnei Andronescu ține de o strategie de comunicare menită să stabilizeze fie și pe termen scurt o cleptocrație inerent instabilă pentru că e neproductivă.

Dar tăiarea acestei crăci de sub picioare e posibilă, pur și simplu coborând din copacul socialismului. Dificultatea tăierii vine din reformatarea dureroasă a minții celor formați într-o mentalitate socialistă pe care o implică. E vorba de un eșec existențial total, nu doar de un eșec oarecare al vreunui proiect personal. Acceptarea eșecului total nu e ușoară, având conotații spirituale. Sunt de părere că înclinațiile personale spirituale ale unor persoane cu opțiuni socialiste, alianța încercată cu Biserica, vin din recunoașterea implicită a dezastrului vieții personale și publice, a consecințelor naționale evident dezastruoase a ce ai susținut și făcut.

Marxismul cultural ca mod de viață e plauzibil în occident și mai puțin în România pentru că la noi în mod evident duce la consecințe materiale inacceptabile, în timp ce în occident marja de mișcare a fost mai mare, acceptabilă până de curând. Reacțiile recente împotriva globalismului fundamentat pentru marxism cultural, în particular cele din Franța, arată că zona de toleranță și-a atins limitele. Nimic din proiectul socialist global care a erodat occidentul nu va putea fi reținut exceptând ce poate fi transformat în profit pentru suficient de mulți agenți liberi capitaliști.

Cu toate acestea ideile socialiste nu vor dispărea, ele ținând de natura funcționării capitalismului. Ele sunt la scară socială o prostă folosire a libertății, dar la scară personală sunt lucrative, aducând beneficii liderilor socialiști, asemenea jocurilor de noroc sau schemelor Ponzi. Maximizarea profitului liderilor și apropiaților lor ține de însăși natura socialismului, pentru că e o formă de capitalism mascat sub eticheta anti-capitalismului. Nu pot exista lideri socialiștii sau globaliști care să nu acumuleze bani și putere, orice persoană de acest fel va fi eliminată rapid din sfera puterii socialiste.

În statele sărace socialismul la putere virează rapid spre etatizarea corpurilor umane distrugând definitiv fundamentul socio-economic actual sau potențial al propriei existențe sau perspective de dezvoltare, capitalismul. Un astfel de grup social puțin productiv nu poate să reziste decât prin agresiune sau amenințare cu violența în competiția cu grupurile capitaliste în care socialismul subzistă ca epifenomen. Există o scară de timp destul de lungă a scăderii productivității statelor cu regim socialist de durată, ceea ce în condițiile unei competiții scăzute și a multiplilor factori care controlează performanța în afară de ideologia la putere (resurse naturale, bogăție deja acumulată care poate să poate să fie erodată, localizare geopolitică) poate duce la dificultăți în evaluarea cauzelor performanței statului. Orice analiza la scara de timp corectă și separând influența altor factori va arăta viabilitatea strategică a capitalismului. Capitalismul reflectă cel mai bine natura umană europeană și este un rezultat evolutiv direct al spiritualității greco-iudeo-creștine.

Această natură umană nu are un caracter biologic. Ea poate dispărea odată cu această spiritualitate. A face predicții în sensul dispariției sau în sens contrar nu poate avea nici o bază științifică pentru că nu există o astfel de cunoaștere. Tot ce se poate face este să acționezi în baza valorilor și intereselor pe care ți le asumi și să proiectezi acțiuni și instituții la scara de timp la care este rațional să o faci, de obicei nu mai mare de 15-20 de ani.

Dacă este vreo cale de optimizare rațională a dezvoltării statelor și asociațiilor de state capitaliste e minimizarea efectelor balansărilor ideologice la scara de timp a 3-4 cicluri electorale în privința managementului unor resurse naturale și culturale cheie pentru producția sistemului.

Nu poate exista o optimizare rațională la nivel global dată fiind diversitatea tipurilor de state, culturi, spiritualități, pentru că nu există o înțelegere științifică a proceselor care susțin această diversitate. Pretențiile de cunoaștere ale oamenilor de știință sunt exagerate în acest sens din interese financiare directe. Fenomenul din universitățile occidentale e asociat direct unui cash flow și va dispărea odată cu acest flux de bani. Arta politicii este singura care poate fi de folos în optimizarea la scară globală, iar în această schemă culturile mici nu pot juca vreun rol decât prin alianțe.

Singura cale rațională pentru România este alianța cu marile puteri capitaliste, dată fiind proximitatea unui competitor major al civilizației europene în care capitalul spiritual creștin a fost înglobat unor valori asiatice holiste, care distrug manifestările lumești ale persoanei umane. Rusia nu face parte din civilizația europeană datorită unor caracteristici proprii acestui stat ce țin de capitalul natural, cultural, spiritual. Rusia nu pote dezvolta o societate bazată pe libertate civică și politică, este stabilizată militarizat într-un regim autoritarist fără nici o perspectivă de schimbare prin competiție internațională în condițiile tehnologice actuale. Românii în sfera Rusiei nu pot fi decât un popor slugă, în timp ce în sfera occidentală beneficiază de valorile acestei culturi, inclusiv de cele socialiste acceptate ca epifenomen tolerabil. Socialismul generalizat într-o țară ca România nu poate duce decât la totalitarism, cum a și dus, fiind prea săracă.

Nu există o cale proprie a României pentru că suntem prea puțin relevanți în context global. Pot exista căi personale proprii prin hibridizări între cultura ortodoxă și cea a științei sau filosofiei, dar nu pot exista soluții stabile la scară națională diferite de ale vecinilor strategici, majori. Pot exista căi de sfințire a vieții cum sunt și în Rusia. Matricea civilizației europene permite și căi personale proprii în numele libertății de gândire și de credință. Sub această matrice identitatea poporului român e garantată.

Modelul fundamental al oricărei organizații capitaliste este cel al mănăstirilor creștine: mântuirea e o chestiune privată, nu e la comun. Ai capital de credință, dragoste, smerenie, bine, nu - la revedere. Recrutarea e selectivă, concedierea fără discuții. Investițiile în mijloace fixe de producție sunt la loc de cinste, catedrala națională fiind un bun exemplu. Emularea acestui model în spațiul lumesc  pentru servirea altor scopuri e fundamentul democrației liberale.

Drumul României este drumul capitalismului.

Înspăimântătoarea bucurie a Crăciunului

E ziua temelie a înfierii noastre prin har, noul început bun al casei timpului care ni se dă pentru lucrare fiecăruia și neamului omenesc. Fiecăruia pentru sine, pentru generațiile din urmă de care răspundem prin unele din cele ce facem, curățitoare, și pentru cele care vor veni de care răspundem prin altele, pregătitoare. E ziua dez-însingurării omului, a fiecăruia și a tuturor  laolaltă. Și ce bucurie poate fi mai mare ? Și care poate fi mai plină de spaimă când o înțelegi ?

E ziua înțelegerii că puterea de a face vine numai din smerire, că orice facem din altă atitudine interioară e sortit pierzării. Și câte nu am făcut de acest fel ?

E ziua în care păstrăm viu înțelesul cuvintelor împotriva celor care vor să anihileze adevărul prin uitare și deturnare. Apărăm ordinea dragostei prin bucurie, nu ne încredem în cei puternici, în fiii oamenilor în care nu este izbăvire. Ne încredem în Fiul lui Dumnezeu.

Fericiți cei ce au ajutor pe Dumnezeul lui Iacov, nădejdea lui în Domnul Dumnezeul lui. Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele din ele; Cel ce păzește adevărul în veac.

