Sus-ţinerea şi faliile României

 

Timpul obiectiv nu-l poți avea, pentru că nu este. Transpunerea metrică a memoriei personale şi culturale şi proiectarea viitorului personal şi istoric sunt procese din care timpul obiectiv reificat este obţinut doar la observare externă a procesului, prin gândire.

 

Procesul mundan e imersat în viața lui Dumnezeu, care are o relație permanentă cu creația Lui. Cine începe să sesizeze această relație poate acționa rațional fără o constrângere totală din partea resursei de timp obiectiv. Apar resurse şi oportunități de unică folosință, cu rosturi aparent locale, dar în realitate sus-țineri.

 

Proiectarea viitorului personal şi istoric poate avea numai un succes limitat din considerente epistemice (puterea minţii omului e limitată şi nu avem o reprezentare suficientă a complexităţii realităţii mundane) şi ontologice (există evenimente şi fapte în afara regularităţilor accesibile omului datorită imersării lumii şi a vieţii omului în viaţa lui Dumnezeu).

 

Ridicarea omului şi a ţării sale se face lăsându-te activ să fii sus-ţinut. Activitatea este în procesul mundan, sus-ţinerea este a procesului ca întreg, şi vine dintr-un registru în care nu poţi acţiona.

 

Căderea omului şi a ţării sale are loc fie din lene (nu mai eşti activ), fie din neascultare (nu te mai laşi sus-ţinut). Se pot observa câteva tipare de cădere:

·       Idolatrizarea timpului obiectiv ca rezultat secundar al unui mod de neascultare hiper-activă. Este urmată de raţionalism, constructivism social, planificare dincolo de orizontul relevant de înţelegere umană a lumii. Corpul politic USR ilustrează această situaţie. Vrei fericirea în istorie. Un post-comunism luminat, elitar, civilizat prin oglindire, hologramic.

·       Idolatrizarea ascultării şi desconsiderarea actvităţii mundane. E urmată de degradare socială şi culturală şi de folosirea Bisericii mai mult ca refugiu decât ca o cale de a aduce laudă Creatorului. Idealul vieţii devine tihna, vrei să contruieşti case pe Tabor, să stai. Corpul politic de acest fel în România e difuz, nestructurat, stă. Vrei fericirea fără istorie, dar aici, sau nici nu o mai vrei, primeşti ce ai fără să prea dai.

·       Neascultare şi desconsiderarea activităţii mundane. Nu-ţi pui standarde înalte, merge orice. Oricine poate avea orice responsabilitate socială. Închizi spaţiul vieţii tale ca să nu te mai compari cu alţii, închizi spaţiul ţării tale ca să nu mai existe competiţie. Totul devine o luptă pentru puterea asupra mai nimicului, orgoliile sunt nemăsurate, urcând colosal pe măsură ce viaţa ţării e mai dezastruoasă. Te justifici, arăţi mereu că ai vrut binele, deşi a ieşit răul. Te raportezi mereu la oameni, dai lecţii celor care ţi-au greşit, eşti resentimentar, la nevoie distrugi. Corpul politic PSD este de acest fel, un post-comunist limitat, post-rural, necivilizat, cu resursele imaginarului comunismului real necurăţate, nearuncate la gunoi.

·       Nu înţelegi că sus-ţinerea este ca să aduci în dragoste pe toţi, toată lumea, crezi că e sus-ţinerea ta sau a grupului tău. Îi cerţi pe cei care caută fericirea în istorie sau fără istorie, dar aici. Vehemenţa nu  mai e o cădere, ci un stil. La masa necredincioşilor nu stai, dar nici nu mânânci cu vameşii. Corpul politic de acest fel este cel creştin-democrat şi conservator. Lupţi fără să iubeşti toţi oamenii şi nu mai creşti. Dumnezeu te lasă să pedalezi în gol, aşa cum bicicletele de fitness scad frânarea când pulsul a depăşit un prag limită corespunzător datelor pe care le-ai introdus pe interfaţa de control.

 

Este de observat că nici una dintre formele căderii nu sunt complete, totale, există ceva raţional în perspectivele lor, dar fie supra-licitat, disfuncţional, fie incomplet. Faliile dintre aceste grupuri nu pot fi umplute, ci numai trecute. Nu poţi dori să le treci, câtă vreme doreşti încă aparţii acelei situări, ci numai le treci. Nu ai cum să vrei să fii transideologic, ai numai cum să fii în acest fel, sus-ţinut.

 

A vorbi despre aceste lucruri e un alt mod de a cădea, când gândirea se gândeşte pe sine. Sau poate că nu, când gândirea se aşează în sine. Gândirea aşezată iubeşte.

 

 Legenda foto: Privire spre Athon de la chilia Sf. Nil.

Publicat pe Marginaliaetc pe 12 octombrie 2019

Tezaurul oricărei patrii: note de lectură la cartea “Trăind printre voi, cu atenție” de Marina Dumitrescu

 

Din cartea “Trăind printre voi, cu atenție” [1] aflăm că există un tezaur al patriei format din resurse care permit o viață deplină. Aceste resurse fundamentale sunt persoanele, cu atributele lor. Atributele persoanelor sunt următoarele: demnitatea, puritatea, memoria, blândețea, măsura (autolimitarea), răbdarea, armonia, proiectul de viață (existențial).

 

De ce trebuie vorbit despre toate acestea într-o carte ? Deoarece „cartea ca instituție culturală reprezintă o formă garantată de legitimare  intelectual-socială” (p127). Peste avalanșa de cărți ale unor “autori-fumigenă” e nevoie de cărți autentice, rostind în felul vremii de azi adevăruri pentru toate vremurile. Doamna Marina Dumitrescu ne propune un astfel de text.

 

Demnitatea și puritatea

 

“Demnitatea de a fi poet” (p13) este demnitatea de a fi persoană. Perspectiva literară asupra operei poetice este secundă în raport cu cea antropologică. Poeții sunt “eterni stâlpi ai condiției umane” (p17), iar poetul paradigmatic este psalmistul: “Te voi lăuda că sunt o făptură așa minunată. Minunate sunt lucrurile tale și sufletul meu le cunoaște toate ! ” (Ps. 138). Puritatea este o resursă inepuizabilă și se găsește în “rețeaua universală a poeților”.

 

Lirica închisorilor comuniste e un fenomen remarcabil, dincolo de valoarea literară, pentru că arată cum puritatea izvorăște din om în cele mai groaznice condiții de viață. “Demersul liric (mai mult sau mai puțin reușit stilistic) confirmă […] funcționalitate, realitatea acelui “plan secund” care învecinează poezia și rugăciunea; suferința și bucuria (transfigurării ei); coborârea în iad și înălțarea în spirit” (p117), “expresia echilibrat-epurată a suferinței umane și a destinului ca operă” (p161).

 

În poezie ești acasă pentru că ești acasă în om. Oriunde ne ducem geografic suntem acasă dacă luăm cu noi discernământul, maturitatea propriei persoane gata să vadă în ceilalți și în locurile lor imaginea lui Hristos și lucrarea Creatorului. “Atunci când plănuim marea evadare anuală, să o facem, deci, împreună cu noi înșine. Iar din bocceaua de drum să nu lipsească busola” (p22).

 

Atenția cotidiană este o formă a trezviei duhovnicești: “Opțiunile așa zis minore dau măsura persoanei, iar ele își au rostul” (p24). Nimic din ceea ce poate ajuta sau tulbura pe aproapele nostru nu este nedemn să fie luat în seamnă. Omul cu mintea în inimă știe că lucrurile mari sunt la fel de importante în viață ca cele mici și recunoaște în preocuparea doar pentru marile resurse și proiecte o atitudine compensatorie pentru slaba gestionare a celor aflate aproape. În spatele cortinei societății tot mai tulburate se află persoane, unele nu se recunosc ca atare, iar pe unele nu le mai recunoaștem nici cei care spune că suntem persoaen. Dar fără persoane societatea nu va putea rezista. Persoanele trebuie restaurate. “De altfel, din acest punct de vedere, fiecare, dar absolut fiecare dintre noi, are o sarcină de asumat” (p26).

 

Persoanele au legături profunde între ele dependente de lucrurile aparent mici. Legăturile sunt expresia tuturor formelor de dragoste, dintre care cea de Hristos și de aproape sunt cele mai reziliente. Obsesia demonică a proiectelor mari, idolatrizarea unor idei ale minții omenești periclitează și distrug aceste legături. Răul atacă și distruge rând pe rând dragostea sentimentală, subminează pe cea filială și e înfrânt finalmente doar de dragostea de Dumnezeu, liantul universal. “Acțiunile Securității aveau un rol diabolic, să rupă legătura filială dintre prieteni, iubiți, părinți și copii” (p30). „Cum să cunoaștem însă “dulceața” acestui liant universal, atâta timp cât ne socotim vedete absolute ale unei societăți care și-a renegat misterul, și deci dimensiunea interioară?” (p122). Doar „înlocuind oglinda cu icoana, putem scăpa de încurcăturile infernale ale egoului și pregusta disponibilitatea către tot ce ne înconjoară”, iar „vehiculul neobosit rămâne rugăciunea” (p122).

 

Rețeaua nevăzută a legăturilor susține nația, iar ruperea de ele înseamnă înstrăinare. Înstrăinarea e morală, nu geografică, și poate avea loc chiar în propria țară. “Nu se poate mai străin decât înstrăinatul – cel care se rupe de sensul profund al prosperității nației sale, care încremenește în lozinci, respinge pulsul realității, consideră că totul i se cuvine, confiscând ceea ce patria oferă ca tezaur.” (p33). Omul care înțeles că așa stau lucrurile nu mai poate considera trădător pe cel care locuiește în altă țară, dar e loial și moral. Locuința este locuire, ce aduci ca persoană în ea, felul cum o trăiești, nu obiectul material. “O casă modestă poate părea un palat, o casă de mari dimensiuni poate fi strivitoare, o casă străină poate deveni extrem de familiară, o casă urâtă se transfigurează uimitor” (p83).

 

Omul sfințește locul, “e preferabilă o anumită austeritate, de la bun început. Și împăcarea cu deșertăciunea acumulărilor materiale” (p84).

 

Legenda: Casa Sfintei Teodora de la Sihla

 

 

Memoria

 

Creștinul nu poate fi decât realist, a nu fi realist este imoral prin consecințele asupra propriei vieți și asupra celorlalți. Memoria adăpostește adevărul, nu minciuna de sine. Mesajele publice și operele de artă care susțin memoria publică se construiesc în lumina adevărului, pentru că orice falsificare estetică are implicații morale. Dar realitatea nu se restrânge la material, nu cade în realism socialist, pentru că lumea e și simbol, și carte, cele nevizibile sunt parte a ei. Empiricul însemnă și experiența interioară.

 

Neuitarea sacrificiului Lui și al predecesorilor noștri este fundamentală pentru bunul mers al societății. “Împotriva nedreptei uitări sau a ignoranței se duce lupta pentru o recompunere cât mai onestă a trecutului, dar și împotriva delăsării morale care ar putea neglija învățămintele utile de aici înainte” (p73).

 

Nu cei care au suferit trebuie să arate că au fost victime, ci noi, pentru că o educație solidă interzice auto-victimizarea. Strigătul acestor oameni prin operele lor trebuie să fie legitimat public din perspectivă creștină antropologică ca semn al purității, ca remomorare a focului lămuritor fără de care puritatea nu poate ieși la iveală. Un “muzeu național al comunismului” (p115) și salvarea memoriei realității Gulagului prin textele care îl evocă (p156) ar fi de mare folos.

 

Opera de artă din spațiul urban are o funcție simbolică în realismul creștin și este o formă publică a memoriei. Când lucrurile ajung să stea în fapt altfel ele trebuie descrise așa cum sunt, “niciodată nu e prea târziu să ne privim în ochi și să vedem unde am greșit” (p38). Prin prost gust răul domină simbolic. “Autentica amprentă ceaușistă, opțiunile sale estetice, politice și culturale, știm bine, s-au concretizat în delirul de la Casa Poporului” (p114). Spre contrast, într-o țară liberă abnegația profesională și dragostea pentru cultură se manifestă în mod integrator, de unde putem deduce că România de astăzi mai are de parcurs un drum până la a fi liberă.

 

Oamenii care conduc au un rol important în lucrarea pentru o România mai liberă. “Orice cauză civică are, la un moment sau altul, nevoie de sprijinul ierarhilor societății” (p92). “Atât în ce privește memoria crimelor comunismului, cât și cea patrimonială, asumarea acestor capitole strategice de către instituțiile sau vocile autorizate, de real impact, reprezintă deocamdată unica soluție pentru a reuși o pătrundere în conștiința colectivă” (p92). Indiferența față de trecut este o indiferență față de viitor.

 

Legenda: Memoria unei locuiri la Sihla.

 

 

Blândețea

 

Critica e necesară, sar „fără duhul blândeții, demersul critic riscă să derapeze dinspre iubire spre... auto-promovare stearpă, iar aceasta înseamnă automat auto-înșelare” (p 41). „Mulți spun că acela care crede în Dumnezeu își anulează dreptul de a critica. Nimic mai greșit. Îndemnul rămâne de a face acest lucru constructiv, cu “duhul blândeții” ” (p105).

 

Nu există o rețetă pentru bunătate sau blândețe, e nevoie “de a discerne riguros între bine și rău”, iar la aceasta se poate ajunge numai prin rugăciune și îndumnezeire. Altfel spus critica blândă e accesibilă cu adevărat numai lui Hristos și sfinților. În viața de zi cu zi pare ceva imposibil, iar de un folos pragmatic ar putea fi, rațional vorbind, distincția dintre bună credință și rea credință. Cel puțin să criticăm cu bună credință și să nu renunțăm la efort.

 

Oamenii străzii ne pun la încercare creștinismul, suntem capabili să ne apropiem de persoana din fiecare ? “Unde e adevărul, dacă nu îi privesc și pe aceștia mici ? Mă pot rezuma oare la perimetrul vieții cool pus deoparte pentru mine ?” (p51). „Delicata, cruciala frontieră între iubire și dreptate ne interpelează constant, sub mii de forme, în răscrucile vieții noastre. Pe lângă rugăciune și studiu, efortul lăuntric este de real folos. În multe situații, o opțiune corectă ne poate ajuta să renaștem din cenușă” (p106).

 

În fața schimbărilor tehnologice spectaculoase și modului de viață diferit al noilor generații “condiția pentru a fi constructivi nu e alta decât înțelepciunea acceptării unei mutații ireversibile” (p59). Rezultatul proceselor de globalizare și societățile multiculturale nu ne mai înspăimântă dacă le privim “nu ca masă amorfă și ostilă, ci ca peisaj al unei multitudini de persoane nesubstituibile (așa cum fiecare ne considerăm), aflate sub spectrul libertății și al demnității existențiale” (p63). Biserica și instituțiile politice legate simbolic de ea sunt depozitarele unor valori simbolice care țin vii simțul datoriei față de cetățeni al celor care au puterea și recunoașterea tuturora de către toți ca persoane. Acesta e fundamentul coeziunii unei națiuni europene, interesul exprimat pintr-un contract pentru servicii publice e secund, util, dar fără a putea menține arhitectura unei țări. Chiar viitorul întregii omeniri “nu e străin de conștiința persoanelor care alcătuiesc comunitatea globală. A fiecăreia în parte” (p110).”

 

Pe lângă formarea continuă seculară ca să facem față dinamicii cunoașterii științifice și nevoilor în permanentă schimbare ale pieței muncii la fel de importantă e formarea continuă “prin rugăciunea neîncetată și nădejde sporită” (p70). Perfecționarea seculară susține resursa umană proprie vandabilă ca muncă pentru subzistența materială, cea lăuntrică susține capitalul social și simbolic fără de care polarizările sociale excesive și finalmente prăbușirea civilizației în conflicte generalizate sunt inevitabile. “Foamea de realizări palpabile sufocă [...] de atâtea ori spiritul” (p77) și ne transformă în indivizi aflați în competiție din lipsa rugăciunii. În această stare tindem să consumăm fără autolimitare chiar și simboluri, iar cel mai pregnant exemplu e poate sărbătoarea secularizată a Crăciunului.

 

Nu numai cu semenii avem datoria să relaționăm, ci și cu făpturile care ne înconjoară, al căror rai poate fi numai aici pe pământ, neavând suflet. Ura împotriva lor când ne fac rău și jubilarea când le distrugem în masă sunt un indicator al precarității noastre creștinești. Un om civilizat încearcă să gestioneze altfel conflictele inevitabilede acest fel.

 

 

Legenda: Blândețea chipului și a luminii

 

 

Autolimitarea

 

Chiar “dacă stângismul a anexat ideologic gândul creștinesc către semenul neîndestulat, asta să nu ne intidimideze, ci să ne ancoreze mai puternic în logica de cristal a Evangheliei” (p89). „Între a mânca de foame și a mânca de poftă, societatea prezentului oscilează periculos. Mesajul hranei trebuie cumva redescoperit”, în opoziție cu cel al mâncării, “am putea observa mai atent felul cum mâncăm. Moral și biologic deopotrivă” (p89). Aruncăm prea mult, “din lipsă de educație civică și religioasă la un loc” (p88). Bogații pot ajuta mai mult din punct de vedere material și trebuie încurajați să o facă, și tot ei sunt cei de la care așteptăm rolul de protectori ai artelor prin „instituția mecenatului fondată pe o nouă viziune asupra raportului public-privat” (p150). Autolimitarea e un motal al creației umane.

 

Tăierea voii proprii este o “deschidere către ceva superior (sieși)” (p123), nicidecum o autoflagelare. “Idolatrizarea plăcerii […] marginalizează în schimb miza culturală în favoarea unei bunăstări pasagere destul de meschine, fără a ezita să pună în discuție întreg edificiul tradiției” (p134)

 

Legenda: Sursa de apă la care se limita Sf. Teodora de la Sihla.

 

 

Răbdarea și Armonia

 

“Cultura civică occidentală de sorginte creștină conservă un fundament solid (deși zguduită din temelii) care o învață să reziste lucid, să asume suferința” (p94). Luciditatea în fața suferinței înseamnă să îi acorzi semnificații superioare, care dăinuesc. Ea permite armonia cu ceilalți în condiții de penurie, nu doar în cele ale bunăstării materiale. Armonia există și în situații de criză.

 

Armonia e posibilă prin punerea în valoare a talanților fiecăruia și bucuria fiecăruia de reușita celuilalt. “Aproape orice grup uman își găsește analogia într-o formă de asociere muzicală” (p99). Cel care coordonează se arată capabil de triplă slujire: față de rațiunile obiective ale lucrurilor, față de publicul care primește rezultatul și față de colegii săi cu care lucrează pentru rezultat. El investește, administrează și iubește în același timp. Un astfel de Om nu este nici doar manager, administrator al resurselor altora, nici doar antreprenor, investitor din resursele sale, ci și prieten. Discreția și bunul simț sunt trăsături importante ale prieteniei. Prietenul se șterge pe sine în fața a ce are de făcut, își asumă postura de slujitor “înaintea celei de lider” (p137).

 

Deși un astfel de rai pe pământ nu e posibil dată fiind starea căzută a omului, el nu trebuie uitat niciodată ca ideal. Îl întâlnim concret în reușita oricărui concert muzical, care devine astfel o reamintire a modului de viață propriu omului, la fel cum îl vom recunoaște și la oamenii cu viață sfântă. Recunoașterea în masă a sfinților, căutarea lor ca prieteni, demonstrează “că smerenia are în continuare priză la public în lumea contemporană și că poate domina mediatizarea” (p137).

 

Din punct de vedere social armonia înseamnă o țară așezată. Pentru România se poate ajunge la aceasta prin elite care prelucrează experiența occidentală și distilează “valențele tradiționale în cel mai rafinat chip“ (p114). O astfel de țară are o viață internă și o viață externă unitare, corelate inteligent, cu discernământ rezultat din efortul lăuntric liber al fiecărei persoane. Efortul se face, nu se anunță, așa cum “opțiunea autentică pentru o atitudine rezervată se face, nu se spune”(p138).

 

Legenda: Piatra îndelungii răbdări.

 

 

Proiectul existențial

 

Armonia este armonie a proiectelor de viață. Viața creștină e “bazată pe aliajul unic între credință și libertate” (p103), iar tradiția creștină este “structura de rezistență a lumii în care trăim” (p134). Liberi fiind putem alege “un comportament, o atitudine, o exprimare,o faptă sau chiar o dorință” (p103). “O simplă nuanță duhovnicească asumată într-un anumit context poate reconfigura ceea ce, cu doar câteva clipe înainte, părea rătăcit în nonsens” (p104). Resursele de care avem nevoie și care permit o viață deplină sunt tezaurul patriei noastre. Ele trebuie apărate de cei “fără pic de respect pentru țară, pentru conaționali, pentru natură, pentru cultură” (p142), de clica la putere. Clica trebuie înlocuită cu o elită pentru a ieși din “baletul grotesc” al acestor zile. “Elita veritabilă e altruistă – crede cu generozitate într-un ideal, știe să înfrunte obstacolele și nu se dă bătută” (p143). Elita vrea o lume ca “o carte deschisă, care se vrea cunoscută pagină cu pagină, orice formă de ostentație fiindu-i străină” (p173), o lume a dialogului dintre ipostaze, dintre “vechi și nou, tânăr și bătrân, […] național și cosmopolit” (p175).

 

Legenda: Urcușul împreună pe calea îngustă, proiect existențial.

 

 

Încheiere

 

Persoanele care vor citi cartea doamnei Marina Dumitrescu vor avea folos. Cartea este vie, aduce valorile în spațiul situațiilor de zi cu zi, acelea în care sunt necesare atenția și efortul nostru.

 

Nu ordonarea și sistematizarea ideilor de felul celei din acest articol de receptare sunt de folos omului, ci armonia lor în fiecare persoană unică. Printr-o carte ea însăși armonioasă, cu mișcări simfonice care te fac să o citești cu bucurie, suntem ajutați să dobândim “reflexul nobil al binelui comun” (p152) și astfel să trăim, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai aproape de idealul creștin de persoană civilizată.

 

La un prim nivel de lectură ne putem bucura de hrana moale, de frumuseațea scrisului unei autoare ferme și delicate totodată. „Alambicul imaginației (și al anticipației) a realizat un fel de sinteză a locurilor deja cunoscute, a celor încă râvnite, dar și a celor etern onirice. Un fel de topos personal, virtual și mișcător” (p180), fermecător.

 

La alt nivel găsim rodul vocației teologice, hrana tare. E de studiat, nu doar de citit, în Addenda textul “Pelerinajul, între orient și occident”, care merită el însuși o discuția separată. Toate survin în mod organic, firesc, exprimând “o anume prietenie a divinului cu omul” caracteristică vieții duhovnicești ortodoxe, o prietenie poate mai intense exprimată prin fapte de dragoste la persoanele feminine decât la cele masculine de-a lungul pelerinajului lor lumesc.

 

Ne putem gândi că într-„o chilie cu belvedere planetară” o persoan[ rostește în ascuns: “Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.”

 

Legenda: Chilie cu belvedere planetară la Sihla.

 

[1] Dumitrescu, M., 2018, Trăind printre voi, cu atenție: eseuri, Pref. de Mircea Vasilescu, Editura Vremea, București

 

8 martie 2019, Gura Humorului

 Publicat pe fosta platformă Marginaliaetc.ro în 8 martie 2019

Fapte în Adevăr. Note de lectură la “Maladia ideologiei şi terapia Adevărului” de IPS Ignatie al Hușilor

         Afirmaţii cheie :

 

·       Textul cărţii “Maladia ideologiei şi terapia Adevărului” de IPS Ignatie este duhovnicesc, deasupra ideologiilor;

·       Cartea este şi ortodoxă şi clar fără idealizări pro-atlantică, prima de acest fel a unui ierarh;

·       Cartea are recomandări de la patru intelectuali publici: Cristian Pătrăşconiu, Adrian Papahagi, Sever Voinescu şi Teodor Baconschi

 

 

Crucea şi recunoştinţa

 

Acum câţiva ani un profesor de biologie creştin a găsit pe birou de la elevii lui atei o cruce mare de ipsos. A pus-o în rucsac, a urcat un munte şi a aşezat-o într-un loc, aşa cum sunt multe cruci prin munţi. Peste câţiva ani a primit de la un om din acea generaţie câteva astfel de rânduri : “vă mulţumesc pentru tot ce ne-aţi învăţat să gândim singuri. Îmi doresc să fi apreciat mai mult şi la timp acest aspect.”

 

 

IPS Ignatie spune [1] : “viaţa creştinului coincide şi cu răstignirea lui pentru credinţa în Iubirea crucificată” (pagina 131). Recunoştinţa vine întotdeauna după fapta bună şi cel mai adesea vine pe lumea sau din lumea cealaltă : fie oamenii îţi mulţumesc atunci când eşti cu ei numai în duh, fie îţi mulţumesc când sunt ei înşişi numai în duh. Recunoştinţa manifestată de aici arată o schimbare a vieţii propii, iar cei care o primesc nu o merită : bun e numai bunul Dumnezeu. Nu e mare lucru să duci o cruce, toţi oamenii duc una.

 

 

Terapia Adevărului

 

A trăi în Adevăr înseamnă a trăi în rugăciune şi comuniune euharistică. În actul gândirii şi scrisului cei mai mulţi nu ne şi rugăm. Vor fi fiind unele persoane care scriind o carte se roagă fără de cuvinte fiind continuu deschişi cu inima spre Dumnezeu, dar aceasta o pot vedea numai ceilalţi după folosul a ce s-a gândit şi s-a scris. Dacă au văzut-o, trebuie să tacă despre asta, cel puţin cât timp cei despre care cred asta sunt încă în viaţă.

 

Ideologia este o întrupare politică a cuvântului rostit fără rugăciune. Cuvântul de acest fel vrea să domine, nu să iubească, să impună punctul de vedere mai mult sau mai puţin constrângător. Este o trădare a Cuvântului, un furt al prestigiului Lui, o impostură omniprezentă prin natura căzută a lumii şi din care uneori luptăm pentru a ieşi. Când ? Mai ales atunci când răul făcut devine evident, covârşitor.

 

În primul rând poţi să te străduieşti să ieşi din ideologie tu, ca persoană, şi abia apoi să încerci să fii de folos în această privinţă altora. Lupta nu poate fi de unul singur, ci împreună cu Hristos, Adevărul persoană. Adevărul prin fiinţa sa nu este singur niciodată, fiind Treime. Ideologia este rezultatul singurătăţii oamenilor ajunşi în stare de monade fără ferestre. Ei caută pe căi greşit alese să iasă din singurătate, se masifică. Ideologia e o fundătură într-un labirint lumesc, un cotlon într-o peşteră care pare să mai continue, dar în realitate se tot îngustează dând impresia că s-ar putea trece. Unii văd realitatea, alţii o refuză, se automanipulează prin mecanisme psihologice. În ideologie merită să intri numai pentru a o cunoaşte şi apoi a ieşi.

 

Prin lucrarea permanentă în lume, dacă suntem atenţi la ea, suntem ajutaţi să răzbim. Dumnezeu a rânduit o capcană diavolilor : prin ideologii opuse diavolii cu gând de dezbinare se împiedică unii pe alţii până la un punct. Oamenii pot face o figură de apărare cu ei, le pot folosi propria energie împotriva lor. Răul în lume e mult mai mare în condiţii de monopol politic. Nici o ideologie nu e bună în sine, toate au seminţele răului în ele, dar pluralitatea lor şi un sistem de verificări şi contraponderi, statul de drept, atenuează răul şi dau spaţiu de respirare a libertăţii celor slabi. Cei tari pot trăi şi în carcere comuniste consumând “împărtăşiri” cu fecale de la semeni ai lor. Cei slabi ca mine preferă o societate mai liberă. Pentru că destul de mulţi suntem slabi IPS Ignatie apără societatea mai liberă, ca să putem să lucrăm la mântuire şi noi, cei care am trăda imediat dacă am fi ispitiţi mai puternic.

 

Unele ideologii sunt mai rele decât altele, de exemplu cele care duc oamenii să facă ce s-a făcut în comunism şi nazism sunt cele mai rele dintre câte cunoaştem. Nu avem de ce să credem că nu pot fi unele şi mult mai rele ca acestea, dar pe care încă nu le cunoaştem. Puterea răului de a face rău are un capăt pe care omul nu îl poate vedea. Acest capăt în adâncime e întrecut în înălţime numai de puterea lui Dumnezeu de a face bine. De aceea este important să fim prudenţi şi curajoşi, să nu lăsăm să crească răul în lume. Nu că am putea face noi mare lucru, Hristos a învins deja răul, dar să facem tot ce depinde de noi. Mi se pare că acesta este un sens al cărţii “Maladia ideologiei şi terapia adevărului”: să facem tot ce depinde de noi, fiecare şi împreună.

 

IPS Ignatie numeşte în carte numai două ideologii: comunismul şi progresismul, pentru că lupţi împotriva ispitei celei mai apopiate ţie, adică nouă în context civic, nu împotriva tuturor ispitelor simultan, ceea ce ar fi semn de mândrie. În acest sens, cartea este smerită.

 

Orice stat are nevoie de ideologie şi propagandă. Există şi un context instituţional al cărţii, al părţii din lume a Bisericii şi al instituţiilor statului. Pentru serviciile de informaţii diferenţa dintre episcop şi mirean e foarte importantă, de sus poate fi controlată societatea tradiţională, nu de jos. Pentru creştin diferenţa este la fel de importantă, dar în alt sens, de sus ierarhic vin tainele, nu de jos. Cleric sau mirean, ne vom feri de instrumentalizarea potenţială a Bisericii de către stat, de ideologizarea ei indirectă prin terapia Adevărului: “ „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Matei 10, 16). În acest sens, cartea este înţeleaptă.

 

 

O cheie de interpretare

 

Din perspectivă ideologică o cheie de interpretare a cărţii este la pagina 17: “Toate fondurile obţinute din vânzarea acestei cărţi vor fi folosite pentru susţinerea activităţilor social-caritative ale Episcopiei Huşilor”. Apărăm capitalismul şi societatea mai liberă în mod paradoxal, fără a face profit din asta. Subminpm tentaţia exceselor lăcomiei prin exemplul personal. Cărtica ne poate vorbi convingător despre răul ideologiilor pentru că este trans-ideologică.

 

Cine nu face la fel nu poate vorbi la fel. Cine face bani din cărţi, cine se promovează pe sine însuşi, e de dorit să pună pe masă cărţi mai structurate, mai ample, mai “solide”. Acea soliditate a mărfii care să merite banii mai mulţi, dacă ceri mulţi. Nici cine face politică nu poate vorbi la fel. Conservatorismul proocidental, o ideologie nenumită în carte, e la un nivel mai lumesc ca discursul IPS Ignatie prin numirea şi lipsirea de universalitate a cāilor de exprimare a libertāții şi asocierea cu partide. Nu poate fi transideologic ceea ce susţine un partid. Liberalismul clasic instituționalist e şi el sub acest nivel prin realismul prea tare aplicat regularitāților asociate proceselor capitaliste şi relaţia directă de colaborare cu lumea profitului. Aceste ideologii sunt mai bune ca cele combătute în carte, dar au potenţialul lor de pantă alunecoasă spre rău. Să nu alunecăm la vale ! Cum ? Prin trăirea în Adevăr.

 

Ce scrie IPS Ignatie, şi ar fi putut scrie oricare alt episcop, e ca o navā a harului prin apele lumii de azi, desluşire directā înduhovnicitā a înţelesului lumii. Nu aş spune citire, pentru că desluşirea e anterioara ca operaţie cărţilor şi lecturii. Peste mii de ani poate că nu vor mai fi cărţi, dar dezvăluirea sensului prin cuvinte s-ar putea să continue. Desluşirea generează ordine prin atenție şi discernāmânt fārā rigidizare în structuri complet obiective, independente de voințā şi libertate, fără idolatrizarea stabilităţii culturale a cunoaşterii ştiinţifice şi teoretice filosofice. Este dincolo de obiectiv şi subiectiv, punctează superioritatea ontologică a metaforei şi poeziei în faţa matematicii, e un împreună fără individualism şi relaţionare ulterioră, fără mulţime de entităţi şi operaţii cu ele, e dragoste.

 

Ceva de felul acesta în nenumārate ipostaze personale atente reciproc trebuie sā fi existat la scarā socialā relevantā în vremea formārii civilizației europene.

 

 

Încheiere

 

Îi suntem recunoscători IPS Ignatie pentru că a scris cele din “Maladia ideologiei şi terapia Adevărului”, dar nu îl putem lăuda. Dacă l-am lăuda l-am ispiti, iar dacă l-am critica l-am nedreptăţii. Preasfinţia sa imită pe Hristos cruficându-se civic, să imităm şi noi pe Hristos şi pe Preasfinţia sa. Tot ce avem de făcut e să ne străduim să trăim şi noi în Adevăr şi să facem după puterile fiecăruia.

 

Un volum pe care mirenii am putea să îl dezvoltăm în fapte de folos, materiale, culturale, după talanţii fiecăruia. Fapte în Adevăr.

 

 

Notă

[1] Epicopul Ignatie, 2020, Maladia ideologiei şi terapia Adevărului, Editura Horeb, Huşi

Text apărut pe fosta platformă Marginaliaetc.ro în data de 25 ianuarie 2021

APV-iștii teologiei academice au ratat take-over-ul României

 

Lucrurile nu merg conform planului. Concetățenii maghiari, germani și de alte naționalități nu se consideră parte din neamul românesc, iar limbile lor dialecte ale românei. Granițele n-au dezvoltat un perete celular ca la plante, nici măcar un bistrat lipidic, rămân contururi pur instituționale. Dar cel mai neplăcut lucru este că trebuie să te ocupi cu rugăciunea, fără roluri de putere socială și influență politică. Iar când vezi CH4 să decodifici un semn satanic în loc să sesizei că cifra 4 trebuia să fie formatată subscript. Bine, asta nu sesizează nici unii studenți în științele vieții și pământului, analfabetismul funcțional nu e limitat la o singură tagmă.

 

Termenul APV-ist provine din istora recentă a României și se referă la armata pe viață (APV). Era folosit de militari în termen, recruți, la adresa celor profesioniști în perioda comunistă. Conotațiile sunt negative, era vorba de oameni ratați, adesea alcoolici, nemulțumiți de propriul statut pentru că oricum nu se făceau activități militare, adesea se trăgeau în nouă luni de armată două trei gloanțe în poligon.

 

Termenul APV-ist nu avea nimic de-a face cu nevoia de a avea apărare și o armată. El reflecta tocmai faptul că acestea, de fapt, nu mai existau, erau de formă, erau falsificate. Una ziceai că faci, alta făceai. Ceva similar se întâmplă acum în teologia academică românească. O armată de oameni care pretind că sunt armata lui Hristos nu se ocupă în mare cu ce trebuie. Ici-colo mai e și câte un profesionist la rugăciunii, un om al vocației, în rest ratați. De unde se vede asta? Trag două trei gloanțe în nouă luni cu credincioșii, se preocupă de culesul de porumb al investițiilor sociale, de educația de partid, acum având alt nume decât PCR. Nu ritmurile duhovnicești contează, unice personal și comunitar, ci cele instituționale, centenare, alegeri, inaugurări.

 

Problema APV-iștilor din armata comunistă s-a rezolvat prin pensionări masive de tineri. Militarii din vocație au performat în administrație sau în afaceri folosind talentul organizatoric, unii APV-iști au murit alcoolici neștiind să se adapteze realității luptei din terenul istoric pentru că doriseră numai o cazarmă pe viață, iar alți APV-iști, mai de bani mari și grade corespunzătoare, au rezistat politic dorind revanșă. Acum s-au aliat cu APV-iștii teologiei academici într-o alianță a nimicului. Ceea ce și-ar dori este ca cineva, toți ceilalți, să le dea rostul pe care ei și Dumnezeul pervertit din imaginația lor nu îl pot găsi. Nu pot vorbi decât în numele altora și a ceva mai mare, orice privire în sine le amintește de starea insuportabilă în care se află.

 

Ce face un APV-ist al teologiei academice dacă nu mai există BOR? În cel mai bun caz, se spânzură. Ce face un teolog dacă nu mai există BOR? Continuă să fie un teolog și devine un Boca al noilor condiții.

 

APV-iștii de toate felurile au ratat take-over-ul României. Să ne bucurăm.

Trei rugăciuni în școala lui Christos Yannaras

Tema ortodoxismului din lucrarea “Contra religiei” a Christos Yannars e mult mai vastă și mai profundă decât marginalitatea civilizațională, provincialitatea ortodoxismului românesc, sau chiar rus. În esență, după gândul pe care ni-l împărtășește, ortodoxismul este o înstrăinare de duhul viețuirii  întru Hristos, duh nici individualist, nici collectivist, în niciun caz politic sau redus la ritual și manipularea maselor prin presiuni psiho-sociale.

 

În orice viețuire ortodoxă se află mai mult sau mai puțin ortodoxism, adică înclinare spre raționalizare prea multă, instituționalizări și accent finalmente pe mântuirea individuală, în pofida limbajului holist social, nu pe împreună mântuire. Ortodoxismul nu ar fi decât o religie, cu nimic diferită de alte religii omenești din punct de vedere al funcțiilor, în timp ce ortodoxia nu este o religie, în sensul că nu vizează prin firea sa mizele omenești amintite, ci întoarcerea la firea adevărată a omului, ca să cităm pe Rafail Noica, o fire nelumească.

 

E limpede pentru oricine-l citește pe Yannars și de ce ortodoxismul merge bine împreună cu misticismul din orice fel de surse și manifestă sincretisme aparent bizare de felul georgismului recent de la noi, și anume pentru că fiind religie se poate combina în mod darwinian cu alte religii, mai vechi sau emergente , formând niște hibrizi al căror unic criteriu de succes e performanța politică, nu mântuirea. Ortodoxismul, ca și religiile, e rezultat al luptei pentru existență lumească, atât la nivel grupal (societal, politic), cât și la nivel individual, prin speculare formelor sale instituționale pentru avantaje privat, iar în mintea unor, prin înșelare, chiar și duhovnicești.

 

E foarte posibil ca Christos Yannaras să fie canonizat peste vreun secol, având în vederea aprecierea sa de către Patriarhia Ecumenică și impactul global post-mortem, însă asta va depinde și de ce fac creștinii cu moștenirea lui. Ceva de folos pentru viața creștină, sau numai dispute filoosofico-teologice.

 

În acest context putem practica o rugăciune care să vizeze depărtarea de ortodoxism. În acest text am reunit trei astfel de rugăciuni ca formă, măsura în care ele sunt sau nu rugăciuni în sens propriu duhovnicesc urmând a se vedea în timp, după folosul lor.

 

 

Rugăciuneînainte de împărtășire (pentru mântuire împreună, nu individuală)

 

Doamne, din potirul pe care Tu l-ai creat, Tu l-ai umplut cu Tine,

 

Din mâinile fratelui meu preot, din fața surorilor și fraților mei de dragoste

 

Pe care tot Tu i-ai adus aici dându-le voință și putere să Te iubească,

 

Să mă iubească și mie să îi iubesc străini fiind unul altuia fără Tine,

 

De o ființă fiind cu toții cu Tine și liberi să ne vedem de viețile noastre,

 

Doamne, care nu ștergi bucuria din inimile noastre niciodată

 

Și ne faci pe toți să vedem chipul tău oriunde în lume,

 

Doamne, din casa noastră, în care Te arăți la fel ca în orice casă

 

Celor cărora le-ai dăruit credință și se roagă Ție,

 

Știu că dacă aș fi în orice alt loc, Tu la fel ai fi,

 

Știu că dacă aș fi de orice alt neam, Tu același ai fi,

 

Știu că dacă aș trăi în alte vremuri, Tu unul ești,

 

Știu că toți cei care nu sunt aici se vor împărtăși prin mine de dragostea Ta,

 

Că nu Te voi trăda, că nu voi ține la mine ce mi-ai dăruit,

 

Pe cei care mă urăsc îi voi iubi, nimic doar pentru mine nu voi căuta,

 

Știu că nimeni din cei care ne vom împărtăși acum cu Tine nu vom fi singuri,

 

Că împreună vom fi în lumea care ne disprețuiește, cu pace o vom primi,

 

Cu înțelegere vom zâmbi răului, cu răbdare vom lucra,

 

Știu că nu știu nimic decât ce m-ai învățat Tu și cei prin care ai lucrat Tu,

 

Știu că eu nu am parte de minuni, orb fiind, ci numai ceilalți frați și surori,

 

Știu că ei vor fi în Rai alături de tine, iar eu în iadul suferinței veșnice,

 

Dar și acolo vreau să fii în mine, să te văd prin întunericul meu ca printr-o icoană

 

Fără să am parte de Tine, dar știind că ești pe deplin,

 

Deci Doamne, nu pentru bucuria mea, ci pentru puterea Ta,

 

Nu pentru mântuirea mea, ci pentru a nu tulbura pe cei pe care-i iubesc,

 

Nu pentru liniștea mea, ci pentru ca prin această liniște alți oameni să vină spre Tine,

 

Tu cu Tine, să îi aduci la Tine printr-un gunoi al lumii care sunt,

 

Vas murdar, prin care Tu să dăruiești altora ce mi-ai dăruit și mie,

 

Nu pentru înțelepciunea mea, ci pentru Cuvântul Tău,

 

Primește-ne să fim ceea ce Tu ne-ai dat să fim,

 

Primește-ne să ne împărtășim cu trupul și sângele Tău.

 

 

 

Rugăciune când pare să ni se întâmple o minune (pentru descurajarea misticismului)

 

 

Doamne, Iisuse Hristoase,

 

De ni se va părea că în viața noastră se întâmplă o minune,

 

Dă-ne gândul de a spune asemenea lui Iov:

 

Dacă aceasta este o minune îți mulțumim Ție, Doamne,

 

Iar de nu este, iarăși îți mulțumim Ție!

 

Penru că noi nu știm nimic din minunile și tainele Tale

 

Și mai bine ne este să fim părăsiți nădăjduind la mila ta

 

Decât să credem că ne arăți puterile Tale și să cădem în slavă deșartă.

 

 

 

Dar știu, Doamne, că întreaga viața mea și întreaga viață noastră

 

Este o minune de mâinile Tale făcută,

 

Izvorâtă din Cuvântul tău,

 

Pe care o voi mărturisi prin fapte, tăcând, lucrând,

 

Fără a sminti pe frații și surorile mele cu multa vorbire,

 

Și știu că pentru asta tu ne vei da bucurie și pace în suflete.

 

Căci la ce vor folosi omului toate minunile lumii

 

Dacă în el strigă fiara mândriei?

 

 

 

Și știu că aceasta nu este o rugăciune adevărată,

 

Pentru că numai Tu te rogi în noi cu cuvintele Tale

 

Și ne curățești inima cu harul și mila Ta.

 

Miluiește-ne Doamne să nu cădem în înșelarea

 

Că prin noi se petrec lucruri minunate

 

Și revarsă asupra noastră dragostea Ta,

 

Așa cum Tatăl a revărsat-o asupra Ta pe cruce.

 

 

 

Rugăciune către Sf. Ilie Lăcătușu (pentru descurajarea instrumentalizării politice a sfinților)

 

Sfinte Ilie Lăcătușu,

 

Cel care ai ieșit din temnița înșelării legionare prin crucea suferinței

 

Ca să ne înveți să ieșim din temința comunistă prin crucea suferinței,

 

Care ai fost binecuvântat cu trup nestricăcioa

 

Ca să putem atinge cu degetul adevărul libertății și păcii

 

Pe care nu le mai credem posibile din frică și deznădejde,

 

Ajută-ne să fim dezlegați de idolatrizarea nemului,

 

A steagurilor naționale, a minciunii de sine,

 

Dee ură de cei diferiți și mândrie.

 

 

 

Sfinte Ilie Lăcătușu,

 

Care ești pildă de smerenie și adevăr oricărui preot,

 

Arătând ce îneamnă jertfa de sine când toți în jur trădeză pe Dumnezeu,

 

Când Biserica Lui e batjcorită pentru arginții politicii,

 

Când toți preoții se închină vițelului de aur,

 

Fă să avem și între noi preoți asemenea ție,

 

Uscați, tăcuți în rugăciune, luminând nădejde în jurul lor,

 

Dăruind dragostea pe care și tu ai primit-o ca să o dai mai departe.

 

 

 

Sfinte Ilie Lăcătușu,

 

Care ești al întregii omeniri, nu al unei familii sau al unui țări,

 

Adu bucurie și pace în toate colțurile lumii credincioase sau nu,

 

Pentru că și cine n-a primit darul poate primi roadele darului

 

Ca pe o minune despre care nu va vorbi nimeni vreodată

 

Pentru că nici nu o poate înțelege, cum nici noi, cei lumești nu putem,

 

Dar care poate să fie prin dragostea voastră,

 

A celor iubiți de Hristos, liberi, înțelegători

 

Și privind cu înțelegere și fără judecare prin sufletele oamenilor

 

Ca prin ceea ce e mai de preț în creație.

Sursa foto: https://basilica.ro/en/famous-philosopher-and-theologian-christos-yannaras-reposes-in-the-lord-aged-89/