"Altfel despre Părintele Arsenie Boca" – note de lectură

Recent a apărut cartea "Altfel despre Părintele Arsenie Boca" în care sub coordonarea domnului Marius Vasileanu personalităţi din diferite domenii, de la cel teologic la cele artistice şi ştiinţifice răspund unui număr de întrebări (detalii aici).

Ideea unei cărţi care să reflecte o abordare interdisciplinară în această privinţă este foarte bună, deoarece se vede pe viu în ce măsură poate fi obţinut pe această cale ceva relevant în privinţa eventualei canonizări a Părintelui Arsenie.

În mod cert cartea susţine faptul sfinţeniei, fiecare dintre invervievaţi fiind şi un mărturisitor în acest sens.

În ce priveşte utilitatea unei eventuale comisii interdisciplinare în opinia mea din parcurgerea textelor din carte rezultă că o astfel de comisie nu ar aduce nimic relevant în plus. Ba chiar, în anumite privinţe, ar risca să ducă discuţia spre probleme de mică importanţă.

Intelectuali umanişti, oameni de artă şi medici punctează cu discernământ faptul că, fără a fi lipsite de orice relevanţă, nu dimensiunile culturală, artistică şi ştiinţifică sunt cele care susţin statutul duhovnicesc excepţional al Părintelui Arsenie. Toate aceste elemente din biografia sa reflectă preocupările mundane ale unei persoane inteligente şi talentate formate în interbelic, dar care ar fi putut foarte bine să existe şi indiferent de influenţa duhovnicească enormă a părintelui.

Aceste aspecte ale biografiei sale au un caracter contingent în raport cu influenţa spirituală directă asupra oamenilor în calitate de duhovnic. Există însă din altă perspectivă o semnificaţie spirituală a preocupările multiple ale Părintelui Arsenie, şi anume aceea de a ne arăta către ce profiluri existenţiale unice şi surprinzătoare poate veni cu atâta intensitate harul.

Altfel spus, mesajul pe care îl putem citi este că nu există un tipar unic al manifestărilor oamenilor cu viaţă sfântă, identificabil de mintea noastră, pe baza căruia să stabilim cine merită canonizat şi cine nu, uneori sfinţenia fiind evidentă şi la persoane care manifestă în anumite privinţe o destul de puternică originalitate.

Astfel, dimensiunea instituţională a unui sfânt apare şi în acest caz, la fel ca în altele, ca fiind în mod esenţial post-factum, de constatare a fenomenului mărturisit deja în masă de credincioşi, şi nu un rezultat efectiv al comparării unor fapte cu nişte criterii în mod detaliat stabilite. Imaginea noastră însăşi asupra criteriilor şi nuanţelor lor poate varia în timp, ceea ce e perfect compatibil cu viziunea creştină asupra unicităţii fiecărui om.

Chestiunea caracterului eminamente post-factum al sfinţeniei are legătură şi cu eventualul rol al oamenilor de ştiinţă într-o comisie de canonizare. Niciun credincios nu are nevoie de explicaţii obiective cu privire la faptele reţinute după selecţia cuvenită din cele care circulă cu privire la viaţa unui om sfânt pentru a-i accepta sau nu sfinţenia. El sau ea are întotdeauna o experienţă personală, ca şi persoanele intervievate în carte, pe baza căreia crede ceea ce crede.

Încercarea de a oferi explicaţii ştiinţifice minunilor, sau anumitor tipuri de minuni, bine intenţionată, poate fi un serviciu doar dacă rămâne în plan secund, întrucât cuplajul direct dintre zona de competenţă a ştiinţei şi cea a teologiei nu poate rezista la o analiză serioasă. Adus în spaţiul public high profile asociat unei comisii de canonizare un discurs de a acest tip va fi cu uşurinţă deconstruit atât din perspectiva oamenilor de ştiinţă suficient de riguroşi, cât şi a filosofilor ştiinţei.

Utilitatea eforturilor de cuplare directă dintre ştiinţă şi teologie ţine în primul rând de menţinerea unor punţi de dialog deschise între domeniile respective. Este o utilitate din perspectiva funcţionării comunităţilor respective. Un dialog care să producă rezultate de cunoaşte teoretică în sens propriu, singura cu valoare strategică pentru Biserică, presupune şi implicarea cunoaşterii filosofice ca mediatoare între cele două tipuri de discursuri. Îndrăznesc să exprim opinia că unitatea dintre ştiinţă şi credinţă pe care o caută oamenii de ştiinţă credincioşi nu poate fi asigurată în termeni discursivi fără contribuţia filosofiei, deşi existenţial fireşte că ea există într-un mod tacit, cel puţin la cei care nu supralicitează puterea ştiinţei.

În al doilea rând utilitatea eforturilor de cuplare directă dintre ştiinţă şi teologie ţine de faptul că oamenii neiniţiaţi în ştiinţă văd în mod clar eforturile unor cercetători de a construi punţi de comunicare, chiar dacă nu înţeleg conţinutul sau limitele produselor culturale respective. Indiferent de consistenţa rezultatului, însuşi efortul de a-l produce este un indiciu că poziţia antireligioasă a oamenilor de ştiinţă nu este monolitică, ceea ce reduce influenţa discursurilor ateiste venind din această zonă.

Nici una dintre cele două utilităţi ale implicării ştiinţei menţionate mai sus nu poate avea relevanţă pentru o eventuală canonizare, chiar şi completată cu o prezenţă a filosofiei, deoarece, pe de o parte, sfinţenia părintelui Boca nu s-a manifestat prin produse intelectuale teoretice de anvergură şi, pe de altă parte, abordarea explicativă a minunilor nu adaugă nimic la credinţa în existenţa lor celor care deja cred, creând simultan oportunităţi pentru discuţii publice care riscă în climatul secular existent să distragă atenţia de la ceea ce este cu adevărat important: recunoaşterea masivă a sfinţeniei de către credincioşi.

În concluzie, colecţia de interviuri "Altfel despre Părintele Arsenie Boca" este de mare folos.

De ce susţin finalizarea noii Catedrale Patriarhale

M-am întors ieri dintr-un sat sărac, un loc plin de har unde am participat la Sfânta Liturghie. Cine merge prin ţară în oraşe mici şi sate nu poate să nu sesizeze că singura (absolut singura) formă de consolidare a capitalului social în astfel de zone este în condiţiile precarităţii sisetmului educaţional şi a sistemului politic viaţa religioasă, iar aici rolul BOR este unul major.

Tot tam-tam-ul legat de noua Catedrală Patriarhală vine din oraşele mari, unde lumea s-a obişnuit cu buzunarele relativ pline (comparativ cu ce e în provincie), proiecte individualiste de viaţă şi un capitalul social tot mai destructurat. Clipul trupei Taxi este o manifestare a acestui mod de viaţă, a omului post-modern.

Aşa cum "Levantul" e scris în cheie arhaizantă, aşa clipul e conceput în cheia smereniei. E un take-over de business mediatic al unui termen care agaţă comercial mulţi români datorită existenţei şi funcţionalităţii Bisericii. Nu este un act de rea intenţie, e un simplu surfing, un mod de viaţă, plutire pe valorile tradiţionale ca să-ţi vinzi concertele şi cărţile şi spectacolele într-o societate a mall-ului internaţionalizat. E încadrabil în acelaşi tip de produse culturale cum sunt caricaturile din Charlie Hebdo cu scandal.

Faptul că în clip se dă termenului o conotaţie pozitivă e o pliere pe piaţa românească, unde nu se vinde ironizarea religiei. Când se va vinde miştoul o să apară şi el: "Foaie verde de Hristos / hai vino la bal frumos / să te-arunc în sus şi jos / C-astăzi am o zi smerită / Şi te ţuc într-o clipită", etc. Cum se va vinde batjocura nimic nu va opri producerea ei pe scară largă. Asta e societatea în care trăim. E normalitatea ei.

Drepturile omului apărute ca o adaptare culturală pentru susţinerea altruismului celor care le-au inventat pot fi şi sunt folosite şi în alte procese – pentru notorietate, pentru status social, chiar şi pentru interese legate de corupţie cum am văzut recent în lumea politică românească. Sunt instrumentalizate pentru diferite retorici, iar efectele sunt nişte costuri pe care ni le asumăm ca să putem face bine altori oameni folosindu-ne de drepturile omului. De aceea pentru a fi o invenţie eficientă trebuie să le folosim cât mai intens în facerea de bine.

Totuşi, o ţară nu poate funcţiona fără o reţea socială puternică, fără încredere între oameni în jurul unor idealuri comune. Ce surse de consolidare a capitalului social funcţionează în oraşele mari ?

1)      tentative de concepere a unui proiect capitalist de ţară în context european, până acum cam eşuat într-un jaf generalizat. Să vedem ce va fi după ce termină justiţia treaba. Şi să vedem ce ar mai rămâne dacă ar tăia UE banii pentru Ro.

2)      tentative de proiectare a unui plan de dezvoltare durabilă şi a unei conştiinţe de mediu, eco. Dacă s-ar tăia banii naţionali ONG-urilor şi cei europeni pentru asta n-ar mai rămâne aproape nimic. Doar vechii ecologişti munţomani şi alţi iubitori de natură, pescari, ciclişti, etc. Restul care derulează proiecte pe bani s-ar reprofila rapid. Cum s-a umflat piaţa iubirii intense de natură, aşa s-ar şi dezumfla. Ar rămâne cei care cheltuie şi acum din buzunar ca să facă ceva pentru natură - nu mai mult de câteva mii de oameni cred, poate zece mii.

3)      foştii comunişti, nostalgici. Nu cred că e nimeni care să dorească să ne consolidăm relaţiile de încredere unii în alţii pe direcţia asta.

4)      ortodocşii filoruşi naţionalişti anti-europeni, filolegionari, etc. La fel de indezirabili ca sursă de capital social pe plan naţional precum comuniştii.

Observăm că în acest context singura agendă comună pe termen scurt a cetăţenilor din rural, oraşe mici şi marile oraşe poate fi un pic de emulaţie naţională catalizată de Biserică, idei cum e unirea cu Modova, chestiuni de acest gen. Adică pe linia proiectului naţional originar.

Având în vedere deschiderea europeană a Preafericitului Daniel care garantează că BOR nu va balansa spre Rusia investiţia în finalizarea Catedralei care a fost plănuită chiar de regele Ferdinand dă un respiro identităţii naţionale fără nici un risc de abordare extremistă şi poate fi văzută ca un teren pregătitor în dezvoltarea direcţiilor 1 şi 2 de consolidare pe căi moderne a capitalului social naţional.

Nu datorită activităţii Bisericii proiectele 1 şi 2 sunt în pioneze în România, ci datorită felului incompetent şi imoral în care au fost concepute şi puse în practică, cu gândul doar la banii pentru elita care le-a controlat.

Dincolo de interesul personal ca ortodox creştin susţin finalizarea investiţiei măcar la roşu până la aniversarea unui centenar de la marea unire din considerentele de mai sus. Sunt interesat foarte mult de proiectele 1 şi 2, le-aş vrea realizate cât mai curâbnd, dar am îndoieli că ele pot susţine de unele singure România mai devreme de următorii 20-30 de ani.

Tot ce putem face cei care suntem creştini e să ne vedem de treaba noastră, de normalitatea noastră, la fel cum oamenii post-moderni îşi văd de a lor, să dialogăm ca să ne putem înţelege mai bine unii pe alţii, şi să colaborăm pentru obiective comune de interes tactic şi operaţional (autostrăzi, sistem educaţional, sistem de sănătate, apărare, etc). Ca mijloc pentru consolidarea capitalului social naţional noua Catedrală Patriarhală este un astfel de obiecti tactic de interes comun.

Despre fundamentele toleranței

Când auzi pe câte unii cum spun că biserica e poporul, că biserica se suprapune pe identitatea etnică și că România va fi ultimul loc unde se va prăbuşi creştinismul ți se ridică părul în cap.

Oamenii cu astfel de atitudini par să refuze realitatea existenței evoluției culturale a omenirii. Unul din avantajele faptului că ai înțeles existența și inevitabilitatea proceselor de evoluție culturală la scara deceniilor și secolelor este că nu te mai simți lezat când alții pun în discuție scheme ontologice și sensuri actuale ale unor termeni, fie ei științifici sau religioși.

Pe de altă nici nu ai de ce să renunți la ei până când nu există vreo alternativă, iar dacă există până când evidența succesului teoretic sau practic al acesteia nu e covârșitoare. Cine vrea să își asume rolul creării unei mutații culturale trebuie să suporte și costurile. Strigăturile și presiunile psihologice nu cresc succesul noilor formule de a gândi și trăi, trebuie să existe niște beneficii evidente pentru ca alții să le accepte. Bani, confort, pace interioară, după caz ș după ce alege fiecare ca să-și structureze viața.

Un alt avantaj este că înțelegi inevitabilitatea structurilor locale ontologice și epistemice aflate în diferite relații unele cu altele, de la competiție la simbioză, rămânând totodată de tip diferit. Chesitunea nu este să ai o teorie generală substanțială a ființei, ci să înțelegi structurile, invarianțele, if any, sau măcar cât poți scoate printr-un effort de gândire, din spatele polimorfismului a ce există natural și cultural.

Și, în fine, nu ai nici un motiv să idolatrizezi evoluția culturală, teoria asta nefiind și ea decât tot un produs al minții, așa cum este și conceptul de timp obiectiv, metrizat, el însuși supus alături de cel de spațiu fizic evoluției culturale sub forma specifică științelor mai întâi, dar difuzând apoi și în gândirea comună.

Relația între structura lumii externe și structura culturii e polimorfă și în nici un caz de simplă corespondență. Ea e rezultatul unui proces în care ceea ce numim cultură și natură se influențează reciproc, ce gândim acum reflectă starea actuală a procesului respectiv, iar ce se va gândi peste o vreme va fi rezultatul evoluției către stări diferite prin însăși natura procesului, implicit cu ajustarea a ce vor înțelege alții peste secole prin natură și cultură.

În acest context a fi tolerant sau nu reflectă doar diferite strategii de relaționare cu persoane care adoptă scheme culturale diferite din considerente obiective, constrânși de identitatea scoială asumată, sau pentru că au niște preferințe anume, dacă au reflectat la situația lor.

E inteligibilă și competitivitatea agresivă care duce la intoleranță, dar ea pare prostească în fața istoriei polimorfe a omenirii care nu justifică în nici un fel că ar putea exista o unificare a schemelor culturale. Are anumite rațiuni doar în context local, dar pentru cine a înțeles cum merg lucrurile acest succes local nu aduce nici o satisfacție, ci mai degrabă singurătate.

La rândul ei toleranța nu înseamnă disoluția propriei individualități, a valorilor și modului de a gândi lumea în fața altori moduri. Acestea, cele personale, rămân fundamentale pentru propria lume, a ta și a celor ca tine. Ce dispare e doar pretenția de a le impune altor lumi. Ceea ce e adevărat, fondator, e fundamental adevărat pentru viața efectivă a celor care adoptă acel mod de viață, nu e relativ.

Polimorfismul ontologic și valoric și relativitatea ca fenomen observabil prin activitate intelectuală sunt inteligibile doar dintr-o perspectivă intelectuală globală, într-o reconstrucție a lumii la scară spațială și de timp mai mare, mult mai mare, decât cea relevantă pentru decizii personale ale vieții de zi cu zi. Ajungem la ele, cine ajunge, prin gândire ca instrument pentru nevoia de înțelegere și indirect pentru fundamentarea toleranței ca stare de spirit al unei civilizații. Polimorfismul în viața personală când nu e semn de evoluție personală, de maturizare, de așezare, când e o fluctuație permanentă, e fie lipsă de caracter, fie oportunism, fie nebunie. Din această perspecivă responsabilitatea intelectualilor este enormă, ce tip de mesaj transmit pentru ghidarea oamenilor cu viziuni asupra lumii mai simple. Nici fundamentalismul, nici relativismul nu sunt adecvate.

Acceptarea polimorfismului cultural e o chestiune intelectuală și atitudinală decuplată de modul personal de viață ancorat în valorile și schemele ontologice care te-au constituit și la care analizându-le ai decis să rămâi, sau să pui altceva în loc, sau să adaugi ceva. Dar ceva, nu orice. Știind că nu poate existe ceva fără să existe și alt-ceva, că nu poți fi doar tu, fără să fie și un altul, uneori un cu totul altul. Că doar n-om fi noi totul.