Noi suntem aceia, prin ceea ce facem, păzind adevărul ca fii și fiice după har. Îl putem păzi numai printr-o mereu prezentă zi a Crăciunului. De Crăciun ne reamintim cu spaimă toate acestea într-un moment anume, rânduit.

Cu spaimă pentru ceea ce ni s-a dăruit, viața și putința de a o trăi în urcuș luminos, cu spaimă pentru ce facem în realitate, gârbovi care nu vrem să ne îndreptăm, cu spaimă privind în jur la tot ce se întâmplă în aceste zile cu oameni în căutarea unei bucurii pe care nu o pot vedea, dar despre care știu că există, că trebuie să fie. Vedem colindele culturale, profesionalizate, compensând cumva, poate mai sărac, raritatea celor ale copiilor vestitori. Vedem industria bucuriei, o barieră care împiedică accesul la ceva atât  de simplu, dar pe care o poți totuși ocoli. Vedem politica trans-culturală a materiei, un zid uriaș de care încercuit fiind cu greu mai poți vedea, singura ieșire fiind în sus, ceva cu neputință. Dar ce e cu neputință la oameni e cu putință la Dumnezeu.

Ne așezăm cât mai în spate și ne încredințăm binelui. Îngerii sunt mai rapizi decât dracii, iar la pangar sunt mai mulți decât în fața altarului. Ne pregătim să primim gustarea praznicului. Împărăți-va Domnul în veac.

Părerea diavolulului despre organizarea concursurilor pentru cel mai bun profesor în universități

Se știe că managementul este însăși metoda de ajunge la impotență morală la orice nivel te-ai afla, șef oarecare, rector, președinte de țară, prin urmare a discuta despre cel mai bun dintr-o perspectivă managerială nu poate fi decât o cacealma. Bun e numai bunul Dumnezeu.

Și totuși, dormind eu somn lin azi noapte mi s-a arătat Marele Manager (avea copite sub robă), care mi-a spus următoarele:

“Ascultă de la Sfredelin învățătură: azi în țara mea, România, poate fi student oricine de pe stradă, iar profesor universitar oricine știe să citească după o hârtie îngălbenită. Prin urmare dacă vrei să faci pe cineva să se mândrească nu e chiar simplu, trebuie păcălit cu subtilitate făcând să pară că e vorba de ceva serios. Dacă lași să se aleagă praful de meritocrație riscăm ca oamenii cât de cât citiți să se întoarcă spre Dușmanul, să ne facă probleme ca cel de pe drumul Damascului, și chiar mai mari (N.M.: aici n-am înțeles foarte clar ce vrea să spună, dr redăm ca atare înregistrarea discuției).

Iată așadar:

·         Adună toți studenții de la Senat și spune-le că ai ceva de o mare importanță pentru ei lingușește-i, mai plimbă-i cu burse, nu pe toți, doar pe câțiva, ca ceilalță să spere, și apoi pune-i să facă niște proceduri aparent bune de propunere a profesorilor cu care să inducă emulație în toate facultățile, cum era la gazeta de perete când aveam control total. În primul rând să fie între cei care propun numai integraliștii (tocilarii) și cei cu puține restanțe. Ei sunt disprețuiți de tot restul, ceea ce va face ca rezultatul propunerii să fie privit la fel de oamenii noștri. Plagiatorii și cei cărora le vând eu căști să nu fie, pe aceștia îi ținem pentru proteste la cantină după ce bag eu niște bacterii în ciorbița aseptică. Știu că e greu, știu că nu prea ai de unde să ei astfel de oameni, dacă nu mai sunt deloc să îmi spui și mai trimit eu câte-un olimpic iubitor de țară și te rezolv.

·         Ai grijă să fie și un criteriu de neapartenență la vreun partid politic a celor care propun, pentru că vom fi acuzați că e politizat totul și se alege praful de bunătate de mândrire. Nu trebuie să pară că e un fel de Eurovision. Dacă lăsăm o impresie deplorabilă va fi greu să recuperăm. E mai înțelept să prevenim.

·         Profesorii din comisii să aibă indici minimali Hirsch cât mai mari dacă e vorba de vreun premiu științific, manuale reprezentative dacă e vorba de un premiu didactic, proiecte în portofoliu, activitate socială dovedită, sau de transfer către industrie, după caz. Nu pune oamenii noștri în comisii ! Controlul trebuie să îl asigurăm indirect, nu pe față. În față să fie naivii care cred că meritocrația e bună.

·         La final anunță că se dau bonurile de masă în Aulă înainte de premiere, ca din întâmplare, că abia au sosit de la tipografie, ceri scuze prin cineva de la administrativ. Nu spui asta în invitație, acolo pui o poză din calendarul ateist al oamenilor de știință, dar lași să se zvonească (spui vreunui portar și în două zile află toată universitatea). În acest fel aula va fi plină.

Și-ți mai spun.... “

Din păcate unui vecin i-ar pornit alarmă la mașină de la vreun câine vagabond și mai multe din tainele managementului n-am aflat. Am zis repede rugăciuna sfintei cruci și m-am întors pe partea cealaltă. La noi încă nu e o problemă, suntem feriți de meritocrație și nu ne vom lăsa cu ușurință ispitiți.

Am venit să dăruim

Ei nu sunt “copiii de la Valea Plopului”, fiecare are un nume, este o persoană de cunoscut. Dacă avem disponibilitatea să cunoaștem persoane și ele ne vor re-cunoaște. Recunoștința este rezultatul firesc al cunoașterii oamenilor. Nici o entitate grupală, vreun popor sau vreo instituție nu poate oferi recunoștință, doar persoana. De aceea inițiativele persoanelor sunt mai importante decât inițiativele instituțiilor: nu sunt îmbrăcate în putere, sunt firești, naturale, dezvoltate organic, mână de la mână. În termeni moderni numim asta societate civilă: aici e focul care întreține viața oricărei națiuni.

A dărui este actul cel mai firesc față de alt om. Suntem făcuți să dăruim într-o atitudine de re-cunoștință. Omul are nevoie să dăruiască pentru a fi om. A da o veste bună este un dar, iar colindul este o astfel de vestire. Fiecare copil preînchipuie un vestitor, un inter-mediator, un înger, în limbaj patristic, care ne spune că o persoană anume s-a întrupat ca om ca să nu mai uităm niciodată cine suntem. Să știm că suntem un cine, nu un ceva, nu obiecte care să fie folosite, nu resurse umane în organizații, în instituții.

Imaginea 1 Oameni de la Valea Plopului vestind.

Orice instituție este infinit mai puțin valoroasă decât fiecare persoană care are un rol în ea. Instituțiile sunt constructe umane, persoanele nu sunt constructe umane. Dintre persoane se formează liderii reali. Instituțiile nu pot crea lideri, pot doar să îi selecteze ca să le propună vreun rol. Un lider real nu are nevoie de vreo instituție ca să joace un rol, face ceva în societate civilă.

La Valea Plopului există lideri reali care construiesc ceva de la zero și fac să existe un loc unic, un centru, nu o periferie. Nu e nimic provincial acolo, este un centru de omenitate, un loc exemplar în care se poate vedea cum se naște o acțiune comună a oamenilor pentru a face bine, a dărui, a învăța exercițiul mereu în pericol de uitare al re-cunoștinței. Dacă printr-o catastrofă ca cea comunistă mâine ar dispărea orice formă de organizare a binelui ele ar crește din nou din pământ cum cresc la Valea Plopului, cum au crescut în primele secole creștine.

Natura dezastruoasă a comunismului vine din inversarea priorităților ontologice: acțiunea comună e întemeiată de fiecare, nu fiecare este întemeiat de acțiunea comună cum cred comuniștii privind doar la material. Temeiul ține de dimensiunea verticală, de demnitate și libertate, nu de procesul funcționării organizațiilor, de formarea culturală a omului. Orice organizație depinde de o libertate pe care nu o poate genera niciodată. Roadele libertății apar și prin exprimarea ei în organizații, dar libertate însăși este un dar. De la cine ? De la niște persoane.

