În acest text
asamblez extrase din două lucrări (Baconschi și Bernea 2018 – lucrarea A, și
Baconschi 2018 – lucrarea B) pentru a oferi o privire rapidă asupra modului de
abordare a relației dintre creștinismul ortodox și occident. Am pus ghilimele doar în cazul pasajelor citate
mai pe larg, pentru a nu încărca textul.
Formularea problemei
Problema ar putea fi formulată în felul
următor:
·
Nu ne
putem permite să proclamăm divorțul iremediabil dintre adevărul creștin și
ansamblul celor create în occident după 1500; ar însemna închiderea oricărui
spațiu istoric de manifestare a creștinismului viu în condițiile în care în
întreaga lume există o tendință de occidentalizare. (A249 - sursa bibliografică
A pagina 249). O subproblemă caracteristică momentului actual este că
“ortodoxia e denunțată ca fundamentalism, secularismul e denunțat ca radix malorum (A64).
Rezolvarea problemei are mai multe părți.
Prima și cea mai importantă este clarificarea a ce este ortodoxia în chiar
interiorul ei.
Ce este ortodoxia
Ortodoxia e epocă de aur,sau adevăr
structural care măsoară adecvarea oricărei creații omenești ? (A21) Ortodoxia e
stare înnăscută de echilibru (A34). Ortodoxia și-a păstrat capacitatea de a
celebra misterul cosmosului, dimensiunea dionisiacă a omului (A137). Ortodoxia
a avut o vioiciune a sfinților, a căror privire îmbrățișează toate mizeriile
(A57), o teologie a tăcerii senine și a surâsului (A329). La ora actuală ontelectualul
ortodox apare ca o ființă rigidă, supărător de previzibilă, el “știe” (A57). Ortodoxia
însă nu e refugiere în trecut (A57), cele ce le-a avut pot și trebuie să
redevină vii.
În ce privește relația cu politica, ortodoxia
vindecă de isme și revoluții, unește rigoarea cu împreună rugăciunea, creează o
dispoziție jertfelnică, fără meta-discursuri sterile, cu o orientare către
substanțial (A159) Dacă sovieticii s-ar fi aliat cu creștină ce au făcut ar fi
dus departe (A239), dar comunismul a fost o gnoză luciferică (B33) și este un
fapt că dialogul recent dintre teologie și științe sociale urmat de fuziuni cu
curente marginaș-protestatare și-a pierdut atracția, autoritatea și impactul
politic (A339). “Omul inteligent, creator, liber, cultivat și competent este
transconfesional și transideologic” (B24).
Proba alterității nu poate lipsi din
căutarea propriei identități, inclusiv în ce privește cea ortodoxă și
națională, dar alternativa
refuz/asimilare poate fi depășită numai în direcția unei admirații critice (A
coperta IV). Identitatea ortodoxă nu e un zăcământ absorbant [al
alterității], ci mai degrabă un
instrument imponderabil [de relaționare
cu alteritatea fraților regăsiți] (A coperta IV).
Acesta e contextul în care se pune
problema relației cu occidentul, în primul rând din interes spiritual și apoi
în plan politic. Politicul și spiritualul creștin au ca numitor comun
libertatea și realismul. Creștinismul nu este o religie a virtuții, ci una a
libertății (A159). Dincolo de convenții simți că palpită o libertate totală
(A40). Creștinismul e matrice a culturilor (A245). Creștinismul rămâne cea mai
realistă doctrină (A269). Sursele realismului său sunt atitudinile de
moderație, prudență și precauție (B209).
Universalitatea și dreapta orientare fac,
împreună, metabolismul unui creștinism adevărat (A36). “Noua evanghelizare”
este sinonimă cu vestirea mesajului divin, în goana generațiilor (A65). E just
să-L descrii apofatic pe Dumnezeu prin ceea ce el nu este, dar în cazul
creștinismului este convingător să arăți că trebuie aflat pe viu ce este, nu ce
nu este. Viața nu poate fi privită ca obiect (A 304), doar lucrurile întâlnite
în ea din diferite perspective pot fi obiectivizate (A coperta IV). Perspectiva
adoptată trebuie să fie cu folos. Aruncarea de anateme, delimitarea de ce nu
este ca strategie dominantă de acțiune nu ajută creștinismului. (A273).
