Despre intrarea în lumină

S-a făcut lumină. Când noaptea se termină, se face lumină. Te întrebi cum de poate exista o altă cale decât calea luminii. Este ca o ieșire dintr-o capcană întinsă de la începutul vieții de cineva într-o lume moartă, cum a fost lumea comunistă, sau este lumea consumistă. În puțina ei mișcare părea vie, acum însă cât de statică pare că este. Repetitivă. O batere a pasului pe loc, din loc în loc, și de la capăt.

S-a făcut lumină. Este un început de drum, dar și un sfârșit de drum. Lumina există prin încredere, este alt fel de a fi. Lumina se manifestă și prin depărtarea de întuneric, de umbre, de neclaritate. Prin depărtarea care apropie, plină de pace. Rămâne în urmă cine nu poate veni spre lumină, dar este mai aproape de tine decât era înainte, când părea aproape.

Este surprinzător să afli că omul poate trăi oricum, că felul de a trăi de care se ține pentru că s-a născut și a crescut cu el nu are nimic necesar. Omul poate să urce spre lumină sau să coboare dinspre lumină. Ca să urce trebuie să meargă, să fie activ. A fi activ nu înseamnă a repeta la nesfârșit același ciclu de activități. Spre moartea fizică, inevitabil, poți și să urci, nu doar să cobori. Ce se află dincolo de dealul din față, de muntele din față: o vale adâncă, poate de netrecut, sau doar epuizantă, ori un urcuș mai departe? Alegerea drumului este importantă. Unii oameni sunt văi în care te afunzi, alții sunt creste alături de care urci mai departe. Caută creasta. Faptele îți arată cine este creasta, și vorbele în momentele importante. Valea este minciuna, prefăcătoria, raportarea doar la sine însuși, plăcerea fie și o singură dată de a face sau a spune rău. Valea este lăcomia de orice fel ar fi ea și lupta pentru a nu pierde bunurile care te satisfac. Dintr-o astfel de vale când se află în ea omul nu poate ieși decât singur. Orice om se poate transforma dintr-o vale într-o creastă, prin el însuși sau alegând el însuși oamenii potriviți. Tu nu îl poți ajuta cu nimic, oricât de mult ar însemna pentru tine. Pleacă de acolo și te vei apropia mai mult de el astfel. Nu este un semn de dragoste să rămâi în întuneric cu cineva pentru acel cineva. Este doar un semn de neputință – de a înțelege ce este adevărata dragoste, și un semn de cădere în capcana mândriei.

S-a făcut lumină. Este simplu și clar. La drum !

Poziția unor profesori universitari ortodocși cu privire la teoriile evoluției și presupoziții ale acestor teorii

Azi am făcut o prezentare cu privire la teoriile evoluției într-un cadru interdisciplinar de dialog între religie, știință și filosofie, punctând stuctura fină a teoriei evoluției și diferențiind componenta științifică de utilizările ei ideologice în ceea ce în spațiul public se numește evoluționism.

Am primit cu bucurie punctele de vedere exprimate de profesori universitari ai facultății de teologie ortodoxă cu privire la teoriile evoluției, așa cum au fost prezentate, în sensul că nu ele deranjează, ci utilizarea ei ideologică, dincolo de granițele legitime ale discursului științific.

Din perspectiva a ce este redat în textele sacre cu privire la facerea lumii, nici un fel de excese nu sunt dezirabile: în sensul interpretării excesiv de literale a Sfintei Scripturi sau a interpretării excesiv de libere, care lasă frâu liber imaginației. Mesajul fundamental al textului Facerii este că lumea a fost creată de Dumnezeu. Detaliile cu privire la proces ne pot fi cunoscute complet de către mintea umană, ci doar aproximate prin structuri raționale aflate în permanentă schimbare, adică prin ceea ce azi numim evoluția culturală a cunoașterii științifice.

S-a exprimat și ideea că timpul în sensul naturalist este mai degrabă un construct abstract al minții umane, care poate fi gândit și regândit odată cu schimbarea teoriilor științifice, a felului în care încercăm să reconstruim cu puterea minții realitatea lumii. Nu se pune problema echivalării termenului timp din științele naturii cu timpul din viața duhovnicească.

Subtilitatea și deschiderea abordării ortodoxe a acestor probleme este un indiciu de superioritate  spirituală, de autenticitate a demersului duhovnicesc, în raport cu polarizarea artificială, simplistă, șiconflictuală, din societățile anglo-saxone dintre evoluțioști și creaționiști, polarizare care a contaminat și societatea românească.

Am găsit înțelepciune și atitudine de căutare a păcii, pentru binele duhovnicesc al oamenilor.

Cu privire la anatematizarea unor presupoziții ale oamenilor de știință poziția a fost, din punct de vedere eclesial, că este ceva ce nu ar trebui făcut la nivel de preoți dacă ierarhii nu o fac, iar pe fond punctele de vedere au fost împărțite cu privire la caracterul actual sau nu - necesitând actualizare deci - al canoanelor respective. Rămâne o chestiune deschisă gândirea relațieo dintre comportamentul stochastic în unele procese naturale și modul de manifestare a Proniei, absența întâmplării în ce privește apariția omului ca persoană.

Doamne ajută.

Despre pregustarea Împărăției Cerurilor

Se spune că euharistia, Sfânta Împărtășanie, este o pregustare a Împărăției Cerurilor, a Raiului. Trăirea întregii Liturghii, a acestei icoane simple și complexe totodată a realității ultime, a slujbei tainei prefacerii Sfintelor Daruri, este și ea aceasta: pregustarea experienței bucuriei veșnice încă din viața de acum, a stării de ultimă transfigurare prin rugăciunea de acum.

Duhul pogoară nu doar peste Sfintele Daruri, ci peste toți cei prezenți. Ce bucurie mare și nemeritată, ce dar adevărat să simți Sfântul Duh peste toți cei prezenți și peste fiecare în parte. Să te golești de sine și să trăiești comuniunea în Duh cu toți cei prezenți.

Dacă este să rămână ceva de aici, aceasta rămâne.

Anatema pe cei care susțin adevărul unor presupoziții ale cercetătorilor din științele naturii

Cu ocazia Duminicii Ortodoxiei, adică a zilei de azi, mi-a apărut mai pregnant decât anul trecut, când am participat pentru prima oară la Liturghia din prima duminică a Postului Paștelui, următoarea anatematizare [1]:

• “Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume de la sine s-a făcut şi toate cele dintr-însa fără Pronia lui Dumnezeu se ţin şi din întâmplare se fac, anatema, anatema, anatema.”

Presupoziția de obiectivitate și autonomie a naturii și presupoziția că există întâmplare în natură (că există fenomene naturale cu caracter intrinsec stochastic) sunt asumpții fundamentale pentru orice demers științific.

Faptul că Sinodiconul Ortodoxiei s-ar părea că nu face parte din Triodul românesc [2] nu este atât de relevant, dat fiind că oricum se rostește în multe biserici din România [3] și în multe alte țări ortodoxe. Din punct de vedere juridic canoanele incluse în el sunt în vigoare, ca parte a Tradiției, neaplicarea lor fiind o decizie iconomică, nu una de renunțare la valabilitatea canonului.

În aceste împrejurări se deschide o problemă interesantă pentru dialogul dintre religie, știință și filosofie. Trebuie de jure toți cercetătorii din științele naturii anatematizați ? Dacă realizarea faptului că mai mult am sminti decât am face ceva folositor ne îndeamnă să răspundem nu la această întrebare, atunci, dincolo de decizia iconomică de a nu face asta – care aparține Bisericii, pentru filosofii științei și teologii de profesie (nu neapărat și în sensul duhovnicesc) apare următoarea provocare:

•      în ce mod am putea acomoda rațional presupozițiile cu care oamenii de știință lucrează în domeniul lor cu relevanță regională (dacă vom considera că natura e esențialmente diferită de minte și cultură), sau chiar globală (dacă suntem suținători ai teoriilor emergentiste care ar permite reducerea minții și culturii la natură) și grija lui Dumnezeu pentru cele existente manifestată la nivel global, dar și particular (Pronia).

Din această perspectivă disputa creație – evoluție naturală apare ca un caz particular al unei probleme mult mai largi.

Un om de știință credincios nu poate da nici un fel de răspuns rezonabil la această problemă. Tot ce poate face este să lucreze ignorându-și propriile presupoziții, să lucreze cu un sentiment de vinovăție - dacă are un spirit mai teoretic și și-a dat seamă pe ce propoziții considerate adevărate se bazează demersul său, să renunțe la meserie, sau să tragă de teorii în stilul creaționismului discreditându-se profesional.

Așteptăm contribuția filosofilor și a teologilor.

____

Note:

[1] Molitfelnic, p549, http://www.mirem.ro/pdfuri/molitf.pdf , Slujba din Duminica Ortodoxiei incluzând canoane ale Sinodului local din Constantinopol 842 întărind hotărârile dogmatice ale Sinodului al VII- lea Ecumenic

[2] Diverse surse internet, dar nici una foarte credibilă

[3] În unele biserici nu s-a citit – comunicări personale de la participanți la Sfânta Liturghie de azi.

Quelques mots utiles

Nous nous consolons aisément des disgrâces de nos amis lorsqu'elles servent à signaler notre tendresse pour eux.

Il semble que l'amour-propre soit la dupe de la bonté, et qu'il s'oublie lui-même lorsque nous travaillons pour l'avantage des autres. Cependant c'est prendre le chemin le plus assuré pour arriver à ses fins; c'est prêter à usure sous prétexte de donner; c'est enfin s'acquérir tout le monde par un moyen subtil et délicat.