Libertatea se transmite de la persoană la persoană prin contact direct, prin cunoaștere și re-cunoaștere. Mă cunoști, mă faci liber, și eu te re-cunosc la rându-mi. Libertatea nu se învață din cărți de unul singur, sau cu profesori, ea se practică, ea se mănâncă împreună cu alți oameni. Doar pe acest fond vine tot restul, creativitatea așa-zis elevată, știința, cultura. Se poate muri mâncând doar cultură, pentru că nu are tot ce-i trebuie ca nutrienți, dar mâncând libertate nu se moare niciodată. Cultura e o formă oarecare a libertății manifestate care atunci când respinge ce a făcut-o posibilă devine un instrument pentru suferință, pentru rău asupra altor oameni. Cultura obturează vederea prin atenția pe care o poate atrage asupra sa în sine, fără temeiul său.

Omul care nu are cultură, copilul, poate oricând să cunoască și să re-cunoască peroane. Adultul necultivat care nu și-a uitat libertatea poate oricând să facă la fel. Adultul cultivat care și-a uitat-o nu mai poată să facă nimic, e izolat, egocentric. Adultul cultivat care nu și-a uitat libertatea sau a regăsit-o poate să fie de folos celor egocentrici, căzuți, dar nu prin cultură, ci prin simplitate, firesc: cunosc în tine oricine ai fi, orice ai fi făcut, ceea ce ești, cunosc doar privindu-te. A fi de folos se poate numai prin deșertarea temporară de cultură, printr-o reală dezbrăcare de ceea ce te ține înălțat în fața celorlalți, depărtat de ei, inaccesibil, printr-o umilire pedagogică, printr-o suferință ca fundament  al re-întemeierii capacității de a dărui după ce ea s-a pierdut printr-o îngropare de viu într-o cunoaștere fără folos în sine, deturnată, oarbă, mândră de ea însăși.

Imaginea 2 Copii cunoscând alt copil.

Mână de la mână: http://www.asociatiaprovita.org/

Dracii științei și instituția binelui

În cheia unei ontologii patristice vorbim despre entități nevizibile cum sunt draci, îngeri, suflete. Se poate, desigur, traduce acest limbaj într-unul al neuroștiințelor, spunând aceleași lucruri despre străduința minții în termeni de rețele neouronale adaptative pentru inferențe mai mult sau mai puțin eficiente, dar nu e deloc sigur că referentul în ce privește comportamentele umane s-ar schimba cu ceva. În plus, savoarea poeziei și implicit puterea de persuasiune s-ar pierde, cel puțin în starea actuală a limbii.

Ca peste tot și în știință sunt legiune de draci și drăcușori, mai dolofani sau mai costelivi, după câte suflete au în stăpânire.

Drăcușorul curiozității e mult apreciat în vremuri de lene și neseriozitate, față de care pare un motoraș al cunoașterii harnic și simpatic. Se așează pe întrebarea serioasă cu gheruțe bine adaptate și tulbură omul cu un duh scormonitor. În loc ca bietul om să stea la distanța necesară unei evaluări dobândite prin efort, se așează cu nasul lipit de geamul fiecărei situații într-o postură care nu-i permite să mai vadă încotro se îndreaptă. Drăcușorul acesta se bucură de apreciere în mediile vorbărețe.

Un drac bine făcut e cel al teoretizării lumii. Chiar și despre răul din știință poți vorbi în mod sistematic, cu scheme făcute riguros la tablă sau în Power-Point: pe aici vine, pe aici iese (dacă mai iese). Acest drac are două motoare, unul al fricii și unul al slavei deșarte, primul împinge din spate, celălalt trage din față, după principiul mama-npunge și eu trag. Dracul se înfășoară ca un șarpe pe trunchiurile oamenilor inteligenți și stă bine ascuns sub haine făcându-i să pară măreți, impunători. Dacă sărmanii dau cumva vreun semn de smerenie, șarpele se strânge brusc și gura, din preaplinul inimii, dă drumul la o drăcuială (pe care toți ceialalți se fac că nu o aud).

Mai sunt și alți draci mai puțin specializați: al ironiei (în luptă cu îngerul auto-ironiei), al dependenței de obișnuințe academice („domnule Profesor, domnule Profesor...”), al dorinței de victorie în competiția profesională (în luptă cu îngerul învățării din orice rezultat), al cinismului (comun mai ales la oamenii de știință mai în vârstă), dracul protestului și al nesupunerii din principiu (cu subspecia teoriei critice ca mod de viață, care te face să relativizezi orice sens: privirea ochilor din fața ta, știința oricui altcuiva cu excepția ta), dracul că nu există draci, dracul pe care nu l-ai cunoscut atunci când crezi că-i știi pe toți și dracul de a vrea să știi despre toți.

Cu toții fug de rup pământul de la fața celui mai mic semn de dragoste adevărată: un zâmbet sincer, o bătaie pe umăr, o strângere de mână, o împăcare. Dar nu departe. Doar sacrificiul câte unui om care instituționalizează binele îi ține la distanță câtă vreme memoria faptelor sale nu dispare. Ca să dispară se pune pe treabă dracul ștergerii memoriei culturale a oamenilor. În lupta cu el oamenii au primit și puterea de a face știință despre instituții: cum apar, cum ne putem folosi de ele, când facem rău cu ele, ce și cum putem ajusta la instituții ca să fie mai bine. La instituția binelui nu putem ajusta nimic, trebuie doar să îl facem.

Ce minunate sunt sufletele oamenilor de știință, whatever that means. Dacă uităm acest lucru viața în comunitățile științifice devine un iad. Dacă nu-l uităm, avem pace și bunăvoire, mai puțin rafale de transmițători neuronali, poate chiar și niște unde gamma, toate de mare folos unei culturi organizaționale eficiente și eficace.

Dacă cele de mai sus sunt inteligbile înseamnă că limbajele sursă și modurile de a gândi corespunzătoare nu sunt incompatibile, iar dacă sunt și de vreun folos înseamnă că există o complementaritate între ele în viața omului.

Urcușul către bucurie

Sfințirea unei persoane începe și nu se încheie niciodată. Sfințirea unei catedrale naționale la fel, pentru că ea este a persoanelor care o au. Națiunea aceasta despre care vorbim e una a bunăvoinței, a prieteniei, a bucuriei întrevăzute. Cu toții să ne bucurăm de început și să îl ținem curat.

Poate că starea de azi a țării vine să ne arate ce înseamnă cu adevărat să ai bucurie, prin marele contrast cu ce trăim în lume. Bucuria e mereu lăuntrică. Bucuria e libertate în dragoste. Pe cât o cerem, pe atât de nemeritat o primim.

Hristos se naște într-un staul, Catedrala și ea într-un loc nu cu mult diferit. Am fi fost mândri dacă era într-un spațiu civilizat, curat, bine organizat, dar ea trebuia să fie aici unde este. În mizeria noastră, între fricile noastre, între faptele noastre așa cum sunt ele. Mândria nu ne ajuta cum nu ajută pe nimeni.

Din aceast loc smerit putem spera să urcăm, avem un simbol, un reper, o catedrală a tuturor. Sfințirea nu este o punere în funcțiune, e deasupra ideii omenești de funcționare, e o consfințire a libertății noastre întru dragoste. E o reîntemeiere prin har după șirul de întemeieri al celor din trecut, din care ne tragem, pe care îi iubim. Va fi un trecut întru bunăvoință pentru cei care vin după noi. Va fi undeva în sufletul nostru într-un dincolo al binelui, acolo unde ne dorim să fim prezenți alături de toți cei dragi, de toți oamenii.

