Pe unde a intrat diavolul în istorie?

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/pe-unde-a-intrat-diavolul-in-istorie/ )

Lucrarea “Diavolul în istorie” a Profesorului Tismăneanu ridică problema responsabilității. Pe unde a intrat diavolul în istorie? Atâta vreme cât răul (diavolul) este doar în mintea oamenilor îi deranjează doar pe ei, nu se află în istorie. Răul poate intra în istorie doar prin faptele concrete ale unor oameni sau prin faptele lor culturale (vorbe, texte). Răul prin fapte culturale poate fi chiar mai mare decât cel prin fapte concrete, deoarece convinge foarte mulți oameni să facă rele concrete. În acest text am să explorez câteva căi posibile de intrare a diavolului în istorie prin fapte culturale.

Pornesc de la un model simplu de clasificare a produselor culturale. Am ales produsele culturale teologice și științifice deorece sunt cele care se bucură de cea mai mare autoritate în fața oamenilor din spațiul european, nu sunt considerate simple ficțiuni și joacă un rol major în justificarea faptelor concrete. Prin știință înțeleg aici doar știința modernă. Dată fiind simplitatea modelului utilitatea articolului este de a structura o eventuală discuție, nu de a emite adevăruri.

În tabelul de mai jos putem vedea cinci tipuri ideale de autori în domeniul teologie și științei. Diferențierea dintre tipuri am făcut-o în funcție de practica citării autorilor precedenți și de faptul dacă există sau nu un scop spiritual al autorilor când au scris textul.

Tip de autor. Subliniat cel pe unde poate intra diavolul în istorie	Practică citarea autorilor precedenți	Are un scop spiritual când scrie textul	Scurtă caracterizare a produsului cultural
1 Teolog anonim sau nu, pe linia tradiției creștine	Nu	Da	Este scris și citit pentru “folosul duhovnicesc reciproc” [1] al autorului și cititorului. Adevărul dogmei este inconceptibil ca separabil de trăirea practică a vieții creștine, pe care o servește.
2 „Teolog” profesionist	Da	Nu	Produsul își pierde folosul spiritual, accentul se deplasează pe adevăr dogmatic discursiv demonstrabil rațional, polemici cu alți autori, poate duce la pretexte pentru separare instituțională, opțiuni politice, crime, etc
3 Cercetător profesionist	Da	Nu	Componente ale cunoașterii cu o anumită utilitate practică, adevăr științific aflat într-o permanentă schimbare prin constrângeri teoretice și empirice
4 Cercetător din vocație	Da	Da	Produsele tind să fie suprainterpretate în raport cu potențialul lor real de descriere a faptelor, ideile originale să fie aplicate dincolo de domeniile unde este legitim să fie aplicate, ceea ce facilitează utilizarea lor ideologică, politică, uneori duce la crime în masă
5 Plagiator	Nu	Nu	Produsul este un „fake”. O dublă impostură care erodează percepția publică a metodei tradiției teologice anonime fără citare și pe cea a metodei critice a culturii științifice nespiritualizate, cu pretenții de obiectivitate.

În cazul 2 toți autorii ar declara probabil că au un scop spiritual când scriu, dar eu cred că situația reală stă ca în tabel. În cazul 5 toți autorii vor declara că practică citarea corectă (nici un plagiator nu declară că el plagiază).

Exemple pentru cazul 2 sunt “teologi” care au facilitat prin textele lor fenomenul inchiziției, uciderea unor oameni de știință și catehizarea cu forța și mii de crime a populațiilor din regiuni necreștine ale lumii. Nu am cunoașterea necesară în domeniu să dau nume, dar îmi imaginez că există astfel de autori, de vreme ce faptele făcute în numele credinței există. Distincția dintre teologi și falși teologi este aplicabilă și în zona islamului, afirmată ca religie a păcii de către teologii ei autentici (dintre care unii aruncă pisica în responsabilitatea celor care au promovat prin lucrările lor generalizarea gândirii materialiste scientiste, de ex. a lui Darwin, care la rândul ei a influența islamul și ar fi generat terorismul).

Exemple pentru cazul 4 sunt Marx în economie și Darwin în biologie. La Marx lucrurile sunt arhicunoscute. La Darwin tindem să ținem sub preș lucrări și afirmații ulterioare “Originii speciilor” (care este o teorie științifică adevărată în elementele ei esențiale și un program de cercetare pentru toată biologia ulterioară). În aceste lucrări extrapolarea caracteristicilor selecției biologice la procesele economice și sociale pornind de la „adevărul” ipotetic că gândirea este o secreție a creierului cu interesul de a avea o imagine strict materială a lumii vii într-un context cultural pozitivist (fără ca Darwin însuși să fie emoțional un rasist) a dat apă la moară aberațiilor sociologice ale lui Herbert Spencer și a pasat mingea către cele mai diverse ideologii. Către marxiști, cărora le-a susținut ideea luptei de clasă și programul materialist de interpretare a societății, către unii ideologi americani, cărora le-au susținut ideile rasiste generând programe eugeniste puse în practică la scară mică la începutul secolului XX, și către naziști, care au pus în practică programele eugeniste “deduse” din unele lucrări ale Darwin și ale contemporanilor lui pe scară industrială. Exemple contemporane, despre care nu știm dacă vor avea efecte catastrofale sau nu (mai degrabă cred că nu), dar care ilustrează bine tipul 4 cu interese spirituale decuplate de cele religioase sunt evoluționiști atei ca Richard Dawkins și fizicieni ca Stephen Hawking. Cazuri cu interese științifice spirituale subsumate unor interese religioase sunt Newton și Einstein. Acestea nu pot avea efecte catastrofale pentru că generează doar mici erezii benigne, pe care nu le înțelege aproape nimeni (sunt soluții conceptuale coerentizatoare între religie și știință create pentru consumul personal al unor astfel de oameni de știință).

Trebuie subliniat că situațiile din paragraful de mai sus sunt diferite de cele în care practica științifică este denaturată și pusă la remorca unor interese religioase din lene intelectuală, cum este cazul creaționiștilor (aceștia nu se încadrează nici în categoria 3, nici în 4, pentru că ei practică o pseudo-știință). Și prin această categorie de discurs intră diavolul în istorie, întreținând unor false conflicte. Este cu atât mai regretabil să vedem argumente creaționiste preluate în discursuri teologice contemporane în bună parte autentice. În tabelul de mai sus e vorba de tipuri ideale, lucrările reale putând avea și caracteristici mixte.

Unii ar putea susține că și prin autorii din tipul 3 diavolul intră în istorie, de ex. prin cercetătorii din domeniul fizicii nucleare care au permis apariția bombei atomice. Nu cred că așa stau lucrurile, oricum dacă există responsabilități ele nu sunt datorate cunoașterii științifice produse în mod profesionist, ci angrenării conștiente în proiecte tehnologice, ceea ce ține de aplicarea cunoașterii, de inginerie, nu de cunoașterea științifică propriu-zisă. Intrarea diavolului în istorie pe aici nu este specifică proiectelor de dezvoltare a cunoașterii științifice.

Cazurile 2 și 4 sunt cazuri rare, dar care prin influența lor mare pot avea un impact catastrofal, disproporțional în raport cu produsul cultural respectiv (efect neliniar). Ele pot deschide larg poarta pentru intrarea diavolului în istorie. Cazurile de tip 5 distrug prin ubicuitatea lor. E vorba în fond de niște oportuniști capabili de orice pentru interese meschine. Pe aici intră drăcușorii. Dar prin efectul picăturii chinezești pot distruge și ei coerența morală a corpului social. Am bănuiala că acest tip ideal are un rol foarte important și în propagarea socială fără discernământ a consecințelor ideologice ale cazurilor 2 și 4 (unde e rost de un ciolan, unde e o ideologie la modă care are succes, hop și noi, să ținem contra cost poart larg deschisă pentru intrarea răului).

În finalul acestui articol am să schițez o soluție pentru decuplarea totală a propozițiilor descriptive din știință de cele din teologie. Asta ar fi de folos pentru a preveni apariția cazurilor de tip 4 și a celor de pseudoștiință (creaționistă și similare).

Decuplarea adevărului religios de cel științific

Cu privire la cunoașterea știițifică există două locuri comune despre care trebuie să spun că sunt false: că este o cunoaștere dezinteresată și că este o cunoaștere care modelează ceva exterior, în particular natura, care ne spune adevărul despre natură, despre cultură sau despre minte.

Cunoașterea științifică nu este o cunoaștere de dragul cunoașterii, chiar dacă există idealul metodologic al unei atitudini dezinteresate. E de ajuns să ne uităm la orice programe de finanțare a cercetării. Chiar și investiția în cunoaștere fundamentală e motivată de utilitatea ei strategică potențială. Apoi, cunoașterea științifică nu este constrânsă în felul cum este formulată doar de verificarea empirică a predicțiilor ei într-o realitate externă (natura sau altceva), chiar dacă realismul este presupoziția metodologică de lucru a științei de zi cu zi. Felul cum concepem această realitate externă e în permanentă schimbare (la scara istorică), iar schimbarea e controlată de un ameste de obiecte matematice, lingvistice și măsurători empirice. Modelul de cunoaștere ștințifică (teorie) cu întemeiere exclusiv empirică este doar unul dintre cele existente pentru a înțelege teoriile științifice, și actualmente depășit. El este larg răspândit în mentalul colectiv al românilor datorită educației materialist dialectice din comunism, de care pe fond nu prea ne-am desprins nici acum.

Orice formă de cunoaștere discursivă (pe suport text), atât cea religioasă, cât și cea științifică, este acceptată pe baza unor temeiuri, a unor argumente, și este produsă în vederea utilizării într-un scop. Adevărul ei este după părerea mea de nedespărțit de acest context, al întemeierii și al domeniului de utilizare (scopurile la care folosește, în ce proiecte concrete sau existențiale folosim acea cunoaștere ca o resursă, o învățăm și o considerăm adevărată). Cred că este lipsit de sens să discuți despre adevărul unei bucăți de cunoaștere în genere, decuplată de contextul proiectelor (în sens chiar managerial dacă vreți) de producție a ei și de utilizare a ei. E ca și cum am vrea să aplicăm proprietățile de par și impar, pe care le au doar numerele naturale, unor obiecte din natură. Am produce poezie, nu cunoaștere. Cum ar arăta o astfel de formulare contextualistă a adevărului (context practic și de întemeiere epistemică) ?

Cunoașterea obiectivă face parte dintr-un anumit context practic și de întemeiere:

Dacă vreau să ating scopul X (manipulare a naturii, ex. tratarea unei boli de inimă) atunci accept că “Propoziție descriptivă” (adevăr științific, ex. omul este un organism cu structură și funcționare anume) obținută prin „Metodă care satisface cerințe de comunicabilitate și testabilitate intersubiectivă”

Cunoașterea religioasă face parte din alt context practic și de întemeiere:

Dacă vreau să ating scopul Z (ex. mântuire, pace sufletească, unire cu Dumnezeu) atunci accept că „Propoziție descriptivă” (adevăr religios, dogmă, ex. Omul nu este un animal, ci este o ființă după chipul și asemănarea lui Dumnezeu) obținută prin „Metodă care face apel la texte sacre și tradiție.”