Nul ne mérite d'être loué de bonté, s'il n'a pas la force d'être méchant: toute autre bonté n'est le plus souvent qu'une paresse ou une impuissance de la volonté.

Il n'est pas si dangereux de faire du mal à la plupart des hommes que de leur faire trop de bien.

Ce qui paraît générosité n'est souvent qu'une ambition déguisée qui méprise de petits intérêts, pour aller à de plus grands.

La fidélité qui paraît en la plupart des hommes n'est qu'une invention de l'amour-propre pour attirer la confiance. C'est un moyen de nous élever au-dessus des autres, et de nous rendre dépositaires des choses les plus importantes.

L'humilité n'est souvent qu'une feinte soumission, dont on se sert pour soumettre les autres; c'est un artifice de l'orgueil qui s'abaisse pour s'élever; et bien qu'il se transforme en mille manières, il n'est jamais mieux déguisé et plus capable de tromper que lorsqu'il se cache sous la figure de l'humilité.

La promptitude à croire le mal sans l'avoir assez examiné est un effet de l'orgueil et de la paresse. On veut trouver des coupables; et on ne veut pas se donner la peine d'examiner les crimes.

Il y a des méchants qui seraient moins dangereux s'ils n'avaient aucune bonté.

Il y a des personnes à qui les défauts siéent bien, et d'autres qui sont disgraciées avec leurs bonnes qualités.

L'absence diminue les médiocres passions, et augmente les grandes, comme le vent éteint les bougies et allume le feu.

Nous aimons toujours ceux qui nous admirent; et nous n'aimons pas toujours ceux que nous admirons.

Nous pardonnons souvent à ceux qui nous ennuient, mais nous ne pouvons pardonner à ceux que nous ennuyons.

On a fait une vertu de la modération pour borner l'ambition des grands hommes, et pour consoler les gens médiocres de leur peu de fortune, et de leur peu de mérite.

La véritable éloquence consiste à dire tout ce qu'il faut, et à ne dire que ce qu'il faut.

________
Source: Un des mes amis (La Rochefoucauld)

Traum und Umnachtung

http://www.myspace.com/music/player?sid=20369954&ac=now

Am Abend ward zum Greis der Vater; in dunklen Zimmern versteinerte das Antlitz der Mutter und auf dem Knaben lastete der Fluch des entarteten Geschlechts. Manchmal erinnerte er sich seiner Kindheit,erfüllt von Krankheit, Schrecken und Finsternis, verschwiegener Spiele im Sternengarten, oder daß er die Ratten fütterte im dämmernden Hof. Aus blauem Spiegel trat die schmale Gestalt der Schwester und er stürzte wie tot ins Dunkel. Nachts brach sein Mund gleich einer roten Frucht auf und die Sterne erglänzten über seiner sprachlosen Trauer. Seine Träume erfüllten das alte Haus der Väter. Am Abend ging er gerne über den verfallenen Friedhof, oder er besah in dämmernder Totenkammer die Leichen, die grünen Flecken der Verwesung auf ihren schönen Händen. An der Pforte des Klosters bat er um ein Stück Brot; der Schatten eines Rappen sprang aus dem Dunkel und erschreckte ihn. Wenn er in seinem kühlen Bette lag, überkamen ihn unsägliche Tränen. Aber es war niemand, der die Hand auf seine Stirne gelegt hätte. Wenn der Herbst kam, ging er, ein Hellseher, in brauner Au. O, die Stunden wilder Verzückung, die Abende am grünen Fluß, die Jagden. O, die Seele, die leise das Lied des vergilbten Rohrs sang; feurige Frömmigkeit. Stille sah er und lang in die Sternenaugen der Kröte, befühlte mit erschauernden Händen die Kühle des alten Steins und besprach die ehrwürdige Sage des blauen Quells. O, die silbernen Fische und die Früchte, die von verkrüppelten Bäumen fielen. Die Akkorde seiner Schritte erfüllten ihn mit Stolz und Menschenverachtung. Am Heimweg traf er ein unbe-wohntes Schloß. Verfallene Götter standen im Garten,hintrauernd am Abend. Ihm aber schien: hier lebte ichvergessene Jahre. Ein Orgelchoral erfüllte ihn mit Gottes Schauern. Aber in dunklen Höhle verbrachte erseine Tage, log und stahl und verbarg sich, ein flammender Wolf, vor dem weißen Antlitz der Mutter. O, die Stunde, da er mit steinernem Munde im Sternengarten hinsank, der Schatten des Mörders über ihn kam. Mit purpurner Stirne ging er ins Moor und Gottes Zorn züchtigte seine metallenen Schultern; o, die Birken im Sturm, das dunkle Getier, das seine umnachteten Pfade mied. Haß verbrannte sein Herz, Wollust, da er im grünen den Sommergarten dem schweigenden Kind Gewalt tat, in dem strahlenden sein umnachtetes Antlitz erkannte. Weh, des Abends am Fenster, da aus purpurnen Blumen, ein gräulich Gerippe, der Tod trat. O, ihr Türme und Glocken; und die Schatten der Nacht fielen steinern auf ihn.

