Cultura e locul manifestării
discernământului, miezul unei țări. Cultura e materia organică din solul fertil în care trăiesc toate viețuitoarele.
Transformarea urii de sine și vrajbei acumulate în țara
noastră în reziliență comunitară necesită
investiții în ceea ce numim popular suflet, iar aceasta se face prin cultură.
Fabrici și uzine am mai avut și nu au rezolvat singure nici măcar problemele
statului. Nu numai cu pâine se va hrăni omul, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu, cu
educație, cultură înaltă, cultură de mase, ceva ce ne ține împreună printr-un
mod de viață desprins de animalitate. Nu găsim nimic din toate acestea în
Planul Național pentru Redresare și Reziliență. De ce ?
Nu găsim mai nimic nici despre aerul pe
care îl respirăm, apa pe care o bem, nimic serios despre natura fără de care
viețile noastre sunt de neconceput. Nimic serios despre serviciile publice pentru
menținerea capitalului social, natural, cultural al țării, despre instituțiile
care contribuie la perpetuarea lor. Nu are nimeni nevoie să fie dus de mână de
către stat, dar nici nu e acceptabil ca statul să fie centrat numai și numai în
jurul banilor și să submineze valorile perene. Una e ce fac persoanele,
inevitabil egoiste într-o anumită măsură, alta e misiunea organizațională
declarată. Planul Național pentru Redresare și Reziliență trebuie să reflecte
interesele națiunii, misiunea organizațională, nu ale persoanelor care l-au
scris sau ale intereselor de grup pe care le reflectă.
Există un corp de cunoaștere științifică în
spatele abordării europene a rezilienței. Una dintre dimensiunile cheie ale rezilienței
este reziliența comunitară. În contextul european și atlantic reziliența instituțională a Bisericii la scara de timp a mileniilor și
capacitatea de refacere după comunism sunt evidente. Indiferent de modul de
raportare la credință externalitățile pozitive ale instituțiilor creștine în ce
privește reziliența sunt recunoscute. Peste tot în lume instituțiile religioase
au un rol cheie în recuperarea după dezastre. Capitalurile cultural, spiritual și
simbolic, au contribuții decisive la buna funcționare a unei țări.
Situația pe termen scurt, cel mult mediu,
a efortului de instrumentalizare a credinței dominante statistic în România în
jocul geopolitic nu trebuie să ducă la subminarea producției de beneficii pe
termen lung prin care Biserica susține reziliența comunitară. Comunitatea umană
e cea care permite apariția și dezvoltarea existenței statului, nu invers. Nu
există posibilitatea de construi de la zero comunități prin educație seculară
de stat. Procesul de schimbare în sens iluminist se poate face numai din mers,
trans-generațional, așa cum se repara din mers corabia lui Tezeu. Situația
viitoare a identității unei țări nu poate fi anticipată, nici proiectată, ea
trebui întreținută pas cu pas în funcție de ce nu merge bine. Când ceva merge
bine nu schimbi.
Așa stând lucrurile, e foarte curios că nu
sunt bani publici și pentru
instituțiile care susțin cultura în planul pentru reziliență: edituri,
biblioteci, librării, platforme electronice de acces la cultură, muzee,
restaurarea monumentelor istorice, caselor memoriale, alte asemenea. Acestea
contribuie foarte mult în UE și România la creșterea rezilienței prin
înscrierea dinamicii statelor și societăților în atractorul unui comportament
public cu unele note de moralitate, mediind transferul către toți, cetățenii
țării a externalităților pozitive produse Biserică de-a lungul istoriei.
Mecanismul este fie prin imitarea directă de către o parte din cetățeni, a
celor care urmează în măsură mai mare pe Hristos, aceștia fiind din familiile
lor, fie prin consumarea unor produse culturale de interes general care pot fi
produse în formele lor specifice numai într-o civilizație creștină.
Separarea Biserică - stat în democrațiile
liberale este foarte bună câtă vreme continuă să existe acest cuplaj cultural între
procese cu scară de timp milenară spirituale și cele cu scară de timp de zeci
de ani (cam cât durează o anumită formă a statului). Este specific
creștinismului că nu vrea teologic vorbind să aducă funcționarea statului la
scara de timp a proceselor spirituale, așa cum vor alte religii. Modelul
bizantin bicefal este contingent.
Trebuie
spus explicit că acest text nu este o pledoarie pentru finanțarea Bisericii de
către stat, ci pentru complementaritatea dintre cele două entități și finanțarea serioasă a sectorului cultural
ca loc unde spațiul secular și cel al credinței se întrepătrund în mod natural,
cu valoare adăugată pentru ambele părți. Nu avem nevoie de un plan național de investiții în reziliența sufletească,
ea există deja, altfel am fi dispărut până acum de pe hartă. Statul nu are nici
un merit în asta, din contră, prin falsificarea comunistă a istoriei oficiale a
subminat-o. Unei falsificări nu i se opune o altă falsificarea, ci numai
adevărul, situația reală a istoriei României, inclusiv a Bisericii, trebuie să
fie transparentă. Acestă istorie reală și alte bunuri esențiale ale gândirii și
sufletului sunt în planul culturii cu
discernământ, având ca public țintă pe toți cetățenii. Aici e spațiul
adevărului nemilitant, nemisionar și fără propagandă, adevărul dialogal al lui
John Stuart Mill, al gândirii libere, aici se nac opiniile singurale împotriva
cursului aperent al istoriei dintre care toți cetățenii aleg liber ce să consume
și cum să interpreteze și schimbă istoria. E spațiul unor cărți minunate ca Isus al meu, al unor traduceri seculare din Psalmi, e spațiul popularizării științei și poeziei, artelor de toate felurile. Fără acest spațiu al culturii vii, al
dialogului și punților neproiectate rațional între mentalități, o țară nu poate
fi rezilientă.
Ne e suficient ca decidenții să livreze
servicii publice reale în mod corect, echilibrat, acoperind ce e necesar la
scara de timp a unui ciclu electoral ca investiții în toate formele de capital,
cu toată atenția pentru vieța culturală.
Cultura e locul manifestării discernământului, miezul unei țări. Cultura e materia organică din solul fertil în care trăiesc toate viețuitoarele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu