Libertatea academică nu e un privilegiu, ci o resursă. Pro indicele Hirsch

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/reactie-rapida/libertatea-academica-nu-e-un-privilegiu-ci-o-resursa-pro-indicele-hirsch/ )

Bântuie prin sistemul de educaţie şi prin universităţi de la o vreme stafia autoritarismului. Abordările top-down sunt susţinute fie ca unică soluţie de a rezolva ceva din problemele grave cu care se confruntă învăţământul superior, fie ca soluţie pentru a lichida orice tendinţă de reformă.

Bântuie alături de autoritarism şi stafia anarhismului, în care libertatea academică e un privilegiu pentru marchizi şi marchize, duci, contese, menit să ne confere un stil de viaţă liberal, ştiinţele şi umanioarele să ne fie un mod de viaţă ambrozic. Să fim elita intelectuală a ţării la rândul ei model de viaţă pentru alţii, mai juni, la şezători stropite cu licori fine. Sau pe unde apucăm.

Autoritarismul este contraproductiv pentru că anhilează spaţiul de libertate absolut necesar pentru actul creativ pedagogic universitar şi cel asociat cercetării. În faţa unor oameni veniţi să înveţe la facultate nu poţi fi un profesor de liceu legat de programa analitică, eşti un deschizător de drumuri, un incitator, un seducător, orice trebuie ca să îi scoţi din amorţire şi să le deschizi porţile gândirii personale acestor potenţiali deţinători de premiu Nobel (de ce nu ?). Dacă cineva face cercetare nu poate planifica azi 7 idei că or să-i vină, iar mâine 5, poftiţi raportul. Cercetarea este ceva la interfaţa dintre rigoare analitică şi artă, dintre management riguros şi inspiraţia venită din surse necunoscute la nivelul de rezoluţie temporală al echipei care o face. Trebuie să-i dai omului un climat de lucru adecvat şi să-l gestionezi prin obiective, nu prin sarcini precis stipulate.

Libertatea indiferent de ce produci nu e bună pentru că toţi leneşii gândirii se vor repezi la butoiul cu miere al prestigiului intelectual şi la banii, da, căciula de bani nemunciţi, care vin după recunoaşterea instituţionalizată şi publică a acestuia când eşti de fapt altceva decât ce pretinzi că eşti. În numele libertăţii academic ca privilegiu universităţile pot fi populate cu oameni care produc ceva care există doar în mintea lor şi care pare să fie înţeles doar emulilor secretoşi care îi înconjoară şi care dau mereu din cap, da, da, yesmanii.

N-am nimic împotriva unor astfel de secte academice pseudopitagoreice, deschise doar iniţiaţilor, adesea rude apropiate şi prieteni de familie, dacă ele se vor hrăni doar din banii celor pe care reuşesc să îi păcălească să le dea ceva. La universităţile private să fie primiţi. Dar la universităţile de stat cine are libertate academică are obligaţia să producă produse culturale cuantificabile, pentru că stă acolo pe bani publici. Acţiunea de a nu produce ceva folositor fie şi indirect contribuabililor este imorală, indiferent de climatul organizaţional în care lucrează persoana, oricât de disfuncţional ar fi el, oricât ar fi hărţuit pentru că nu vrea să zacă în puţul gândirii. Soluţia evitării acestei imoralităţi este doar să pleci din sistem. Blazarea, ratarea sunt imorale, interzise cu desăvârşire.

Sistemul de educaţie şi universităţile au nevoie de un management puternic, top-down, dar care să înţeleagă faptul că libertatea academică este un mijloc de producţie specific acestor organizaţii. Să o creeze instituţional, să o calibreze optim, să nu se ducă nici hăis, nici cea, să recruteze oameni capabili să o folosească, pentru că nu oricine poate face ceva folositor cu libertatea de gândire şi creaţiea aşa cum nu toţi care bat mingea ajung fotbalişti, să ceară rezultate pe măsura resursei oferite, să le evalueze printr-un pachet de indicatori obiectivi de rezultat cât mai amplu, între care şi indicele Hirsch, şi să găsească soluţii alternative pentru resursa umană care n-a fost dăruită de Dumnezeu pentru un job de felul acesta.

E loc pentru toţi sub soare.