Niemand liebte ihn. Sein Haupt verbrannte Lüge und Unzucht in dämmernden Zimmern. Das blaue Rauschen eines Frauengewandes ließ ihn zur Säule erstarren und in der Tür stand die nächtige Gestalt seiner Mutter. Zu seinen Häupten erhob sich der Schatten des Bösen. O, ihr Nächte und Sterne. Am Abend ging er mit dem Krüppel am Berge hin; auf eisigem Gipfel lag der rosige Glanz der Abendröte und sein Herz läutete leise in der Dämmerung. Schwer sanken die stürmischen Tannen über sie und der rote Jäger trat aus dem Wald. Da es Nacht ward, zerbrach kristallen sein Herz und die Finsternis schlug seine Stirne. Unter kahlen Eichbäumen erwürgte er mit eisigen Händen eine wilde Katze. Klagend zur Rechten erschien die weiße Gestalt eines Engels, und es wuchsim Dunkel der Schatten des Krüppels. Er aber hobeinen Stein und warf ihn nach jenem, daß er heulend floh, und seufzend verging im Schatten des Baums das sanfte Antlitz des Engels. Lange lag er auf steinigem Acker und sah staunend das goldene Zelt der Sterne. Von Fledermäusen gejagt, stürzte er fort ins Dunkel. Atemlos trat er ins verfallene Haus. Im Hof trank er, ein wildes Tier, von den blauen Wassern desBrunnens, bis ihn fror. Fiebernd saß er auf der eisigen Stiege, rasend gen Gott, daß er stürbe. O, das graue Antlitz des Schreckens, da er die runden Augen über einer Taube zerschnittener Kehle aufhob. Huschend über fremde Stiegen begegnete er einem Judenmädchen und er griff nach ihrem schwarzen Haar und er nahm ihren Mund Feindliches folgte ihm durch finstere Gassen und sein Ohr zerriß ein eisernesKlirren. An herbstlichen Mauern folgte er, ein Mesnerknabe, stille dem schweigenden Priester; unterverdorrten Bäumen atmete er trunken den Scharlach jenes ehrwürdigen Gewands. O, die verfallene Scheibe der Sonne. Süße Martern verzehrten sein Fleisch. In einem verödeten Durchhaus erschien ihm starrend von Unrat seine blutende Gestalt. Tiefer liebte er die erhabenen Werke des Steins; den Turm, der mit höllischen Fratzen nächtlich den blauen Sternenhimmel stürmt; das kühle Grab, darin des Menschen feuriges Herz bewahrt ist. Weh, der unsäglichen Schuld, die jenes kundtut. Aber da er Glühendes sinnend den herbstlichen Fluß hinabing unter kahlen Bäumen hin, erschien in härenem Mantel ihm, ein flammender Dämon, die Schwester. Beim Erwachen erloschen zu ihren Häuptern die Sterne.

O des verfluchten Geschlechts. Wenn in befleckten Zimmern jegliches Schicksal vollendet ist, tritt mit modernden Schritten der Tod in das Haus. O, daß draußen Frühling wäre und im blühenden Baum ein lieblicher Vogel singe. Aber gräulich verdorrt das spärliche Grün an den Fenstern der Nächtlichen und es sinnen die blutenden Herzen noch Böses. O, die dämmern den Frühlingswege des Sinnenden. Gerechter erfreut ihn die blühende Hecke, die junge Saat des Landmanns und der singende Vogel, Gottes sanftes Geschöpf; die Abendglocke und die schöne Gemeine der Menschen. Daß er seines Schicksals vergäße und des dornigen Stachels. Frei ergrünt der Bach, wo silbern wandelt sein Fuß, und ein sagender Baum rauscht über dem umnachteten Haupt ihm. Also hebt er mit schmächtiger Hand die Schlange, und in feurigen Tränen schmolz ihm das Herz hin. Erhaben ist das Schweigen des Walds, ergrüntes Dunkel und das moosige Getier, aufflatternd, wenn es Nacht wird. O der Schauer, da jegliches seine Schuld weiß dornige Pfade geht. Also fand er im Dornenbusch die weiße Gestalt des Kindes, blutend nach dem Mantel seines Bräutigams. Er aber stand vergraben in sein stählernes Haar stumm und leidend vor ihr. O die strahlen-den Engel, die der purpurne Nachtwind zerstreute. Nachtlang wohnte er in kristallener Höhle und der Aussatz wuchs silbern auf seiner Stirne. Ein Schatten ging er den Saumpfad hinab unter herbstlichen Sternen. Schnee fiel, und blaue Finsternis erfüllte das Haus. Eines Blinden klang die harte Stimme des Vaters und beschwor das Grauen. Weh der gebeugten Erscheinung der Frauen. Unter erstarrten Händen verfielen Frucht und Gerät dem entsetzten Geschlecht. Ein Wolf zerriß das Erstgeborene und die Schwestern flohen in dunkle Gärten zu knöchernen Greisen. Ein umnachteter Seher sang jener an verfallenen Mauern und seine Stimme verschlang Gottes Wind. O die Wollust des Todes. O ihr Kinder eines dunklen Ge-schlechts. Silbern schimmern die bösen Blumen des Bluts an jenes Schläfe, der kalte Mond in seinen zerbrochenen Augen. O, der Nächtlichen; o, der Verfluchten.

Tief ist der Schlummer in dunklen Giften, erfüllt von Sternen und dem weißen Antlitz der Mutter, dem steinernen. Bitter ist der Tod, die Kost der Schuldbeladenen; in dem braunen Geäst des Stamms zerfielen grinsend die irdenen Gesichter. Aber leise sang jener im grünen Schatten des Hollunders, da er aus bösen Träumen erwachte; süßer Gespiele nahte ihm ein rosiger Engel, daß er, ein sanftes Wild, zur Nacht hin-schlummerte; und er sah das Sternenantlitz der Rein-heit. Golden sanken die Sonnenblumen über den Zaun des Gartens, da es Sommer ward. O, der Fleiß der Bienen und das grüne Laub des Nußbaums; die vorüberziehenden Gewitter. Silbern blühte der Mohn auch, trug in grüner Kapsel unsere nächtigen Sternenträume. O, wie stille war das Haus, als der Vater ins Dunkel hinging. Purpurn reifte die Frucht am Baum und der Gärtner rührte die harten Hände o die härenen

Zeichen in strahlender Sonne. Aber stille trat am Abend der Schatten des Toten in den trauernden Kreisder Seinen und es klang kristallen sein Schritt über die grünende Wiese vorm Wald. Schweigende versammelten sich jene am Tisch; Sterbende brachen sie mit wächsernen Händen das Brot, das blutende. Weh der steinernen Augen der Schwester, da beim Mahle ihr Wahnsinn auf die nächtige Stirne des Bruders trat,der Mutter unter leidenden Händen das Brot zu Stein ward. O der Verwesten, da sie mit silbernen Zungen die Hölle schwiegen. Also erloschen die Lampen im kohlen Gemach und aus purpurnen Masken sahen schweigend sich die leidenden Menschen an. Die Nacht lang rauschte ein Regen und erquickte die Flur. In dorniger Wildnis folgte der Dunkle den vergilbten Pfaden im Korn, dem Lied der Lerche und der sanften Stille des grünen Gezweigs, daß er Frieden fände. O, ihr Dörfer und moosigen Stufen, glühender Anblick. Aber beinern schwanken die Schritte Über schlafende Schlangen am Waldsaum und das Ohr folgt immer dem rasenden Schrei des Geiers. Steinige Öde fand er am Abend, Geleite eines Toten in das dunkle Haus des Vaters. Purpurne Wolke umwölkte sein Haupt, daß er schweigend Über sein eigenes Blut und Bildnisherfiel, ein mondenes Antlitz, steinern ins Leere hinsank, da in zerbrochenem Spiegel, ein sterbender Jüngling, die Schwester erschien, die Nacht das verfluchte Geschlecht verschlang.

_____

Sursa: Georg Trakl

Despre pronie

„Pronia este grija pe care o are Dumnezeu de existente. Si iarasi: Pronia este vointa lui Dumnezeu, in virtutea careia toate existentele primesc conducerea potrivita. Dar daca pronia este vointa lui Dumnezeu, este necesar ca, potrivit dreptei ratiuni, toate cate se fac prin pronie sa fie facute in chipul cel mai bun si cel mai vrednic de Dumnezeu, in asa fel incat nu poate sa se faca ceva mai bun. Este necesar ca acelasi sa fie si creator al existentelor si proniator. Caci nu este nici potrivit, nici logic, ca altul sa fie creatorul existentelor si altul proniatorul. Daca ar fi asa ar urma negresit ca amandoi sa fie imperfecti: unul in a crea, altul in a purta de grija. Prin urmare Dumnezeu este si creator si proniator. Iar puterea Lui creatoare, conservatoare si proniatoare este vointa Lui cea buna: "Toate cate a voit, Domnul a voit in cer si pe pamant" (Psalmi CXXXIV, 9-10.). Vointei Lui nu i s-a impotrivit nimeni (Romani IX, 19.). A voit sa faca pe toate si s-au facut; vrea ca lumea sa se mentina si se mentine si se fac toate cate vrea.

Iar ca Dumnezeu poarta de grija si ca poarta bine de grija, oricine o va putea vedea in chipul cel mai drept din urmatoarea argumentare. Singur Dumnezeu este prin fire bun si intelept. Asadar pentru ca este bun, poarta de grija, caci cel care nu poarta de grija nu este bun. Caci si oamenii si cele nerationale in chip firesc poarta de grija de odraslele lor; iar cel care nu poarta de grija este hulit. Apoi, pentru ca Dumnezeu este intelept, poarta de grija de existente in chipul cel mai bun. Observand acestea, trebuie sa admiram toate operele proniei, pe toate sa le laudam, pe toate sa le primim fara de cercetare, chiar daca multora li se par nedrepte. Aceasta pentru motivul ca pronia lui Dumnezeu este incognoscibila si incomprehensibila, iar gandurile si faptele noastre si cele viitoare sunt cunoscute numai Lui. Cand spun "toate" inteleg pe cele care nu sunt in puterea noastra; caci cele care sunt in puterea noastra nu sunt de domeniul proniei, ci al liberului nostru arbitru.

Unele din acelea care sunt de domeniul proniei sunt prin buna vointa, altele prin ingaduinta. Prin bunavointa, acelea care fara discutie sunt bune; iar prin ingaduinta, in diferite moduri, caci de multe ori ingaduie ca si dreptul sa cada in nenorociri spre a arata altora virtutea ascunsa in el, dupa cum este cazul lui Iov (Iov I, 12-22.). Alta data ingaduie ca sa se faca ceva absurd, ca prin fapta absurda in aparenta sa se savarseasca ceva mare si minunat, dupa cum este mantuirea oamenilor prin cruce (I Corinteni I, 18.). In alt chip, Dumnezeu ingaduie ca cel cuvios sa sufere cele rele, ca sa nu cada din constiinta lui cea dreapta, sau ca sa nu alunece in mandrie din pricina puterii si harului dat lui, cum a fost cazul cu Pavel (II Corinteni XII, 7.). Este parasit cineva pentru o bucata de vreme pentru indreptarea altuia, ca sa capete invatatura ceilalti care privesc la starea lui, dupa cum a fost cu Lazar si cu bogatul (Luca XVI, 19-31.). Caci in chip natural ne caim cand vedem pe unii ca sufera. Este parasit cineva pentru slava altuia sau pentru pacatele lui proprii sau ale parintilor, dupa cum a fost orbul din nastere (Ioan IX, 3.) spre slava Fiului omului. Iarasi se ingaduie ca cineva sa sufere spre ravna altuia pentru ca, prin faptul ca slava celui ce sufera se mareste, sa se faca activa suferinta in altii, in nadejdea slavei viitoare (I Petru V, 1.) si in dorinta bunurilor ce au sa fie (Evrei X, 1.), dupa cum este cazul cu mucenicii. Uneori se ingaduie sa cada cineva si in o fapta rusinoasa spre indreptarea unei alte patimi mai rele. Spre exemplu: daca cineva se lauda cu virtutile sau cu faptele lui, Dumnezeu ingaduie ca acesta sa cada in desfanare, pentru ca prin caderea sa, venind la constiinta propriei lui slabiciuni, sa se smereasca si, apropiindu-se, sa-si marturiseasca Domnului pacatele. Trebuie sa se stie ca alegerea celor care trebuiesc facute este in puterea noastra. Ducerea pana la capat a faptelor bune se indeplineste cu ajutorul lui Dumnezeu, care, potrivit prestiintei Sale, conlucreaza cu cei care aleg binele cu dreapta cunostinta. Ducerea pana la capat a faptelor rele, insa, se indeplineste prin parasirea lui Dumnezeu, care iarasi, potrivit prestiintei lui, ii paraseste in chip drept.

Sunt doua feluri de parasiri: este o parasire mantuitoare si instructiva si alta parasire complet deznadajduitoare. Cea mantuitoare si instructiva se face pentru indreptarea, mantuirea si slava celui care sufera, sau pentru ravna si pilda altora, sau pentru slava lui Dumnezeu. Parasirea completa, insa, este atunci cand omul, cu toate ca Dumnezeu a facut totul pentru mantuire, ramane insensibil, nevindecat, dar mai degraba nevindecabil, din pricina propriei lui hotarari. Atunci se da pierderii celei desavarsite, ca Iuda (Matei XXVI, 24-25.). Sa se milostiveasca Dumnezeu de noi si sa ne fereasca de asemenea parasire!

Trebuie sa se stie ca felurile proniei lui Dumnezeu sunt multe si nu putem sa le interpretam cu cuvantul si nici sa le intelegem cu mintea. Trebuie sa se stie ca toate intamplarile triste duc la mantuire pe cei care le primesc cu multumire si ele sunt negresit pricinuitoare de folos. Trebuie sa se stie ca Dumnezeu voieste antecedent ca toti sa se mantuiasca (I Timotei XI, 4.) si sa dobandeasca imparatia Lui. Caci nu ne-a plasmuit ca sa ne pedepseasca, ci ca sa participam la bunatatea Lui, pentru ca el este bun.

Dar vrea sa fie pedepsiti cei care pacatuiesc, pentru ca El este drept. Asadar, prima vointa se numeste antecedenta si bunavointa, caci el este cauza ei; cea de a doua se numeste vointa consecventa si parasire, caci isi are cauza in noi. Si aceasta din urma este dubla: una mantuitoare si instructiva spre mantuire, alta deznadajduitoare spre pedeapsa desavarsita, dupa cum am spus. Aceasta cu privire la acelea care nu sunt in puterea noastra.

Dintre cele care sunt in puterea noastra, pe cele bune le voieste antecedent si le binevoieste; pe cele rele, insa, si care in realitate sunt rele nu le vrea nici antecedent, nici consecvent, ci le lasa pe seama liberului arbitru. Caci nu este nici rational, nici virtute ceea ce se face cu forta. Dumnezeu poarta de grija intregii creatii si face bine prin intreaga creatie si ne instruieste de multe ori chiar prin demoni, cum a fost cazul lui Iov (Iov I, 12.) si cu porcii (Matei VIII, 30-32; Marcu V, 12-13; Luca VIII, 32-33.).”

__

Sursa:

Sf. Ioan Damaschin, http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/dogmatica/despre-pronie-80068.html

Despre râsul de diverse feluri

Aș spune de la bun început că râsul rău și râsul bun sunt simptome ale temerii de eșec, dacă asta n-ar fi greșit înțeles pentru că a fost spus în acest mod abrupt.

Și ar fi greșit înțeles pentru că ține de condiția omului să nu fie sigur dacă a reușit sau nu, dacă va reuși sau nu. Orice scop este subsumabil unui scop mai înalt, relativ la care reușita de a-l atinge poate fi pusă în discuție în mod subînțeles, fie și printr-o ironie. Râzi pentru că ești nemulțumit de ceea ce vezi, faci sau auzi. Atunci te detensionezi brusc. Și ești nemulțumit pentru că tu vrei altceva, fie de la tine, fie de la celălalt.

Din această perspectivă doar două feluri de oameni nu râd niciodată. Cei fără nici un scop pentru că trăiesc animalic, dacă o fi existând așa ceva, și Cel care știe de la bun început că scopul lui a fost atins, adică pentru care între trecut și viitor nu este nici o diferență în veșnicie, adică fiul lui Dumnezeu. Animalele și Dumnezeu nu râd.

Oamenii râd. Toți. Pentru că orice om este failibil.

O pisică vrea să ajungă la o bucată de pește atârnată undeva sus și tot sare și nu ajunge, iar când cade înapoi dă cu nasul de podea. Ne amuză. Ce? Eșecul ei simpatic. E haioasă. Hai, dragă, n-o mai chinui ! Îi dăm noi peștele, pis pis vino-ncoa. Ea mănâncă în timp ce o mângăiem pe blăniță.

Cineva a sesizat că noi râdeam în timp ce un animal înfometat se chinuia. Eșecul animalului înfometat masca eșecul nostru de a fi generoși cu un animal înfometat.

Dar dacă era o pisică grasă, sătulă, și doar pofticioasă? Poate că săriturile în făceau bine, era la gym.

Problema nu este că râdem sau că nu râdem. Problema este când râdem și când nu râdem. Adecvarea râsului este în raport cu scopurile oamenilor din jur, de față cu care râdem.

Să râzi poate fi o aroganță, dar și să nu râzi poate fi o aroganță. Depinde de context.

Nu există o soluție rațională de a afla când să râzi și când să nu râzi. E o chestie ce ține de bun simț. Ce este bunul simț? Nu știu. Nu știu nici măcar dacă am. Dar m-ar deranja să îmi spună cineva că nu am, mai ales cineva care cred că are. Cu privire la bun simț se exprimă întotdeauna doar alții despre noi, nu noi despre noi. Dar dacă cineva care nu cred că are bun simț mi-ar spune că eu nu am bun simț aș râde. Râde hârb de oală spartă ! Dacă eu chiar nu am bun simț mi-ar folosi la ceva că am râs? Pe termen scurt da, m-aș simți bine, dar pe termen lung nu, n-aș învăța nimic din critica altuia. Și mai depinde de cum am râs.

Când Iisus Hristos a spus “Cum de vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7) s-a referit și la râs. La un anumit fel de râs.