Catedrala națională e un dar, iar sfințirea e actul de a-l îmbuna pe Dumnezeu să o dăruiască celor care stau cu mâinile inimii întinse. Mințile ne tac pentru o vreme și lasă inimile să se înflăcăreze în lumină.

Hristos se naște din nou în această țară pe care nu am știut și nu am vrut și nu am putut să o facem mai bună, mai demnă în rândul celorlalte țări. Primim un ajutor, iarăși și iarăși.

Cu mâinile unor oameni s-a făcut această lucrare, cu rugăciunile și mai multora a început, dar numai cu harul Domnului se sfințește.

Să ne bucurăm și să lucrăm, dinspre un tot mai jos către un tot mai sus, pe treptele Catedralei noastre.

Dragi tovarăşi şi pretini

Dificultăţile puterii actuale şi ale votanţilor acestor oameni de a se integra în Uniunea Europeană sunt dificultăţile lui Nicolae Ceauşescu. Nu au reuşit să îşi sară umbra. Au condamnat întinarea nobilelor idealuri ale socialismului, nu modul de viaţă comunist bazat pe furt şi prefăcătorie. Nu s-au lepădat de identitatea veche pentru una civilizată, civilizaţia pentru ei e un moft. De ce să mănânci cu furculiţa, când poţi să mănânci cu mâna ?

Banii nu au miros, dar una e să iei prânzul într-un restaurant decent, alta e să tragi o ţuică în timp ce slugile îţi învârt grătarul. Viclenia ţărănească nu e compatibilă cu abilitatea aparent politicoasă, stilul contează.

Duritatea, agresivitatea sunt folosite în orice stat, dar în moduri diferite, scopuri nuanţat diferite, ambalate diferit în justificări şi vândute diferit publicului larg. Ţoapele şi mitocanii le livrează direct, pentru că nu pot mai mult.

Megalomania nu e specifică României, dar una e să ţi-o manifeşti făcând un muzeu prestigios din banii tăi, alta e prin vile mătăhăloase şi petreceri de prost gust.

Falsul patriotism va fi existând peste tot, dar nu până la a distruge patria. Există o măsură şi în miciună şi prefăcătorie care face diferenţa dintre civilizaţie şi barbaria lipsită de orice măsură.

Falsa credinţă asemenea e universală, dar să instrumentalizezi Biserica pentru a-ţi securiza puterea şi să o discreditezi strategic poate doar lui Mussolini i-a mai ieşit atât de bine. Degeaba vine acum nişte mărunţiş în plus pentru catedrala naţională.

Nu am îndoieli că peste tot se trage pe oameni cât de mult se poate, dar tratarea tinerelor generaţii ca resursă materială pentru bunăstarea aparatului de partid şi stat exista numai în România lui Ceauşescu, a continuatorilor lui şi în alte dictaturi comuniste. Problema puterii actuale nu e că s-a depopulat ţara, asta e ce au vrut ca să nu le creeze oamenii liberi probleme, problema lor e că le-a ieşit prea bine planul şi nu are cine să le mai muncească.  Mâine ar închide graniţele dacă n-ar şti că cei din diaspora vor prefera să ceară azil politic decât să se întoarcă să le fie sclavi.

România dorită de aceşti oameni are mai multe în comun cu Rusia şi Coreea de Nord decât cu Uniunea Europeană.

Dacă Ceauşescu putea fi perceput ca un dizident în spaţiul controlat de URSS, România celor care i-au împins în faţă pe domnii Dragnea şi Tăriceanu e o aberaţie pentru toată lumea, un epifenomen post-comunist datorat unor întârziaţi aflaţi încă în faza de negare a realităţii unei lumi care nu le convine.

Convieţuim cu aceşti oameni, cu milioanele lor de simpatizanţi şi nici n-am avea cum altfel, pentru că venim din aceleaşi vremuri şi mulţi am fost la fel ca ei.

Tot ce putem face e să ne vedem de treabă, atât cât se poate în condiţiile date. Schimbarea mentalităţii ceauşiştilor nu mai poate fi făcută la aproape trei decenii după 1989, dacă n-a putut fi făcută de nimeni până acum. Cu ei defilăm. Cei aflaţi acum la maturitate nu putem spera la nimic mai mult. Putem să pregătim poate ceva mai bun pentru tineri.

Psihologie, suflet şi instituţii – o abordare ecologică

În acest text discut relaţia dintre primii trei termeni din titlu din perspectiva conceptului de nişă ecologică.

Termenul “nişă” se referă la locul ocupat de un organism, o populaţie sau o specie în economia naturii. Prin loc se pot înţelege diferite lucruri, de la o teorie a nişei la alta. Nişa poate fi în spaţiul fizic, când locul e locul fizic în care se află obiectul productiv respectiv cu toate proprietăţile sale abiotice. Nişa poate fi trofică atunci când locul e poziţia într-o reţea de interacţiuni trofice cu alte organisme din alte specii, de hrănire. Nişa mai poate fi multidimensională când locul se referă la poziţia într-un spaţiu de stare caracterizat atât prin variabile geografice, fizico-chimice (abiotice), cât şi prin variabile biologice (trofice sau reflectând alte relaţii între specii – parazitism, simbioză, etc).

În unele interpretări nişa poate fi goală, adică locul există în economia naturii şi aşteaptă să fie umplut de nişte organisme, cum stau ouăle într-un cofraj. În alte intepretări nu poate exista nişă goală, adică fiecare organism şi specie îşi creează propria nişă prin relaţiile proprii pe care le stabileşte. Argumentul cel mai puternic pentru faptul că nu există nişe goale e evoluţia biologică, apariţia de noi specii care ocupă locuri care nu existau înainte.

Prin analogie, în societate putem vorbi de o nişă a fiecărei persoane sau ocupaţii ori profesii ca loc în raport cu toate variabilele care influenţează un om: variabile umane (alţi oameni) şi neumane (diferite feluri de resurse sau obiecte care influenţează un om).

Putem acum să formulăm următoarea întrebare: este potrivit să spunem că există nişe libere pentru oameni în societate, sau mai degrabă fiecare om îşi creează propria nişă ?

În teoria managementului vorbim de patru funcţii manageriale: stabilirea scopurilor, organizarea şi recrutarea, motivarea şi controlul. Organizarea şi recrutarea presupun proiectarea unor nişe goale, a unor roluri, şi umplerea lor cu oameni. Instituţiile (nu în sensul de reguli formale) sunt un tip particular de oragnizaţii. Instituţiile statului, Biserica instituţie serviciile de informaţii, proiectează şi gestionează umplerea de nişe goale cu oameni ca să producă ceva stabilit când şefii lor au formulat scopurile.

Psihologia ca ştiinţă urmăreşte producerea de teorii despre comportamentul uman pentru a-l prezice şi a-i ajuta pe cei care nu au comportament responsabil. Responsabilitatea e în raport cu nişte roluri stabilite sociale ca fiind caracteristice unor nişe goale. Omul trebuie să le umple responsabil. Omul sănătos psihic nu trebuie să devieze prea mult de la aceste roluri prestabilite fie prin evoluţie culturală, fie prin proiectare instituţională.

Sufletul, caracteristic omului înţeles ca persoană, nu e încadrabil în această schemă. Omul care persoană nu e aşezat într-o nişă de alţii, ci îşi creează propria nişă, e unic, e irepetabil, acceptă să joace nişte roluri, dar nu-şi construieşte identitatea din roluri. Stratul identitar dat de roluri poate fi cu uşurinţă scos cum îşi scoate cineva haina. Doar Creatorul îi ştie rolul unui om, alţi oameni nu au acces la ce ştie El.

Omul ca persoană poate evolua, poate inventa, poate crea ceva nou cultural şi comportamental, aşa cum în natură apar specii noi pentru care nu exista nici o nişă înainte, nici un loc gol. Aceste specii altceva decât putea să „creadă” natura înainte că se poate face. Omul ca persoană poate să facă altceva decât credea oricine înainte care i-a dat vreun rol.

Este curios că în Biserică şi stat se doreşte amestecarea la una şi aceleeaşi persoană a unor roluri ce ţin de o ontologie a omului ca persoană, creator de nişă şi a unor roluri psihologice ce ţin de un mod de a gândi omul ca umplător de nişă, om folosit la ceva de cei care îl manageriază. E foarte greu de dus aşa ceva.

Există o complementaritate funcţională la scară socială între duhovnicie şi psihologie, dar nu poate exista la aceeaşi persoană decât cu psihologia ca ocupaţie secundă, gândită ca un model simplist al omului subsumat celui duhovnicesc. Nu poţi folosi psihologia în actul duhovnicesc efectiv. Acolo foloseşti altceva.

Ispitirea din dragoste duhovniceasca pentru a arăta limitele şi a da reper pentru progresul sufletesc e cu totul lipsita de duritate, netraumatizantă, condusă de har, spre deosebire de cauterizările psihologice la limita aparentei răutăţi, conduse de interes profesional ambalat în pseudodragoste, proiectate printr-o teorie psihologică sau alta.

Încheiere

As fi de folos un articol despre astfel de lucruri scris de un psiholog profesionist. Ar fi de folos si unul in cheie duhovniceasca despre relatia dintre psihologie, suflet si institutii, daca e cineva echipat să vorbească despre asta.

Dragostea e după discernamant, psihologia e după teorie. Cea de-a doua adusă în prin plan întârzie creşterea discernămantului.

Cand girezi un domeniu sau nişte roluri, când ai pretenţia ca ştii normalitatea şi îti asumi să invadezi vieţile altora ai de dat şi niste interpretări dincolo de etichetări şi facut cş ploua în situaţiile de acest fel. Dar tăcerea e şi ea un răspuns suficient cu privire la ce ştii şi faci de fapt.

Dacă aceste text a fost de un modest folos pentru a deschide o discuţie atunci şi-a atins scopul. În societate avem roluri şi nu avem nici un rol.

Notă

Am scris acest text pornind de la situaţia Părintelui Hrisostom Filipescu.

Responsabilitatea celor care au aflat

“Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi?” (Luca 9, 25).

Cine are nevoie de democraţie funcţională ca să fie liber este asemenea omului care vrea să câştige lumea întreagă fără să aibă grijă de sine. Libertatea politică e un dar pe care îl poate oferi numai cine este deja liber. Nu poate întreţine o democraţie un om care nu ştie de ce anume să aibă grijă, are comportament de free rider, nu e dispus la autolimitare şi efort pentru a servi pe alţii.

E posibil ca la scară istorică mare să se constate ca societatea deschisă a fost rezultatul contingent al unui comportament inerţial crestin combinat cu succesul aplicării tehnologiilor ştiintifice, al unui comportament responsabil in condiţii de abundenţă a resurselor materiale. O eroare majoră  care a subminat acest sistem a fost încercarea de a pune din prostie, lene şi orgoliu etici seculare în locul moralei.

E mai ieftin să serveşti o naţiune, o organizaţie, o clasă, decat sa te ocupi cât poţi de oamenii pe care îi grupezi din interese egoiste în aceste organisme sociale care nu exista decât ca fapte instituţionale. Creştinismul, rădăcina societăţii deschise, e despre persoane, a încerca să gaseşti ce e bun la fiecare şi a pune în valoare. Iar daca nu găseşti sa ştii că există. N-are nici o legatură cu managementul. Eticile organizaţionale şi ledership-ul de business sau global în numele loc sunt instrumente pentru eficientizarea producţiei din interese egoiste, nu au relevanţă morala. Pot subziste doar încorporate într-un mediu social moral.

Procesele sunt ireversibile, reconstrucţia unei case are loc în timp şi nu putem şti cum va arăta peste decenii. Până atunci trăim în ce vedem. Într-o societate de stăpâni stupizi şi slugi laşe soluţia libertăţii e cea veche: curăţie, abilitate, verticalitate.

Curat nu e nimeni, dar poate fi mai mult decât se aşteaptă cei care se bazează pe mizeria oamenilor ca să îi controleze. Şi mai imprevizibil, fără obiceiuri proaste şi dependenţe.

Abil nu e nimeni, dar poate cere asta şi se lăsa în voia lui Dumnezeu fără nobleţi pretenţioase. Nobleţea e în interior, nu în afară. În astfel de vremuri un intelectual serios trage la poartă din orice unghi, şi cu stângul şi cu dreptul. La nevoie în momentele decisive poate juca mingea neobservat şi cu mâna, dar nu intră niciodată la rupere, pentru că nu are duşmani şi pentru că e chestie de stil. Nu face mai multe driblinguri pe metru patrat decât e nevoie pentru a da clasă cu un pic de cruzime vindecătoare vreunui impostor obraznic, cînd şi când. Ştie că meciul e pe goluri.

Vertical nu e nimeni, dar poate încerca să fie. Moartea fizică si suferinţa sunt o formă a verticalităţii. Nu le caută nimeni, dar nici nu sunt ameninţări cu care se poate manipula.

Urcând un astfel de munte în urma Altuia poţi vedea transfigurată lumina, libertatea. Nu e timp de smiorcăieli. Responsabilitatea celor care au aflat e să se pună pe treabă şi să se ţină de ea : şi de a Martei, şi de a Mariei. Duhul lucrează şi la atei şi la credincioşi, unde şi când vrea El, după cum se vede in atitudini si fapte. Democraţia liberală va răsări din nou din astfel de seminţe.

Cutremur de Sf. Dimitrie: demisia urgentă a Guvernului

S-a cutremurat ţara într-un fel care să fie de folos, dar nu să distrugă. Pentru orice creştin semnul e destul de transparent. El poate servi la civilizarea clasei politice în general şi a celor aflaţi la putere acum în particular.

Ne cutremurăm cu toţii de câţiva ani văzând oroarea minciunii şi prefăcătoriei. Ne cutremurăm fără să tremurăm, pentru că ştim că răul a fost deja învins, fără să distrugem definitiv pentru că nu acesta e scopul.

Te duci la închinare şi spui tuturor că te rogi pentru popor. Să te rogi pentru popor înseamnă să nu te rogi pentru nimeni, pentru că poporul nu este o persoană. Oamenii cu rugăciune curată se pot ruga pentru mulţi oameni, unii poate pentru toţi oamenii. Oamenii obişnuiţi se pot ruga doar pentru câţiva oameni. Dacă e să alegem pentru cine să ne rugăm în primul rând pot fi duşmanii, iar apoi cei foarte apropiaţi.

E timpul să te retragi şi să te rog mai ales pentru tine, propriul şi cel mai mare duşman. Ca să iubeşti pe alţii mai întâi iubeşte-te pe tine, oferă-ţi timp de reflectare şi pocăinţă. Lasă pe alţii mai vrednici să se ocupe de treburile obşteşti.

Pe orice creştin nu îl poate deranja aproprierea dintre cei fals autointitulaţi socialişti şi biserică. Este o simplă lucrare, ei vin spre Biserică să se folosească de ea şi vor fi pescuiţi şi aduşi la liman. Dacă nu vor fi de către noi, urmează să fim duşi cu toţii de către alţii, înseamnă că suntem neputinicioşi, laşi.