Următorul pas este relaționarea efectivă
cu occidentul, pentru care nu există rețete preexistente, ci dificultăți care
trebuie depășite.
Dificultăți interne ale relaționării
Cine are deplinul adevăr fără a-l trăi pe
deplin e pe deplin vulnerabil (A67). Dar nimeni nu posedă întregul adevăr,
numai premisele sale [practice], ceea ce nu e sursă de relativism, ci model de conduită
(A67). E nevoie de mai multă imaginație, de mai multă rugăciune adevărată
pentru ca ortodoxia să nu fie idolatrie etnicistă [și pentru
vederea a ce e bine de făcut practic] (A69).
Ocolișurile elitiste [care împiedică acțiunea substanțială] sunt idolatrizarea vechiului și încifrarea tehnică a misterului viu (A161). Între ele se află calea de
mijloc a bunului simț. De câte ori elanul mistic din spatele actelor de creație
devine program ideologic, apare repulsia inerentă produselor sintetice (A139).
Bunul simț este o formă a dragostei. Sfinții sunt oameni care, indiferent de ce au făcut în viață, au reușit să
iubească (A219)
Anacronismul formei este un handicap
pentru transmiterea mesajului ortodox (A152). Creativitatea teologică într-un
limbaj mai ușor de înțeles e cu atât mai necesară cu cât “nimeni nu mai crede
că teologia este o activitate indispensabilă pentru că s-a atrofiat complet
simțul misterului” (A236). Elitele
intelectuale din Estul post-comunist confundă studiul unor performanțe
religioase unice în istoria politică a Europei [cele bizantine] cu utopia unui filetism ortodox anti-occidental
(A265)
“Dușmanul credinței nu este erezia, ci lenea. Lenea aceea imbecilă, pretins
doctă, plat asertivă și cumplit rutinieră, care vrea să țină loc de întrebări,
de răspunsuri, de viață. Lenea care, instituționalizată, produce oroarea unui
creștinism de maimuțe savant, care se agită ridicol, în rochițe stacojii...” [remarci aplicabile și în privința științei]
(A245).
Există o voluptate mizerabilistă a bisericilor românești (A249).
Elemente operaționale pentru depășirea dificultăților interne
Un element operațional cheie este ca
oameni să se ocupe de lucruri pentru care sunt competenți. Comunismul a atins
perfecțiunea amatorismului (A89). Continuatorii lor și-au deghizat pravoslavnic
micimea intelectuală și i-au dat note populiste căutând în “sărăcia cu duhul” o
Constituție pentru apoteoza națională a imbecilității (B22).
Cine este competent poate crea și aduce o
contibuție la binele comun. “”Producerea” unui text consistent, pertinent și
estetic reușit implică un lung parcurs în care “asceza” și acumularea
intelectuală se aliază cu rafinarea unor aptitudini și truda plăsmuirii,
indiferent dacă “rezultatul” îmbogățește știința, ficțiunea literară sau
gândirea filosofică” (B175). Poate lucra cu duhul locului și se lasă modelat de
el (A91). În creștinism materia, materialul, trupul [locul] sunt importante (A101). Preconceperea [a ceea ce este creat]nu trebuie să transpară, trebuie să fie
liberă, să lase Providența să lucreze (A116). Restrângerea, constrângerea se
fac prin program (proiect), tradiție, legislație, caracter, toate reflectând un
principiu unitar de organizare a lumii (A105). Esențialul e rostit pe scurt,
printr-o mare economie de mijloace (A188). Chiar și kitsch-ul poate fi
recuperat, ca un exercițiu de umilitate (A214)
Alt element operațional cheie este
atitudinea oamenilor. Atitudinea folositoare este asemănătoare celei a vechilor
romani completată cu exigența punerii a ce e bun în seama lui Dumnezeu și
punctarea limitelor proprii și ale demersului efectuat: „Roma veche era atât de
impecabil virilă, sobră și eficientă încât putem crede că dacă barbarii nu ar
fi copleșit-o, creștinismul nu ar fi fost niciodată o religie universală.” (A311),
“La câteva luni după dialogul cu Horia Bernea, îmi măsor mult mai bine
ignoranța înfricoșătoare” (A341), “Deși nu am competențe de istoric – și am
fost întotdeauna nul în materie de cronologie evenimențială.” (A342), “Dacă tot
am practicat până aici glosa compilatoriu vulgarizatoare, se cuvine să nu omit […]
tocmai nota despre Columna lui Traian, care este pentru noi atât certificat de
etnogeneză, cât și diplomă de noblețe.”