Dacă cineva este nemulțumit de această soluție deoarece i se pare că acceptă propoziții care se află în contradicție logică printr-o șmecherie contextualistă atunci mai introduc un element suplimentar. În conformitate cu logica verbul a fi (cuantificatorul existențial - în termeni tehnici) nu se poate aplica singur unui subiect. Nu pot spune cu sens doar că ceva există, ci spun asta numai împreună cu faptul că acel ceva care există are o anumită proproprietate (pe care în exprimarea comună nu o mai menționez din economie de vorbe). „Gândesc, deci exist” al lui Descartes este un raționament doar aparent valid, forma corctă logic este “gândesc, deci există ceva și acel ceva are proprietatea că gândește.” Observăm că în acest moment mă dau pe mine mai în spate, reflexiv, și mă tratez ca pe un obiect cu anumite proprietăți. Ține de felul de a fi al exprimării în limbaj că rămâne mereu ceva neexprimabil. Nu suntem capabili să avem o cunoaștere completă despre om, ci putem doar să enunțăm după un efort limitat de cunoaștere (cheltuind resurse finite) că are anumite proprietăți și să verificăm adevărul propozițiilor respective în mod pragmatic, în funcție de felul în care cunoașterea produsă ne ajută la atingerea unor scopuri specifice și foarte diferite. Diferitele tipuri de cunoaștere alocă termenului “om” diferite seturi de proprietăți care evidențiază aspecte diferite ale unei realități externe pe care trebuie să o presupunem metodologic, dar la care nu avem niciodată acces complet, iar compatibilitatea (relațiile) dintre aceste aceste seturi de proprietăți nu poate fi evaluată cu folos doar în mod direct.

Relațiile dintre cele două tipuri de cunoaștere se pot stabili cercetând și relațiile dintre proiectele de producție a cunoașterii și cele de utilizare a cunoașterii, nu doar direct relațiile dintre enunțuri. Orice proiecte au nevoie de resurse și este inevitabil să nu ajungă în condițiile unor resurse limitate la relații de competiție între proiecte și instituții, sau de disonanță cognitivă dacă proiectele sunt ale aceleiași persoane. Și atunci ne criticăm reciproc folosind conceptul de adevăr al propozițiilor în genere separate de contextul lor. Dar relațiile pot fi și de cooperare sau mutualism. Atâta vreme cât există scopuri omenești ca îndumnezeirea care nu pot fi atins folosind doar cunoaștere științifică, și scopuri omenești ca exploatarea resurselor minerale de pe meteoriții dintre Pământ și Marte (japonezii se ocupă cu asta) care nu pot fi atinse prin cunoaștere religioasă e limpede că e preferabilă o teoria a adevărului care permite acceptarea ambelor tipuri de cunoaștere.

Acesta nu este un mod relativist de a pune problema, cu consecințe de tipul anything goes, pentru că cunoștințele de diferite tipuri sunt stabilizate prin procedurile lor de întemeiere și prin succesul practic pe care l-au avut în atingerea scopurilor pentru care au fost create. Ele sunt rezultat al evoluției culturale, ca proces distinct de evoluția naturală, au propria lor dinamică, dar una cu reguli proprii de selecție în viața efectivă a ce este adevărat și ce nu.

Dar în termenii gandirii comune actuale (pentru că are și ea dinamica ei) cele doua tipuri de cunoaștere par realmente opuse. Ca rezultat ne irosim inutil energia datorită unor falii sociale și politice create pe aliniamente de cunoaștere crezută adevărată, atât pe plan național, cât și pe plan internațional. Poate că alături de investițiile în capital creat (fabrici, reședințe și clădiri pentru cult) o investiție folositoare complementară ar fi cea într-o educație academică nici scientistă, nici dogmatică a celor din tipurile 2-5 (cei din tipul 1 n-au nevoie de nimic în plus) cu acces atât la știință cât și la dogme în condițiile unei gândiri asupra a ce este cunoașterea de diverse feluri și a unui sistem public de valori care să arate clar ce se poate face și ce nu trebuie făcut niciodată, indiferent în numele a ce și pentru ce. Cu exemple concrete din istoria dezastrelor omenirii și cu cât mai multă modestie, fără a ne împinge în față pe noi înșine, autorii, ci gândindu-ne la folosul celor pentru care scriem, conștienți că nu vom ști niciodată aproape nimic, că lucrurile cu adevărat importante nu se pot spune în cuvinte.  Ca să îi fie mai greu diavolului să intre în istorie.

______

Notă: [1] Lemeni A., 2011, Adevăr și comuniune, Ed. Basilica, București, p32