Ştim cu toţii că nu o vor face. Este cu totul nerelevant ce vor face, de plecat tot vor pleca de la putere. Cum anume, vom afla la timpul potrivit. Important e ce au făcut şi ce vom face cei care preferăm alte moduri de viaţă de acum încolo, după revenirea la o minimă normalitate a vieţii în cetate.

Pretextele contează, dar nici nu contează, până când contează definitiv. Cine are urechi de auzit să audă.

Așezarea științei

Un copil vede din depărtare luminile unui oraș al cunoașterii. Este așezarea științei, un domeniu al vieții bine delimitat în care se întâmplă ceva strălucitor. Curiozitate îl motivează să afle tot mai multe, oamenii mari îl îndeamnă văzându-i darurile potrivite pentru asta și disponibilitatea la efort.

Pe măsură ce crește își însușește șțtiința și o pune într-un loc al vieții lui. Se simte mai puternic având cunoaștere, știința se dovedește o resursă importantă. Așezarea astfel a științei e decizia sa și îi folosește la acțiunea în lume. Devine un purtător de steag al științei pe drumul său pe care intră în viața celor mari.

Observă felul de a fi al altor oameni, unora la pasă de știință, altora nu, dar toți îi folosesc rezultatele. Știința e într-o anumită poziție față de un reper, are o așezare în cultură. Dar care e reperul în funcție de care să aprecieze locul ei ? Să fie chiar știința ? E prima opțiune, pentru că îi este la îndemână. Doar de acolo poate observa cu obiectivitate în jur, iar a fi obiectiv e ceva foarte important pentru el. Rigorile metodei ștințifice i-au impregnat felul de a fi.

Află că științe sunt de multe feluri, iar cea pe care o stăpânește e numai un domeniu. Învață să respecte alte domenii pe care nu le stăpânește. Onestitatea intelectuală îl îndreaptă spre modestie. Toate demeniile științelor au un rol, iar ștința ca întreg are ea însăși numai un rol în economia vieții sociale. Tânărul om de știință își formează o reprezentare cu privire la structura cunoașterii și a culturii. Aplicând astfel până la capăt metoda științifică în propria viață se simte așezat.

Odată cu maturizarea profesională îi devine limpede că ideea sa cu privire la toate acestea e numai o abstracție, un mod particular de a gândi, o viziune asupra lumii. Mai vede că nu există argumente decisive pentru a alege rațional o viziune asupra lumii sau alta. E mai degrabă vorba de familiaritate, de prieteni cu care trăiești împreună. Dar nu toți oamenii sunt prieteni, unii sunt străini.

Îi pare că trebuie să existe ceva mai amplu, care unește toate modurile de a fi. Rămâne tot mai singur în preocupările sale, oamenii nu sunt prea preocupați de întrebări abstracte. Așezarea științei e acum o înțelegere cu privire la un rost, o rânduire de bun simț care vine de la sine. Știința și consecințele asupra oamenilor ei se așează printr-o negociere implicită sau explicită, prin viața practică socială. Nu putem descrie științific această așezare, dar ea există în fiecare țară. Unele societăți o prețuiesc mai mult, alte mai puțin, altele doar se prefac a o aprecia, mai mult sau mai puțin.

Situația nu e tocmai mulțumitoare pentru fostul copil curios. Poate fi gândirea rațională, dezvăluirea structurilor lumii doar un subiect de negociere ? Poate fi cunoașterea autentică prin puterea minții și efortul tehnologic bună, la o adică, de aruncat din istorie ? Poate fi ea distorsionată într-un instrument al minciunii, al dominării și răului ? Poate fi, când lipsește dragostea de oameni. Realitatea nu poate fi contestată.

Curiozitatea, învățarea asiduă, practicarea cu onestitate a științei, înțelegerea rostului ei în viața socială, susținerea responsabilă a acestui rost, nu pot garanta ca toate acestea să nu fie deturnate prin viclenie și forță către facerea răului. Așezarea științei era pe nisip, nu pe stâncă, era fără temelie. Omul cere atunci ajutor, tot ceea ce era omenește de făcut fusese făcut.

Răspunsul vine greu, prin mici urcări și adânci căderi. Omul află că așezarea științei a fost de la bun început o învestitură cu autoritate, o metodă de folosire a rațiunii, un dar din partea Celui care ține lumea. Un dar constând în semințele curiozității, corectitudinii și inteligenței din carea asemenea unui copac se dezvoltă cunoașterea științifică.

Recunoștința este acum principala sa motivație. Curiozitatea se îmbracă în respect, dragoste cu ingrediente de teamă. Practicarea științei ajunge un mod de a aduce slavă lui Dumnezeu, o împletire de coșuri din nuielele minții. Vocabularul credinței nu pătrunde în știință, așa cum pământul nu pătrunde în autovehicolul cu care mergi, dar te deplasezi pe pământ.

Așezarea științei pare a fi asemenea unei scări. Urcarea treptelor e dificilă și frumoasă. La început nu poți vedea că sunt și alte feluri de scări prin preajmă, distanțele față de ele sunt mari, iar perspectiva lipsește. Știi despre ele doar din cărți. De la o vreme se zărește câte ceva din arhitectura ascensiunii oamenilor. Mintea nu se poate opri să sesizeze structuri, probabil o deformație profesională, după cum spune inima.

Capătul scării nu se vede niciodată. Important e să ne străduim să urcăm și să întindem o mână când e nevoie.

Despre excomunicarea lui Hristos din Biserică

Se discută în aceste zile despre excomunicarea lui Hristos din Biserică pentru că e responsabil de eșecul referendumului.

Nu s-a arătat iubitor de oameni și nu ne-a ridicat pe noi a slăvi puterea statului. Ne-a dus în ispita unei situații în care nu trebuia să intrăm. Nu ne-a adus aminte de umilință. Nu ne-a dat cuget să mărturisim greșelile noastre din ultimul secol. Nu ne-a dat ascultare de porunca dragostei. Nu ne-a dat rădbdare, voie nebiruite și blândețe. A sădit în noi curaj nebunesc. Ne-a îndemnat să fim agresivi, certăreți și să închidem ochii la căutarea plăcerilor și banilor, zicând că ne fac mai ușor de auzit într-o societate căzută, că fără astea ar fugi lumea de noi. Nu a făcut voia noastră, să ne treacă peste cvorum și facă din țara asta o cetate a simfoniei, așa cum gândeam noi că e bine.

E curios cum din discursurile publice lipsește aproape complet acceptarea unui fapt care ți s-a dat să îl primești, să îl înțelegi și să schimbi ceva fundamental la tine. Nimeni nu pare dispus să creadă că scopul urmărit era greșit, toate discuția e concentrată pe mijloace. Reacțiile sunt de adversitate. N-am auzit o binecuvântare a celor care nu au participat la referendum. Șocul de a pierde ceva lumesc domină, asemenea și frica de evoluții indezirabile în realitatea de aici, din timp.

Dacă purtătorii de mesaj ar fi cerut explicit și din vreme ca nici un fel de om politic să nu se asocieze cu referendumul, dacă ar fi criticat pe oricine îndrăznea să o facă, dacă în biserici nu s-ar fi rostit o singură vorbă despre vot, dacă marxiștii culturali ar fi fost tratați cu dragoste și înțelegere, dacă fiecare era îndemnat să gândească și să ia o decizie, cvorumul era cu mult depășit. Nici o încercare de a controla autoritarist ce fac persoanele nu poate fi plăcută lui Hristos, pentru că El ne-a făcut liberi.