Slavă Domnului că mai sunt și atei, agnostici, oameni de alte naționalități, de alte confesiuni și alte religii în poporul ăsta. Fără ei ne-am prosti rapid, din slavă deșartă și mândrie invers proporționale cu talanții primiți și efortul de a-i valorifica.

O interpretare a schimbărilor politice recente din perspectiva dinamicii sistemelor neliniare

În acest text schițez o interpretare a schimbărilor politice recente din perspectiva dinamicii sistemelor neliniare și discut câteva consecințe.

Fenomenele neliniare sunt cele în care variația mică a valorii unor variabile conduc la consecințe majore pentru ansamblul sistemului. În preajma acestor puncte delicate întâmplare pare să joace un rol importante, deși în realitate există în continuare o cauzalitate deterministă a fenomenelor. Iată un grafic despre creșterea rumorii în societate descrisă de un model nelinear al domnilor de la Institutul Santa-Fe (aici).

Putem interpreta că tragedia de la Colectiv a furnizat informația publică pentru un punct de inflexiune ("tipping poing"). Informația determinantă pentru intrarea accelerată pe traiectoria proocidentală prin proteste a fost nu atât dezastrul ca atare, ci cea din primul cântec al formației, o critică a corupției, identificată rapid și preluată ca deviză de toți cei care doreau schimbarea.

A fost o întâmplare că piesa băieților de la Goodbye To Gravity despre corupție a fost prima din concert și această întâmplare a determinat cursul evenimentelor. Ca rezultat țara începe să iasă din zona de haos determinist indus extern și întreținut intern și să se deplaseze accelerat pe o traiectorie către un bazin de atracție prooccidental.

Dacă prima melodie s-ar fi numit ceva de genul The Road to Hell (titlul unei piese a lui Crhis Rea), sau War (de Burzun, aici), atunci retorica destabilizatoare a ortodoxismului naționalist ar fi avut un impact major și e posibil să fi generat manifestații de masă anti-Halloween, scandări că vrem un Patriarh tradiționalist, etc. În astfel de condiții proocidentalii ar fi trebuit să adopte o atitudine reținută să ceară moderație în reacții, iar evenimentele nu ar fi generat o schimbare politică precum cea întâmplată.

S-a încercat și în condițiile existente o diversiune ortodoxistă, însă conținutul cântecului The day we die a  subminat-o. Atunci s-a mers pe diversiunea militant ateistă în același scop, destabilizarea conducerii actuale a BOR și implicit a țării. Finalmente cei cu interes subversiv nu au putut profita cu nimic de situație. Mai mult, au imunizat întrucâtva opinia publică la astfel de lucruri, maturizând-o.

Ghinion, cum ar zice dl iohannis. Sau cu un proverb: nu-i pentru cine se pregătește, e pentru cine se nimerește (pregătire pentru specularea oricărei situații accidental critice din țară, nu pregătire pentru a genera situații critice).

Dacă prima piesă, înainte de incendiu, era favorabilă unei destabilizări în context Halloween, trebuia redusă probabilitatea de transmitere a mesajului sub tipping-point. Piesa fiind favorabilă direcției pe care au vrut-o cei pro-schimbare s-a crescut probabilitatea de transmitere prin FB, voci publice, mesaj preluat de partide din afara Parlamentului și din Parlament, etc.

Dacă acest mod de intepretare surprinde ceva din realitate atunci raționaliștii vor fi veșnic nemulțumiți de mersul lucrurilor în societate. Iar intelectualii de acest fel probabil cel mai nemulțumiți.

Și nu pentru că n-ar exista schimbări în bine, ci pentru că ele nu sunt rezultatul viziunii raționale asupra cum ar trebui să meargă lucrurile. Mintea umană poate înțelege retrospectiv fenomenele neliniare, dar nu le poate prezice. E frustrant pentru acest fel de minți că Iohannis a ieșit președinte fără vreo strategie aparte, fără să se unească în jurul lui toți candidații dreptei, așa cum era rațional în fața pericolului, ci ca rezultat impredictibil al unei competiții între candidați și restructurări de opțiuni ale cetățenilor din mersul evenimentelor.

Se vede și acum după căderea lui Ponta: reprezentanții iluminării elitiste a lumii prin cunoaștere sunt nemulțumiți și neîncrezători în ceva va fi. Pentru atâtea lucruri trebuia să plece Ponta, și el a plecat dintr-o revoltă în urma unui accident tragic. Nimic rațional, nimic demn de înălțimea unui gând. Nimic clar în ce va urma. Cărțile momentului istoric au fost făcute de un amestec heterogen de oameni, niște oarecare, fără nici o viziune pe termen lung...

E drept că imediat după schimbare toți acești oameni s-au întors la viețile lor obișnuite. Acum vine încet încet din nou vremea raționaliștilor, care au timp să proiecteze din nou ce ar trebui oamenii obișnuiți să facă, fauna asta socială cu vieți subminate de corupție de toate felurile, frustrații ăștia ... Iar fauna va face tot ce vrea ea, cum va vrea ea, creând neintenționat mâna invizibilă a schimbărilor. Unii vor cumpăra și cărțile intelectualilor raționaliști, le vor citi cu interes, firește, așa cum le citesc articolele, și le vor pune în bibliotecă.

Mi se pare că raționalismul e o manifestare a fricii de a înfrunta necunoscutul. De aici și tendința de grupare în organizații, pentru îmbărbătare reciprocă. E o atitudine nefolositoare duhovnicește prin însăși lipsa de curaj, dar și pentru că generează dispreț față de semeni.

Complexitatea realității depășește puterea minții omenești. Probabil că mai importante existențial decât cunoașterea sunt valorile și atitudinile, caracterul oamenilor, felul cum luăm act de orice ar putea surveni.

Despre minciună

Minciuna este fie un semn de slăbiciune, fie o menajare a celui mințit. Când este o menajare apare ocazional, când este o slăbiciune devine o obișnuință.

La început minți instinctiv, din teamă, ca să te protejezi. Nu îți dai seama că este o slăbiciune. Cu timpul, cu cât situația devine mai complicată în urma minciunilor, planifici minciuna. Astfel irosești o parte din energie și gândire accentuând propria stare de slăbiciune în fața provocărilor realității. “Realitatea” fictivă paralelă creată îți asigură o oarecare protecție, dar trăiești permanent cu teama spargerii oglinzii false a minciunii. Spargere care ar duce la confruntarea cu adevărul. Teama asta te face să îți conștientizezi slăbiciunea, dar ești incapabil să schimbi starea de lucruri, te-ai afundat.

Cunoașterea adevărului de către cei mințiți nu duce neapărat la spargerea oglinzii, prin spunerea lui. Oamenii pot accepta să trăiască în acest mod, mințiți. În astfel de împrejurări  uneori se instalează o anumită afecțiune a mincinosului față de cel mințit. Iată, deși l-am mințit, el se face că nu a înțeles și continuă să fie firesc cu mine. E o afecțiune plină de compasiune dacă firescul vine din neputința celuilalt de a spune adevărul, din propria sa slăbiciune de a ieși dintr-o stare de lucruri, sau plină de recunoștință, dar și de teamă, când acceptarea situației de facto din partea celuilalt vine dintr-o anumită compasiune față de mincinos, din răbdare întru îndreptare. Faptul că celălalt e puternic și capabil să facă asta nu e convenabil, pentru că nu ști dacă va rămâne binevoitor, sau se va sătura și va sparge oglinda. Dacă ai un caracter orgolios teama e cuplată nu cu recunoștință, ci cu un sentiment de umilință, simți că cel care nu spune adevărul o face ca să te simți umilit, inferior. Mai că nu-I reproșezi că nu te dă pe față ca mincinos, ai prefera să-i simți răutatea decât superioritatea.

Uneori acceptarea trăirii în minciună și cu minciuna duce la o naturalizare a acesteia de către toți cei implicați. Lumea fără minciună pare utopică, imposibilă. Și totuși ea rămâne cea reală, la care ne raportăm, aflată dincolo de spoiala gardului. Dar nu mai concepem să trăim fără garduri spoite.

Dacă minciuna este privată, responsabilitatea morală a celor care o spun și o acceptă e limitată la ei înșiși. Consecințele sunt mult mai mari dacă e publică. Pentru că atunci mulți oameni fiind la distanță de mincinos nu vor cunoaște adevărul, pentru că nu pot intra direct în contact cu realitatea, vor trăi într-o lume construită obiectiv pe minciună. Fără nici o vină. Minciuna prin intrigi, prin clevetire și prin metode similare adoptatea în media poate construi o astfel de lume. Și o construiește. Minciuna aceasta obligă la contrareacție. Contrareacția cea mai eficientă poate fi ignorarea, când e vorba de o simplă invenție, sau spunerea unui adevăr complet, când e vorba de o minciună prin omisiune. Absența contrareacției face care “realitatea” să devină realitate în lumile personale ale multor oameni. Acești oameni devin susținătorii mincinoșilor publici.

Pentru a se apăra mincinoșii publici tind să instituționalizeze minciuna. O comisie, un for oficial, vor spune atunci că minciuna reprezintă adevărul. Cu cât situația devine mai frecventă și se manifestă în mai multe domenii, cu atât statul va fi mai dominat de minciună. Adică un stat slab, să nu uităm că minciuna e un semn de slăbiciune.

Situația mai poate fi salvată doar dacă cetățenii, poporul, națiunea, practică încă adevărul, măcar pe ici pe colo, sau în unele regiuni, în unele comunități. Practicarea adevărului într-un stat slab, în care minciuna s-a instituționalizat, se poate face doar prin reguli nescrise, prin valorile tradiționale ale oamenilor. Statul acaparat de mincinoși se va apăra de adevăr încercând să distrugă aceste oaze, să corupă și să atragă în mocirla minciunii. Prin educarea tinerilor în minciună, sau, dacă nu (mai) există un control atât de puternic, prin distrugerea sistemului de educație. Ignoranții sunt mai vulnerabili la manipulare, la imersare în minciuna mediatică decât sunt cunoscătorii liberi, deschișii la minte. Obiectivul statului acesta va fi crearea unei culturi a minciunii. Știutorii adevărului mincinoși, care dețin statul, se vor confrunta cu știutorii adevărului încă liberi. Când primii înving mai știu adevărul doar niște oameni din instituțiile statului. Știind adevărul ei dețin astfel și cea mai mare putere. Spunerea adevărului devine în aceste condiții un pericol pentru stat. Spargerea oglinzii echivalează cu spargerea statului mincinos, puternic doar față de cei pe care i-a distrus constrângându-i la a trăi în minciună, și slab față de statele care pot trăi în adevăr.

Dacă nu s-a ajuns în acest stadiu încă, spunerea adevărului echivalează cu reformarea instituțiilor statului. Puținii cetățeni care rostesc adevărul nu pot face asta singuri, ei sunt dominați de cei construiți în minciună. Un ajutor poate veni de la concetățenii lor care au plecat în societăți construite mai mult pe adevăr decât pe minciună. Când adevărul rostit de ei se poate auzi și în țară.

Atunci când când nu mai există nici o diasporă a adevărului, când lumea întreagă e construită pe minciună, nu se mai poate face nimic. Singurul pericol pentru o astfel de lume rămân cei care știu, totuși, adevărul. Minciuna nu poate devini un mod universal de viață, prin chiar statutul ei de contrar al adevărului.

Nemaivând de cine să se apere, mincinoșii sunt singuri, față în față cu minciuna lor, învelită de o lume pe care au construit-o și cu care nu au ce să facă mai mult decât au făcut. Ce urmează mai departe va depinde probabil de felul adevărului ascuns. Un sfârșit trist, dar probabil frecvent, ar fi moartea în minciună. Un alt sfârșit, poate la fel de frecvent, este mințirea de sine, să ajungi să crezi propriile minciuni. Ambele duc la posibilitatea apariției unui adevăr liber, la o renaștere prin dispariția minciunii.

E preferabil, totuși, să încercăm să evităm o astfel de situație, să preferăm actualul simplei posibilități. Rostind adevărul de acum, distribuind adevărul cât mai multor oameni, respingând monopolul asupra adevărului.

Și nu în ultimul rând, contextualizând importanța adevărului. Nu putem trăi frumos fără un anumit fel de minciună prin omisiune. Discreția este, în fond, o calitate la fel de mare ca sinceritatea.