Relaționarea cu alteritatea catolică
Modul de abordare este unul bazat pe ideea
organicității creștinismului ca întreg. „Problema organicități nu oprește
cunoașterea în pragul unei simple metafore biologice. Ea are […] o miză mai
înaltă: aceea de a face din prezervarea întregului o pârghie a supraviețuirii
spirituale. Dacă occidentalul refuză
misterul, omul răsăritean îl pătimește,
celebrând astfel acea ereditate indelebilă pe care teologii o numesc “rudenia
de sus”. Prezervarea întregului implică permisivitatea critică, cu aferentele
sale dezavantaje gnoseologice, dar îți oferă șansa de a nu rămâne pe dinafara propriei existențe [transformând în obiect propria viață].
Iată opțiunea omului răsăritean […]” (A304) “Toate genurile literaturii patristice,
poezia mistic[, arhitectura sacră, liturghiile, structurile canonice și
instituțiile monahale, reprezintă darul Orientului creștin în zestrea
patrimoniului universal.” (B66)
Relaționarea cu statul secular
Proiectul secular este ca statul să valideze
principiile unei morale autonome și pe această bază să aibă monopolul violenței
legitime (A135). Anticlericalistul se confundă cu apărătorul drepturilor omului
(A190). Există o mașinărie ideologică a umanismului (A313) care nu a putut
valida o morală autonomă. Pe de altă parte “asistăm la proliferarea malignă a
obiectelor care se consumă și aruncă, dar am pierdut tocmai unitatea vastă a
unui adevărat sistem de referință. Romanilor nimeni nu le-a stat în cale pentru
că gândeau clar și acționau consecvent.” (A299)
În condițiile relației privilegiate a
statului secular cu științele este strategic importantă relaționarea creștinismului
cu științele. Noua apologetică
trebuie să dialogheze cu ele pentru a fi convingătoare (B10). “Dialogul (și nu cearta dogmatică)
dintre umanismul laic și teologie, dintre științe și faptul religios […] ar fi
mai profitabil pentru reabilitare meritocratică fără de care societatea noastră
involuează galopant.” (B24)
Pe un astfel de fond poate avea loc fundamentarea
creștină a statului democratic, o chestiune deschisă. “Caut să prezint două
milenii de creștinism ca osatură a imaginarului euro-american și ca temelie a
unei democrații autentice” (B11)
Încheiere
Ce e de făcut mai departe ?
“Ne e trebuincios un inventar al problemelor și un repertoriu al forțelor
intelectuale pe care poate miza Ortodoxia contemporană” (B12) “Între panică și
iresponsabilitate, avem de ales a treia cale: efortul comun de reclădire a
sentimentului eclezialității”
(B12).
Acesta e un proces de maturizare a
poporului român. “Așa l-aș
descrie pe creștinul cumsecade: un om care-și domină orgoliul, se deschide
rațional spre alții, află cunoaște, împărtășește, își domină impulsivitatea,
ferindu-se deopotrivă de fanatism și de idolatrie.” (B19-20). „Creștinul e
pelerinul în veghe, ființa care-și caută adevărul fără farduri și presupuse
superiorități.” (B20) „A fi civilizat înseamnă a fi mai întâi cetățean
recunoscut ca atare, protejat de o incintă și liber să-ți afirmi contribuția la
binele comun.” (B153) “Fiecare
dintre noi dăruiește ceva
societății, înainte de a primi în schimb recunoaștere și cinstire.” (B 53)
E nevoie “de curaj spiritual, de un cler educat și dincolo de teologie, de un
laicat activ, competent, dornic să contribuie la dialogul dintre Biserică și
lume.”, de “flexibilitate
inteligentă, destinsă,
iubitoare, inspirată”, de “o
trezire comunitară
nelozincardă, vie, plauzibilă, persuasivă.” (B40).
Bibliografie
(A) Baconschi T., Bernea H., 2018, Roma bizantină, Ed. Basilica, București
(B) Baconschi T., 2018, Darul desăvârști –
gânduri despre civilizația creștină, Ed. Doxologia, Iași
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu