Frumusețea ca temelie a țării

Ieri un tânăr m-a oprit în holul bibliotecii și mi-a întins un text.

-          - Aveți puțin timp să vă uitați pe el ?

“ De ce vreți să spuneți celorlalți ce e bine și adevărat ? Astea sunt lucruri superficiale. Nu spun că sunt lipsite de importanță, dar nu ele vă așează pe drum. Nu ele vă fac să aveți încredere unii în alții. Mai mult decât atât, uitați vorbind despre ele că e ceva mai important. Și vă aflați în situația absurdă că vreți să vă înțelegi unii cu alții făcând mereu ceva care nu folosește acestui scop.

-          - Dar despre ce vorbești ? i-am zis. La urma urmei, văd, tu tot cu vorbe vii.

Am spus ce-am spus doar că să îți atrag atenția. Privește.

Cu toții porniți la drum, dar uitați câteva lucruri: că ați pornit, că drumul e finit, și mai uitați să vă opriți din când în când ca să vă bucurați, să respirați. Cu asta pierdeți frumusețea.

-          - Nu pierd nimic, am frumusețea mea. Fiecare om e cu frumusețea lui. Așa fiind nu văd cum ne-ar putea uni. În plus, dacă te-oprești din drum pierzi timpul și altul o va trece înainte.

N-ai grijă, te va aștepta. Dacă nu acum, cu siguranță mai târziu, când termină drumul. Și vă veți regăsi inevitabil. Creșteți din același pământ.

Asta e ceva vreau să-ți spun. Regăsiți-vă de pe acum, nu așteptați sfârșitul. Opriți-vă alături măcar din când în când.

Lumea devine frumoasă când ieșim din hotărâre, din efort. Când îi sesizăm ființa pur și simplu. Frumusețea vine dintr-o schimbare de atitudine. Nu e o renunțare la proiect, e o uimire că există.

Vine lumina peste tine, las-o să vină. Nu uita că vine măcar pentru o vreme. E aceeași lumină care vine peste voi toți.

-          - Prietene, tu chiar n-ai treabă. Unde am ajunge dacă toți am face ce spui tu ?

Și unde veți ajunge în felul acesta ? Ce rost are să vă umpleți timpul în felul acesta ? Făcând mereu ceva fie într-o mecanică înverșunare, fie nemaifăcând nimic și așteptând plini de dezgust finalul. Că lumea nu e bună, dar pentru ce să fie bună ? Și de ce să fie bună ? Nu e mai bine să privești, măcar din când în când ? Nu e mai bine să asculți ? Simți adierea ?

Drumul e clar și ține-l drept ! Nu mai vedea doar semne, înțelesuri pentru planurile voastre. E timp destul și pentru astea, și pote timpul chiar e pentru asta, dar ele vă dezbină dacă uitați ce e mai important. Voi înțelegeți altfel ceea ce vedeți la fel. Mai bine rupeți aceeași pâine a frumuseții și mâncați-o împreună.

Pentru că o să vină frigul, nu uitați ! Privește-l în ochi pe cel de lângă tine, vezi că e om ca tine. Topiți gheața dintre voi. Nu doar față de cei apropiați. Altfel n-o să îi dați de cap, mai spuse.

-          - Bine, privind fotografiile astea înțeleg că e un drum, că totul curge. De sus în jos. Din vârf de munte pe Dunăre la vale. Nu mă ajută cu nimic. E banal. Nu văd nimic al meu. Unde sunt eu în toată povestea asta ?

Tu ești cel care privește, alături de alții ca și tine. De ce vrei să fie totul al tău ? Lasă să fie mai întâi, apoi să fiți cu toții. Apoi e loc destul și pentru tine. Fără privirea ta nimic n-ar avea sens. Ea luminează peste apă.

Lași frumusețea pe care-o vezi să te pătrundă, și înțelegi că e asemenea cu cea din ceilalți oameni. Poate că tu o simți în alt fel, dar stați cu toții chiar pe ea, vă e temei. N-o puteți șterge orice ați face. Vine mereu cu fiecare timp al ei, asemeni răsăritului sau florilor de vară.

E în tine frumusețea, prietene, și-n toți cei care se gândesc la tine, chiar dacă ști, chiar dacă nici măcar nu bănuiești.

Frumusețea ridică omul din indiferență și din înverșunare.

Frumusețea aduce cu picoarele pe pământ.

Frumusețea primită trebuie dată mai departe.”

Mă scuzi, n-am timp, i-am spus, și am grăbit pasul către cercetările mele. Abia mi-am mai atins obiectivele de lucru, a trebuit să trag tare. L-o fi trimis cineva să mă scoată din mână.

Care e problema cu Președinții României ?

Nu știu cum facem, dar pe Ceaușescu îl uram și l-am împușcat de praznicul nașterii Mântuitorului, de domnul Iliescu ne plângem că i-a murit moartea, despre domnul Constantinescu spunem că a trădat cauza reformei și am lăsat să fie împroșcat cu cerneală, iar domnul Băsescu se înscrie cu diferențe specifice de culoare în același tipar de ură și dispreț față de foștii președinți. Nu că n-ar exista pentru fiecare dintre dânși și oameni care îi iubesc și apreciază necondiționat.

Dar poate că tocmai asta e problema, trecerea de la iubire și apreciere necondiționată la opusul lor. Relația noastră cu oamenii politică implică așteptări nerealiste, trebuie să ne dea un sens, e o dependență emoțională, nu o împărțire a job-urilor, nu o colaborare contractuală. Am fost mințiți, dar de ce ne lăsăm mințiți în mod sistematic ? Este relația unor oameni nematurizați psihic în raport cu o clasă de răpitori cinici.

E un truism că întreaga educație comunistă a avut ca scop întreținerea acestei lipse de maturitate. Politizarea actuală a educației nu e decât continuarea programului de atunci sub forme tot mai edulcorate, dar cu grad mare de remanență. Ura și disprețul față de foștii președinți e un rezultat secundar al acesti strategii de control intern al maselor. Ea este o vulnerabilitate a României în condițiile unui sistem politic democratic pentru democrația fără maturitatea cetățenilor nu duce prea departe. Fiind o vulnerabilitate e întreținută de “amicii” României ca parte a acțiunilor subversive.

În loc să fim încurajați să analizăm obiectiv și realist ce a făcut bine și ce a făcut rău fiecare om pe care l-am ales ca președinte, pentru ca pornind de la asta să construim mai departe, suntem stimulați fie să îl iubim, fie să îl disprețuim, pentru ca astfel să fim într-o permanentă stare de tensiune socială.

Realitatea este că am eșuat, că suntem o națiune de ratați. Mai existăm ca stat doar pentru că suntem în Europa și NATO. Fără aceste integrări am fi ajuns într-un război civil generalizat în sensul cel mai propriu.

Ura ca i-a ucis pe Ceaușești este aceeași care se manifestă și împotriva foștilor președinți post-revoluționari. E o ură impotentă, incapabilă să construiască ceva. Ea doar distruge crezând că asta rezolvă ceva.

Este ura celor care au fost orbiți în mod deliberat de către conducători și apoi li s-a dat drumul în lume să-și exprime libertatea numai pentru a se întoarce în genunchi înapoi. Orbii fac tot ce pot să-și demonstreze loialitatea și așteaptă un strop de grijă, de afecțiune, de atenție. Care nu poate veni pentru că nu a existat de la bun început, a fost doar demagogie. Adulții infantilizați au fost abandonați de tătuc și nimic nu se poate face.

Cei care nu ne-am ratat în acest fel ne ratăm luptând cu morile de vânt în încercarea de a schimba ceva din starea de fapt. Am ales să rămânem aici dintr-un atașament, dintr-o asumare a identității, cultivate ele însele de o educație naționalistă. Nici o istorie nu va consemna foștii posibili mari filozofi, oameni de știință, medici, arhitecți, oameni de afaceri care ar fi putut să aibă niște opere sau să producă ceva de impact, să contribuie la cultura și economia României sau a omenirii și care și-au irosit energia și resursele în cauze civice și politice fără nici o speranță, din disperarea de a opri cu mâinile goale buldozerul comunismului.

Ici, colo sunt persoane sau chiar grupuri care încearcă să își vădă de proiectul lor de viață, decuplați psihic de ce se întâmplă în jurul lor, indiferenți la situația țării, sperând că cineva, sau măcar Dumnezeu, le va rezolva pe toate. E o formă de escapism.

Nu e nici o problemă specială cu Președinții, cel puțin nu una mai mare decât e cu cetățeanul mediu statistic român.

Dar rostul acestui text nu este unul demobilizator. E limpede că profilul actualului președinte e cu totul altul, e clar că se încearcă și etichetarea sa ca reprezentant al unor forțe “oculte” (deci “prezentând un caracter ezoteric și care au ca obiect fenomene tainice, supranaturale inaccesibile cunoașterii obișnuite” J ), e evident că destui dintre noi nu ține seamă de asemen alegații disperate din partea celor cărora le fuge preșul de sub picioare, e dincolo de orice îndoială că există un soi de război cu persoanele care au ținut potențialul acestei țări sub papuc pentru beneficiile lor materiale și refuză să se dea pe brazdă, și nu am nici o îndoială că el va fi câștigat de cei pentru care statul e un instrument care prestează servicii publice contra taxe de la cetățeni.

Jocul e câștigat pentru că 1) suntem integrați în niște structuri suprastatale care au acest interes și 2) chiar dacă minoritari statistic, sunt destui cetățeni care vor asta.

Unii vor spune că asta nu e democrație și procedural s-ar putea să aibă ceva dreptate, dar pe fond nu au. Democrația funcțională e rezultatul unei evoluții culturale, mai avem până acolo, iar noi am avut norocul și în același timp neșansa (cum vrem să o luăm) să prindem astfel de vremuri.

Cine a avut ideea proiectului “Iohannis” la alegerile prezidențiale din 2014 a fost inspirat.

Sursa foto: http://www.kmkz.ro/de_ras/texte/a-decedat-moartea-lui-ion-iliescu-era-prea-batrana/

Ch. Darwin și teoria sa despre evoluția viețuitoarelor - Botnariuc N. (1959)

Dincolo de politizare, sunt două erori științifice descalificante:
1) Se afirmă că nu există separare între linia germinală și cea somatică de celule în organismele multicelulare, că tot organismul este implicat direct în transmiterea caracterelor.
2) Se afirmă că nu există mutații întâmplătoare, că ele sunt controlate de mediul în care trăiește organismul, că acesta poate influența în mod direct caracterele care pot fi transmise către descendenți.
Eroarea a doua depinde conceptual de prima, ambele sunt preluate din literatura sovietică a vremii.

Pentru descărcare apăsați pe imaginea de mai jos:

Cumințenia Pământului – Muntenegru 1 - 1, sau despre a-ți educa propriul popor

Cei mai mulți care ștu câte ceva se izolează în cercetare, scrierea operei sau rugăciunea lor. Unii, mult mai puțini, și-au asumat să ridice din ignoranță pe cei care nu știu.

În fruntea cursei sunt oamenii de știință. S-ar putea spune că au și cel mai mare succes. Posturile de televiziune care popularizează știința sunt aproape gratuite, certitudinile obținute par serioase. Școala e plină de apropo-uri scientiste rămase moștenire din comunism, pe patul germinativ al cărora s-ar putea dezvolta o piață a educării prin lecturi permanente. Dacă această piață e mică e datorită dimensiunilor enorme ale imposturii în educație : adesea doar ne facem că învățăm știință.

În urma lor, nu știu cât de departe, se află oamenii credinței. Sistemul de pelerinaje e conceput ca un mod de educare a celor care cred despre ei înșiși că au preocupări religioase, sau care cel puțin pot tolera pe alții care le au ca să poată vedea câteva obiective culturale și turistice. Odată intrat în grup în zilele care urmează are loc o evoluție, te întorci acasă schimbat. Un pelerinaj este asemenea acordării unor instrumente. Cu cât trec zilele cineva care nu e muzician ar crede că sunetele sunt perfecte, dar participanții au urechea muzicală tot mai bună și abia încep să simtă ce e de făcut. Mai este asemenea unei corăbii a nebunilor, într-un sens și în celalalt, sau asemenea unei oaze într-un desert la care s-a ajuns si la noroc. Mai este și asemenea falezei din Tesalonic, cu baruri pe o parte și un apus de soare unduind pe valuri pe cealaltă. Se presupune că oamenii trebuie să țină cărarea de lumină… Dar pentru că acel drum implică un efort substanțial, fanii lui sunt mai puțin numeroși ca cei ai științei.

Câțiva oameni încearcă să facă ceva și pentru alte forme ale culturii. Unii “catapultează” cărți de calitate peste țară de decenii. Fiind pe bani, publicul țintă nu este foarte mare, o minoritate statistică la scara națiunii. Alții, mai recent, au adus arta plastică în atenție prin campania de strângere de fonduri pentru cumpărarea operei lui Brâncuși.

Find un demers nou și cu un termen de atingere a obiectivului foarte clar putem să privim cu ochi proaspeți fenomenul care, în esența lui, e de aceeași natură cu educarea poporului întru știință sau religie.

Pentru că nu se strâng bani în ritmul sperat, pentru că nu prea mulți sunt dispuși să renunțe la câteva pachete sau alte plăceri mundane mai mult sau mai puțin costisitoare, Cumințenia Pământului s-ar părea că a ajuns ieri pe un stadion de fotbal. Așa cum case și biserici din Hațeg au fost construite cu pietre de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, copiii din Rășinari jucau pe vremea lui Cioran fotbal cu un craniu în cimitir, iar în unele temple antice s-au făcut biserici și apoi moschei.

Din punct de vedere al evoluției culturale avem de a face cu un caz de exaptare. O trăsătură culturală a unei comunități umane selectată prin anumite procese evolutive (specifice culturii înalte în cazul operei lui Brâncuși) e deturnată pentru proiecte mai ușor accesibile, respectiv crearea unui emulații naționale în fața unui produs validat de elita artistică a omenirii.

În ducerea sculputirii la un meci de fotbal vedem efortul aproape grotesc de a nu abandona proiectul iluminist, de a educa oamenii simpli. Dacă râdem e pentru că, de fapt, suferim. Așa cum ar trebui să suferim văzând agresivitatea intolerantă unor oameni îndoctrinați cu ștință popularizată, sau când auzim foaie verde de piper să trăiască dom’șofer într-un cor de râsete la finalul unui pelerinaj.

Dar ce alternative avem la efortul utopic în care ne-am angajat ?

Una ar fi să spunem că nu popoarele produc și întrețin cultură, ci doar acei oameni din ele care vor și pot asta. Odată produsă și asezată pe piedestal ea e folosită și de ceilalți pentru satisfacerea unor nevoi de apartenență sau emoționale. Să zicem că democrația pare compatibilă cu cultura de performanță doar în măsura în care permite formarea unor elite de nișă. Că fără elite nu există cultură. Că există amatorisme, iar la orice comparație internațională iei bătaie cu 0-5 acasă pe stadionul național, sau faci 1-1 cu Muntenegru. Să credem că a fost bună încercarea de a cumpăra prin subscripție publică opera lui Brâncuși, dar numai pentru că a mai ajutat la scoaterea minții din formatarea egalitaristă în care am crescut mai toți, chiar și cei tineri prin remanența mentalităților.

Alta ar fi să avem răbdare. S-ar putea ca pentru a rămâne oameni să avem nevoie să ne străduim pentru atingerea unor scopuri utopice mereu. Nu ca stat, dar ca persoane. Elitele care se cred elite își pierd capacitatea de a funcționa ca modele pentru oamenii simpli, pentru cei din care se nasc mereu noii membri ai elitelor. Blocarea circulației elitelor distruge orice țară mai devreme sau mai târziu.

Nu putem cultiva un popor cum facem agricultură, dar putem arunca sămânța. De undeva poate răsări un om cu talentul lui Brâncuși, sau poate ieși un om politic adevărat.

Sursa foto: http://www.petitieonline.com/uploads/images/196103_articol.jpg

„Originile vieţii” de Freeman Dyson – note de lectură

De la bun început trebuie spus că este o carte excelentă, o recomand oricui vrea să citească ceva serios de popularizare în domeniu [1].

Discuţia e în termeni de teorii, modele generale şi aplicaţii, cu prezentarea avantajelor şi dezavantajelor. E foarte transparent modul de gândire al oamenilor de ştiinţă oneşti, felul cum se stabilesc problemele prioritare abordate şi metodologia de abordare a lor, inclusiv importul de instrumentar matematic dintr-un domeniu în altul (în acest caz din fizică în biologie), sau aplicarea aceleiaşi scheme de teoretizare în diferite domenii ontice (molecular, biologic, cultural).

E şi un model de construire a unor prelegeri pentru un public instruit - cu plasarea contribuţiilor personale în contextul celorlalţi autori.

Chestiunile ideologice nu influenţează conţinutul, chiar atunci când pe alocuri transpar - de exemplu afirmaţia că teoria lui Oparin a fost acceptată ca plauzibilă mult timp doar pentru că era singurul concurent al capitolului Creaţia din Biblie.

În continuare am să mă fac un comentariu despre originea vieţii în sensul ştiinţelor vieţii şi în sens biblic.

Un astfel de comentariu ar putea fi de interes pentru cei care nu au cunoştinţe de specialitate şi care cred sau nu cred într-o origine a vieţii sau alta ca să aibă o reprezentare ca punct de plecare pentru a-şi forma o părere despre ce cred de fapt.

O teorie ştiinţifică se află:

·         fie în poziţia de scop al unui proiect uman (ca să fie produsă, variabilă de producţie dependentă de nişte variabile resurse necesare - cazul tipic al proiectelor şi programelor de cercetare),

·         fie în cea de resursă într-un proiect uman (odată produsă serveşte atingerii altor scopuri, uneori de a produce alte teorii - de exemplu permiţând măsurarea a ceva nou sau mai ieftin şi de mai multe ori cu un aparat construit pornind de la teorie, sau mai des şi interesant pentru publicul larg pentru a produce un produs de consum pentru diverse nevoi).

A o pune în poziţia de întemeiere prin explicare a oricărui proiect uman (de exemplu cutare bate la tastatură acum cu un scop oarecare pentru că a apărut viaţa pe pământ acum nişte miliarde de ani şi a evoluat de atunci conform teoriilor cutare) este în limbaj vulgar o şmecherie, iar în limbaj academic o opţiune ideologică (pentru oricine are cunoştinţe elementare filozofice, de liceu, întemeierea e una, explicarea e alt tip de demers), un demers inteligibil însă din perspectiva altui proiect uman, şi anume:

·         a unui proiect care are ca scop să controleze persoana care îl are pe primul într-un sens oarecare - de exemplu să aparţină unei persoane care dă bani cu uşurinţă pentru business-ul ştiinţelor, sau nu dă bani cu uşurinţă pentru construcţia de capital fizic pentru culte.

În acest sens schema ideologică de mai sus, care merge de când e lumea şi va merge cât e lumea într-o formă sau alta (dacă mândria de a şti când, de fapt, nu ştii şi dorinţa de putere nu vor dispărea – nu cred că e de dorit să vrem asta pentru alţii, doar fiecare pentru el însuşi eventual) este doar un caz particular de folosire a unei teorii ştiinţifice ca resursă în proiecte umane. S-ar putea dezvolta poate explicit o industrie a tehnicilor ideologice pentru controlul maselor dacă asta n-ar scădea eficienţa discursurilor produse care trebuie să fie asumate ca adevărate de către cei pentru care sunt făcute. De aceea industria rămâne ca să zicem aşa subterană, iar gândirea critică în măsură să o submineze puţin agreată.

Teoriile despre originea vieţii atât de utile azi ideologic depind de nişte resurse conceptuale care sunt rezultatul unei evoluţii culturale (un anumit concept de timp, teorii fizice, chimice aflate ele însele în evoluţie, aparat matematic inventat, etc), în sensul că au fost produse folosind aceste resurse. Este circular ca ele să fie puse în poziţia de a explica proiectele umane care le-au produs sau care au produs resursele conceptuale necesare pentru producerea lor. Dar logica nu e punctul tare al acelor care trebuie controlaţi, iar acestea mici detalii au fost şi vor fi mereu nesemnificative practic la scară socială.

Pentru cei cărora astfel de situaţii li se par de neacceptat trebuie totuşi creată o reprezentare care să separeu apele ştiinţifice de cele religioase. În sens religios crearea vieţii în interpretarea pe care o propun se referă la condiţiile de posibilitate ontologică ale proiectelor umane. Din această perspectivă discursul religios despre crearea vieţii umane şi a celor la dispoziţia omului e la un nivel discursiv separat de crearea vieţii în sensul ştiinţelor vieţii, care e bazată pe teorii. Discursul religios întemeiază ontologic proiecte de viaţă care permit crearea umană de teorii şi de utilizări ale lor. Între ştiinţă şi religie se află interfaţa discursurilor în limbaj comun despre proiectele umane, care e influenţată de ambele domenii, ştiinţific şi religios, atât în mod legitim, cât şi mai puţin legitim, ideologic.

Condiţiile de posibilitate ale proiectelor umane pot fi abordate în stil filozofic şi în stil religios. În stil filozofic se face apel la termeni ca transcendent, transcendental, operaţii ale raţiunii, etc care presupun cunoştinţe tehnice de filozofie. Filosofia şi teologia ca discursuri academice (o parte a lor cel puţin) sunt în competiţie pe această nişă şi vin cu opţiuni principial diferite, dar totuşi mult mai înrudite între ele decât sunt ambele în raport cu teoriile ştiinţifice. Rigoarea filozofică, atunci când există, nu dă un caracter ştiinţific teoriilor de acest fel, dacă prin ştiinţă ne referim la modele asociate cu o observare directă, empirică, a lumii.

Ceea ce găsim în Facerea (Geneza) din Biblie poate fi reconstruit ca o schemă de întemeiere a proiectelor umane de viaţă ca subproiecte ale celor ale unei persoane transcendente, o schemă exprimată în forma originală, inspirată, în stil mitic, pe înţelesul tuturor, în limbaj comun. Discursul religios creştin bazat pe aşa ceva e o resursă pentru un proiect de transformare a vieţii fiecărui om care vrea asta în sensul unei convergenţe asimptotice (unire după har, în terminologia ortodoxă) a persoanei respective cu persoana transcendentă în termeni filozofici (tainic persoanele Sfintei Treimi, în terminologia ortodoxă) care dă condiţiile de posibilitate ale proiectelor umane.

Diferenţa fundamentală practică a proiectelor de viaţă teologică (adică ce ar trebui să îşi asume oricare creştin) faţă de proiectele filozofice este că pe cele din urmă le poţi duce la bun sfârşit şi să produci o ontologie fundamentală excelentă sau o teorie care dă seama de condiţiile de posibilitate ale lumii inevitabil a omului fără ca asta să aibă principial vreo implicaţie practică asupra vieţii tale. Ai văzut o vreme flash-ul fiinţei cât să scrii ceva important şi apoi zici la revedere, te retragi în ontic. Deşi idealul antic al filosofiei ca drum spre înţelepciune nu era asta.

A te situa în orizontul pur ştiinţific al unei culturi seculare, fără preocupări şi cunoştinţe religioase sau filozofice, şi a spune că nu crezi în creaţia biblică a vieţii e ca şi cum ai vrea să baţi cuie cu un volum din Enciclopedia Britanică şi ai zice că nu e bun, că e mai bun un ciocan (teoriile ştiinţifice despre originea vieţii). Corect, dar volumul acela e pentru alt scop scris [2].

Închei prin a spune că încercarea de satisfacere a idealului de înţelegere universală a tot ceea ce este, care stă în spatele producţiilor ideologice oneste, necinice, nu a dus numai la abuzuri din partea celor cu minte formatată instituţional ştiinţific, ci şi din partea celor cu minte croită instituţional filozofic şi religios. De fiecare dată se face o simplificare nelegitimă a unui domeniu în termenii altui domeniu discursiv miza fiind în cele din urmă, după îndepărtare oneştilor utili, puterea, controlul resurselor şi satisfacerea vanităţilor. Acum ne aflăm într-o epocă în care minţile scientiste sunt în ofensivă, iar cele filozofice şi religioase în defensivă, cel puţin în spaţiul occidental.

Poate că vom ajunge la concluzia să folosim fiecare lucru mai ales la ce poate fi folosit. Risipa de timp, energie, resurse de alte feluri şi suferinţa provocată în vieţile oamenilor ar fi, poate, mai mici.

România prin situaţia conjuncturală de relativ echilibru instituţional şi ca mentalităţi între ştiinţă şi religie e favorizată din această perspectivă. Ce-i lipseşte, cred, este ceva mai multă gândire critică şi, mai ales, capacitatea de a pune în mod adecvat din perspectivă seculară întrebările importante despre om [3].

Note

[1] Dyson F., 2016, Originile vieţii, Ed. Humanitas, Bucureşti

[2] Naturalizarea unei astfel de gândiri ne poate face să vorbim despre nepoţii noştri gemeni în felul următor: “Ca bunic al unei perechi de gemeni identici de cinci ani, văd în fiecare zi puterea genelor şi limitele acelei puteri. George şi Donald sunt atât de asemănători fizic, încât nu-i pot deosebi în cadă. […] Şi totuşi, creierele lor sunt diferite, iar ei sunt persoane diferite. […] Caracterul aleatoriu al sinapselor din creier este principiul creator care îi face pe George George şi pe Donald Donald.” (Dyson 2016, p128).

[3] Un text despre aceasta aici: http://chronicle.com/article/Holding-On-to-What-Makes-Us/237381