Pelerini în Patras şi Kefalonia

Pelerinajul este mobilizare prin dragoste şi solidaritate, nu prin ură şi dezbinare, pentru ceva, nu împotriva a ceva. Nu poţi fi pelerin împotriva cuiva sau a ceva, nici măcar a limitelor personale, ci pentru depăşirea lor împreună în comuniune.

Eşti pelerin când duci faptul că viaţa e un dar, trăieşti aşezând momentul prezent în contextul timpului personal şi istoric, scrutezi cu ochiul minţii realitatea fiind în ea fără să fii copleşit de ea şi te laşi în voia unei realităţi mai ample decât lumea persoanală a ta şi a celor cu care porneşti la drum.

Pelerinajul e formă de manifestare a recunoştinţei pentru faptul că eşti, de progres pe verticală, clarificare prin perspectiva necesară, ce e da e da şi ce e nu e nu, ritmurile se adaptează unul altuia în co-responsabilitate.

Pelerinajul e un drum al prieteniei întru Hristos şi al desprinderii de lumea aceasta. Trecutul şi prezentul se strâng în promisiunea veşniciei, momentele se adună tânjind să treacă în afara timpului. O bucurie crescătoare inundă tăcut inimile pelerinilor.

Omul a primit darul pelerinajului odată cu răscumpărarea sa, prin sacrificiu, ca să poată trece de încercările vieţii. Prin furtuni dincolo de care se poate vedea cu ochii minţii lumina, marea la Patras ne arată puterea Creatorului lumii.

Oamenii se închină Sfâ ntului Andrei şi inimile îi poartă spre pe dealurile din jur. Sunt sate vechi cu mici biserici, izvoare ascunse, bărbaţi, femei şi copii solidari în faţa greutăţilor muntelui. Scorburile ascund icoane, arborii sunte asemenea unor troiţe, iar apa se strecoară printre rădăcini spre cei însetaţi de viaţă.

Cu palmele căuş privim lucrarea Adevărului.

Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, va fi ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor… Unde să priveşti mai întâi ? Urmează slujba de seară, preaplinul soarelui Greciei se lasă încet spre apus, buzele noastre vei deschide şi gurile noastre vor rosti lauda ta. Dinspre strana puternică am auzit seara aceasta Crezul rostit în româneşte, strugurii popoarelor cresc altoiţi pe aceeaşi viţă de vie. Ţineţi aproape de Biserică, s-a spus, şi staţi în comuniune cu Hristos.

A doua zi pornim spre munţii rugăciunilor, locuri de case risipite şi mănăstiri ascunse. Blândeţe, fermitate, zâmbet, caractere puternice, dar desăvârşit. 

Pregătiţi prin aşteptare răbdătoare iată şi munţii Kefaloniei. Marea se arată liniştită, vânturile au tăcut, cuvintele se rostesc de la sine. Fructul se goleşte de sine pentru a primi lumina lumii.

Pelerinii dau roată geografiei ascetice pentru închinare. Oraşele de jos sunt mici detalii, plajele locuri de joacă privite cu bunăvoinţă. Câte o capră curioasă ici şi colo, apoi un paraclis al păstorilor. Primele zile de post ne îmbrăţişează cu bucuria lor îndurerată. Mărturisine-vom, Doamne cu toată inima noastră, spune-vom toate minunile Tale !

Deodată survine o pregustare a Raiului, pacea şi încrederea locurilor tăcute de un firesc desăvârşit ale Mănăstirea Maicii Domnului Themata. Se simte o prezenţă şi nu se vede nimeni. Străinii vin şi pleacă, rugăciunea rămâne.

Cântaţi Domnului cântare nouă, că lucruri minunate a făcut Domnul, strigaţi lui Dumnezeu tot pământul; cântaţi şi vă bucuraţi şi cântaţi…

În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doresc sufletele noastre pe Tine, Dumnezeule. Însetat-au sufletele noastre de Dumnezeul cel viu…

Trecem de minunatul loc de la Markopoulo şi ne îndreptăm spre Sf. Gherasim al Kefaloniei. Sau oare a fost altfel, altcândva şi drumurile ni se amestecă în suflet ? Să aibă oare importanţă când bucuria vine doar de la Dumnezeu, o căutăm în El prin tot ce întâlnim şi vedem ?

Puterea rugăciunii Sfântului Gherasim ne însoţea de departe. Grija sa o recunoaştem cu toţii ca din totdeauna, cu inima. Departe e fiind aici, trimis să coboare spre noi, să întindă o mână celor tulburaţi şi păcătoşi.

Mulţime de pelerini se îndreapta spre mănăstire, din toate naţiile. Coincidenţele nu îşi au locul în această lume, toate au rânduială şi rost.

Oamenii aşteaptă, rândul soseşte. E un prag şi o încercare, o trecere închipuită către viaţa de dincolo. În peştera sa locuieşte puterea Domnului, pietrele roase de genunchi unesc oamenii.

“Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că s-a înălţat slava Ta, mai presus de ceruri. Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător. Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. Oile şi boii, toate; încă şi dobitoacele câmpului; Păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul !”

Cinci pâini aşteaptă afară să hrănească mulţimea. “Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape; Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli. Peste acelea păsările cerului vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas. Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul. Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor; Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului; Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.”

Ne hrănim, ne depărtăm. Insula rămâne în urmă şi mereu cu noi. Despărţirea e bucurie a drumului de urmat mai departe. Cât de mici, cât de jos suntem şi nevrednici de frumuseţea lumii. Bunătatea e peste tot şi oricând, dar puterile noastre sunt slabe. Avem nevoie de pelerinaje ca să ne întărim, de mănăstiri că să simţim puterea celor rugători.

“Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea.”

Pelerinajul e un drum al prieteniei întru Hristos şi al desprinderii de lumea aceasta. Trecutul şi prezentul se strâng în promisiunea veşniciei, momentele se adună tânjind să treacă în afara timpului. O bucurie crescătoare inundă tăcut inimile pelerinilor. Viaţa lumii devine limpede, ordinea prevalează în mod liber.

Pelerinii dau mai departe ce au primit sub forma adevărului, prin ceea ce fac şi spun şi mai ales prin tăcere. Acea tăcere care vorbeşte de la sine şi te lasă să auzi ce spune persoana de lângă tine, cine este, cum este, ce vrea, ce poate, acea tăcere dialogală prin care pricepi ce poţi face pentru el şi pentru tine din dragoste.

Nu poate exista o ţară fără să existe pelerinaje, nu pot exista cetăţeni cu interese armonizabile fără să fie drumuri de parcurs împreună cu miză verticală. Ieşirea din drum duce la disoluţie, ură, dezbinare. Revenirea pe drum se face arătând prin fapte cum se revine.

Să mergem, prieteni.