E reconfortant să vezi că Biserica funcționează în termenii libertății și ai dragostei la bază și nu e o surpriză să vezi că lucrurile merg mai puțin în acest fel la vârf. Există o presiune administrativă uriașă care limitează spațiul de mișcare. Nimeni din cei de la bază puși în vârf nu ar performa mai bine în sistemul existent de ascensiune. Înduhovnicerea vieții, sfințenia, contează prea puțin.

În măsura în care oamenii de pe aici vor avea o viață mai sfântă și inițiativele lor cetățenești vor avea mai mult succes. În măsura în care vor radia în jur pace și bucurie, vor fi urmați. Excomunicarea dragostei nu ajută.

O operațiune de imunizare ușor supracalibrată

Informațiile apărute recent în presă cu privire la legătura strânsă dintre liderul CpF și mediul SIE face rezonabilă ideea că referendumul pentru familie este la origine o parte din procesul mai larg de imunizare a țării la influența rusească pe linie ortodoxistă și cleptocratică. În fața unui fenomen care există oricum e preferabil să creezi un cadru organizatoric prin care să-i controlezi pe cât e posibil dezvoltarea.

E rezonabil să credem și că de la bun început liderii cultelor și ai partidelor au știut despre ce e vorba: un meci cu reguli general acceptate pentru clarificarea forței de negociere a fiecărei porți în termeni de susținere populară. În pasul doi se produce o soluție optimizată de stabilitate la nivel național.

Dacă o astfel de metodă e utilă sau nu țării vom afla, cert e simpla ei punere înpractică e un fapt instituțional care a schimbat realitatea socială și a dus la reacțiile cetățenilor. Managementul operațional al cultelor a primit misiunea să strângă semnături, iar propagandiștii au operat cu grupurile țintă specifice intereselor pe care le serveau.

Discrepanța mare dintre numărul de oameni prezenți la urne în prima zi a referendumului și număr de trei milioane de semnături pro-referendum raportate sugerează o anumită vindere a pielii ursului din pădure. Dat fiind contextul informativ al operațiunii nu e cu totul neplauzibil că numărul de persoane semnatare a fost umflat pentru a crește miza activității de educare / imunizare a cetățenilor. Lucrurile vor fi mai clare după închiderea definitivă a urnelor.

Detaliile peisajului propagandistic din ultimele săptîmâni sunt conturate de reacții și contrareacții excesive, jignitoare pentru inteligență și bun simț, care ar fi putut lipsi. Ele sunt de înțeles din perspectiva luptei pentru influență tradusă în pasul doi în acces la resurse și / sau impunitate. Existența exceselor planificate conform științei comunicării politice arată ce e prioritar pentru părți dintre putere, bani și oameni. Puterea și banii.

De folos național în aceast mediu  de selecție a fost profilarea publică a unei noi specii politice pentru România, extincte acum câțiva ani, creștin-democrații. Dacă va reuși să se dezvolte și după ce agenda publică se va schimba rămâne să aflăm. Cert este că i s-a dat de la nivel informativ o șansă reală pe care a jucat-o rezonabil de bine.

Un folos pentru cetățeni pe termen scurt este că există un echilibru de forțe. Libertatea academică a apărut prin lupta dintre puterea regală și cea bisericească. Libertatea cetățenilor poate și ea să existe numai când nu există monopol pe piața valorilor, a ideilor.

Prestigiul informativ al conducătorilor cultelor iese consolidat din această afacere. Cel spiritual e de refăcut doar pentru cine nu are dragoste (sunt mulți).

Despre trădătorii României

“Iubesc” oamenii și se uită numai după bani, “susțin” știința și se uită numai după bani, “servesc” românii în politică și se uită numai după bani. Trădează și spun că sunt patrioți.

Pretind că au o cunoaștere, că universul trădării lor ar avea o realitate aparte. Votanții nu ar cunoaște-o și trebuie împinși de la spata cu propaganda ca vitele la păscut, spre binele unei țări a lor, a trădătorilor. Binele lor înseamnă ca vitele să fie tunse, mulse și sacrificate la momentul potrivit.

Se arată cu degetul unul pe altul, se jură fiecare pe ce are la îndemână, se ghidează după știința „comunicării”. Ne oferă să fim imbecili, ne îmbie cu modele de urmat, pe gustul fiecăruia. Un model cu mușchi și bani lipiți pe frunte, să placă la popor. Alt model cu icoana lui Darwin sub pernă conferențiind și în somn, mai pentru sclifosiți.  Un altul tămâiază la minut : când curăță cu aspiratorul prin casă, la piață și la bere, să fie clar pentru toți loserii că joacă la mântuire.

Toate trei tipurile de capital simbolic disponibile pe piață au funcție de semnalizare a unei capacități de a produce ceva:

·         cel biologic (al performanței fizice corporale si de a produce descendenți).

·         cel știintific (al gândirii teoretice moderne cu consecințe tehnologice)

·         cel religios (al capacității de autocontrol si comportamentului altruist).

Livrat separat fiecare tip de capital simbolic structurează ierarhic doar grupuri de nisă. Trădătorii ni le servesc în formula câte două, ca să fie un impact mai larg în mase.

Vitalitatea și spiritualitate s-au cuplat ideologic la legionari si azi sunt la modă la putiniști, mari vânători și călugări. Scientismul și vitalitatea ni se vând ca brand al vieții naturiste: să fim pachete de molecule alergând pe bandă și prin munți în luptă cu Legea Gravitației.

Realitatea umanului are de toate. În condițiile neglijarii uneia din formele de capital simbolic apar supralicitări compensatorii a ce pot oferi celelalte pentru o viață demnă de a fi trăită, atât la nivel personal, cât si al mentalităților sociale.

Instrumentalizarea ideologica duce la declinul oricarui domeniu al cunoasterii: stiintific, filosofic sau religios. Câțiva oportunisti se aleg cu banii si funcțiile, iar mulțime de oamenii onești se aleg cu sacrificiile ca să puna la loc pe picioare domeniul. De multe ori poate dispărea aproape complet o preocupare dintr-o țară dupa asa ceva: credința din Cehia dupa războaiele religioase, biologia teoretică din România dupa ateismul știintific.

Important e că exista încă nuclee de seriozitate prin lume și chiar ici colo și pe aici. Cine e neserios se așează singur la periferie. Dumnealor ne doresc pe toți la periferie.

Trădătorii adevărului vieții nu au nevoie de cetățeni puternici. Interesul lor ca oamenii să fie slabi, să își desfacă portofelele și să le dea bani contra protecție e mai mare decât competiția pe câte vite are de păstorit fiecare. Câtă vreme preoții vor acționa doar ca preoți, oamenii de știință doar ca oameni de stiință, politicienii doar ca politicieni, nu o să ajungem nicăieri. Facem din roluri, vocații și simboluri mai mult decât pot să fie, pierdem discernămîntul.

Ne-au aruncat în cap oala cu dejecțiile modului lor de a trăi. Expunerea publică a valorilor personale, intime, ale oamenilor, campaniile de discuții pro si contra, toate au fost ceva oribil. Nu e nici o diferență de fond între ce s-a întâmplat si presiunile pe oameni la sedintele de partid din comunism să aibă o viață morală. Acum presiunile sunt din mai multe direcții. Orice etatizare a moralei e un cosmar, un iad. Trădătorii au nevoie de etatizarea moralei, de un fel sau de altul, într-un fel sau altul.

Vorbăriile pentru remedierea atmosferei nu vor ajuta la nimic. Doar tăcerea despre astfel de lucruri, întoarcerea spatelui si pusul osului la treabă, pentru noi.

Tot ce rămâne după un om sunt urmele dragostei în inimile și mințile altora. Nimic altceva. De luat aminte.

Pălăvrăgeala, Conservatorismul și Progresismul

De ce pălăvrăgim ?

Creștinii știu limpede că nu ar avea de ce să o facă: tăcerea e de aur, să vorbești despre Dumnezeu e de argint, iar restul e osândă. Îndrăgostiții din cuplurile de același sex nu văd cum ar avea timp, asemenea oricăror îndrăgostiț. Discuțiile cu alții scurtează din bucuria dragostei erotice împărtășite, a fericirii de cuplu. Scientiștii atei, progresiștii în genereal, îi văd cu cărți de știință în mână, scufundați în Einstein și Darwin, Crick și Hayek, ori în vestiții lor urmași deținători de premii Nobel. Ei sunt dornici să afle ceva nou despre cosmologie, celulă, teoria jocurilor ori vreo teoremă. Așteaptă fără doar și poate cu fervoare noul număr din Nature sau Science acasă ca să se bucure de el, mai întâi de mirosul paginii nou tipărite, apoi de minunatele informații.

Pălăvrăgim pentru că nu ne interesează nici creștinismul, nici știința, nici dragostea erotică, nici progresul. Ne interesează propria persoană, puterea noastră, să vorbim noi și să tacă alții nu pentru că vor ei, ci pentru că avem dreptate noi.

Vorbăria e de  folos, fără ea am ajunge la forme de violență fizică. Se observă că cei care vorbesc prost au tendință să dea cu pulanul: “Vă pun eu la respect, deștepților care vreți să mă umiliți cu pălăvrăgeala voastră !” Dacă ar pălăvrăgi și ei ne-am înțelege mai bine.

Vorbăria folosește și ca aerodrom de pe care cei care știu să zboare, de aici se decolează și aici se aterizează. Nimeni nu stă doar în zbor, nimeni nu e o stația spațială. Pălăvrăgeala e o autostradă pe care pot circula vehicule ale cunoașterii veritabile. Unde există infrastructura aceasta se poate dezvolta și cunoașterea. Cultură înaltă direct din muțenie socială e ceva utopic, sau distopic. Înjurătura din partea celorlalți ca formă de pălăvrăgeală poate fi de folos. E un semn că există cineva pentru care să creezi o operă.

Răul personal al vorbăriei egocentrate devine, printr-o mână invizibilă, un serviciu public. E ceva asemănător celor din fabula lui Mandeville. Agitații verbal din aceste zile sunt mai pașnici în fapte și țin vii teme de folos pe agenda publică : știința, religia, dragostea, binele, câte și mai câte. Cei dispuși la efort, continenți verbal, interesați de mize existențiale mari, pot astfel să lucreze la ele. Socialmente vorbind mulții și puținii au funcții complementare.

Aplicare la Conservatorism și Progresism

Cu tot tam-tam-ul din educație si popularizarile insistente gândirea de tip darwinian nu va intra prea curând în viața oamenilor. Suntem captivi unor delimitari clare de tipuri de entitati, în timp ce teoriile evoluției au ca miză să arate cum apar si dispar ceea ce noi absolutizăm în tipuri. Le luăm ca dat pentru că avem mize la scări mici de timp, când tipurile sunt ca si constante.

Progresism vs. Conservatorism e o astfel de tipoligizare ratând chestiunea evoluției sociale si culturale inerente. Conservatorul inteligent nu va fi cu C niciodată, iar Progresistul deștept nu va idolatriza progresul, nu va cădea în constructivism, raționalism social. Diferența dintre ei va fi de prioritizari, nu de fundamente de înțelegere a lumii. Grupurile sociale de aceste tipuri vor fi formate din câte o majoritate pusă pe pălăvrăgeală, fără posibilitatea unei înțelegeri reciproce de fond cu “opoziția”, și câte o elită nuanțată. Elita pricepe ce vrea elita complementară, dar adesea se face că nu pricepe, ca să nu fie expulzată pentru “trădare” de majoritatea din grupul ei. Cine e adept al vorbăriei se simt foarte ușor trădat, doar unul ca Hristos, la extrema cealaltă, nu are nici o problemă cu asta. Elita conservatoare și cea progresistă, dacă vrea să fie larg acceptată social, cu un evenetual succes în politică, trebuie să spună de ochii lumii că e Conservatoare, respectiv Progresistă.

Spre potențiala mulțumire a ateilor scientiști nici gândirea de tip creștin nu stă mai bine în societate, cu tot tam-tam-ul din educație și predicile insistente. Si nici nu poate sta vreodată, e croită pentru oameni dispuși să aibă o viață coerentă pe termen lung; cu oglinda a ce sunt in față, nedispuși să se mintă - adică mai nimeni.

Se poate umple totusi în mod plăcut timpul cu dezbateri despre ceva ce nu e de fapt în discuție. Aceasta e o altă funcție, motivantă, a pălăvrăgelii.

Dar am pălăvrăgit destul.

Condiţiile necesare şi suficiente unei societăţi decente sunt libertatea, efortul şi admiraţia

Nu e nici o diferență de atitudine între un politician care luptă să servească interesul public în România, un monah izolat care se chinuie să ridice o mănăstire cu eforturi uriașe în condiții grele, un om de stiintă dedicat cunoașterii încercând să publice la cel mai înalt nivel într-un ocean de lene si impostură, un ecologist care face o arie protejată de la zero si o ingrijeste sau un gânditor care dă exemplu altora cum se gandeste printr-o operă.

Toți cer mult de la ei, sunt atenți cu alții dacă văd bună credință si nu pierd timpul cu vorbăria si neaveniții. Când construcția e gata si masele o inundă încep alte proiecte unde nu se înghesuie multă lume.

Nu este nevoie ca aceşti oameni să fie mulţi, e nevoie ca ei să fie luaţi ca modele de cei mulţi. Ţine de natura creativităţii să aibă loc pe drumuri foarte diverse. Cine ştie mai bine decât o plantă în creştere drumul spre lumină ? Există în aceste vremuri idolatrizare a planificării denotând slăbiciune, necunoaştere, lenea de croi drumuri sau de a urma unora deschise de alţii cu succes şi care trebuie bătătorite.

Democraţia funcţională are o structură piramidală a admiraţiei pentru ce fac bun alţi oameni.

Respectul pentru orice formă de creativitate e semnul sănătăţii sociale. În orice domeniu creativii sunt puţini şi ţin vii organizaţiile. Sunt prea puţini pentru ca să ne permitem ca nemulţumirile noastre faţă de ce fac uneori majorităţile să îi afecteze şi pe ei. Polarizările vehemente, lipsa nuanţelor denotă prostie. Nici o marcă insituţională, nici o valoare invocată nu poate justifica lipsa nuanţelor. A învinge monocolor este a pierde, a-ţi distruge matricea socială în care te poţi dezvolta. Este lene, oboseală personală, ridicate la rang de regulă, este simplificarea premergătoare morţii, este co-extensivă urii. Dragostea nu înseamnă decât să laşi să existe ceea ce există.

Omul este născut să observe, să gândească, să discearnă, să acţioneze. Nici una dintre ele urmărite exclusiv nu poate aduce vreo schimbare de folos. Sunt etape ale oricărui proiect. Preferinţele personale pentru una sau alta dintre etape pot da o stilistică anume, dar nu pot elimina procesul ca întreg. Procesul este ceea ce uneşte oamenii cu cele mai diferite drumuri, numai procesul duce la o creaţie, la un dar palpabil de folos semenilor. Calitatea procesului e vitală, rezultatul nu primează asupra procesului. Scopul nu scuză mijloacele.

Când le scuză suntem deja în iad, în imperiul lenei şi al prostiei, sclavi ai unor speranţe deşarte, ai unor cuvinte pe o hârtie moartă.