Când un om râde de alții în mod critic înseamnă că nu îi iubește. Dacă râde când este criticat de alții înseamnă că este incapabil să se schimbe, în măsura în care râde de ceilalți, sau că îi iubește, în măsura în care râde de el însuși.

În raport cu iubirea s-ar putea diferenția mai multe specii de râs.

A râde de omul pe care îl dușmănești. Este o răutate, o judecare, ba chiar o răzbunare. A râde de tine însuți în fața omului pe care îl dușmănești. Este un masochism, ori o recunoaștere a înfrângerii pentru a capta bunăvoința învingătorului, dar poate fi și o smerire a ta care ai învins cu adevărat. Sau poate fi doar un semn de slăbiciune - râde el, dar nu e râsul lui.

A râde de omul pe care îl iubești. E râsul drăgăstos al celui mare pentru cel mic pe care îl îndrumi, dar e și e râsul copilului pentru părintele sau profesorul care a greșit, iată, chiar și el. A râde de tine însuți în fața omului pe care îl iubești - e un râs care cheamă la dragoste din partea celuilalt. O cochetărie sau chiar un strigăt.

A râde de omul care îți este indiferent. Râdem de acești oameni atunci când nu suntem suficient de sus în raport cu propriile noastre standarde ca să îi putem ajuta în loc să râdem de ei. Adevărata superioritate se manifestă prin susținere, prin ajutor. Când n-o am, râd. E mai simplu. Uneori poate fi și un indiciu de lene sufletească. De ce să fiu de ajutor controlându-mă să tac? Însă gura bate fundul. Vulgar, dar adevărat. Nu îmi voi face prieteni în acest fel. În fine, a râde de mine însumi în fața cuiva care îmi este indiferent. Asta e ca și cum aș asculta la căști când mă plimbe cu cineva pe stradă. Dacă sunt cu cineva e preferabil să fac conversație, să fiu atent la el, nu tot la mine, fie și râzând de mine însumi. Chiar dacă mă ironizez, nu îl înalț pe el, ci mă țin tot pe mine în centrul atenției.

Râsul rău este râsul care judecă. Râsul bun este râsul care iubește.

Nici râsul rău, nici râsul bun nu sunt adevăratul râs. Râsul autentic este întotdeauna simpatic, spontan și nesubsumat vreunui scop. Râsul adevărat este fără scop fie pentru că temporar l-ai suspendat, spre odihnă (workoholicii, încrâncenații după succes nu râd, și de aceea nici nu prea îl obțin), fie pentru că l-ai atins deja.

Fericiți cei ce râd spontan.

Două roșii pe o șină, una: dragă, uite vine trenul ! Cealaltă: Ete fleoșc ! Ce e un punct alb și un punct roșu pe cer? Porumbelul păcii în chiloți de baie. Ce e un punct negru și două puncte albe pe cer? O muscă cu vată în urechi. Etc.

Râsul spontan cel mai frumos este veselire. Veselirea este râs spontan din dragoste. Nu te poți veseli de altul sau de tine, ci te veselești pur și simplu, sau ne veselim pur și simplu. "Trebuia însa să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat." (Luca, 15, 32).

Să vedem cum se aplică schema de mai sus la un caz concret, numărul executat de un claun la circ. Reprezintă acest tip de râs o formă de ascundere a eșecului sau nu? Problema e un caz particular al întregii industrii sau uneori vocații actoricești a râsului, de la claun până la Stela și Arșinel și Doru Octavian Dumitru.

Dacă am asimila ce fac ei cu a spune bancuri pur și simplu sau cu ceva echivalent, atunci ar fi vorba de un râs autentic, pentru odihnirea noastră. Pare plauzibil, și e confirmat de ideea de industrie a divertismentului. Însă cred că lucrurile sunt ceva mai complicate.

Poate că este vorba și de o latură ce ține de mascare eșecului, nu atât al lor, ca actori, ci al nostru. Este claunul un personaj trist, mai trist decât noi, și care își asumă acest rol pentru a ne ajuta pe noi să ne simțim mai bine ? Claunul se sacrifică pe el însuși pentru ca noi să rădem ? Pare rezonabil să interpretăm că este o doză de altruism în ce face claunul, în măsura în care nu practică doar o meserie ci face ceva din vocație,  poate un act de dragoste față de copiii din bănci și de părinții lor. Sau față de oamenii veniți să se relaxeze într-o sală de teatru.

În funcție de felul în care suntem făcuți să râdem poate că ce face claunul e și încurajarea unui act de cruzime a noastră, de genul exemplului cu pisica. În multe desene animate cred că se poate vedea asta. În funcție de calitatea umorului, cum se zice, s-ar putea să avem de a face cu umor autentic, sau cu un râs de mascare a eșecului. Poate chiar în același spectacol.

Sintetizând discuția cu privire la cazul concret, râsul la circ ar putea fi autentic sau o formă de ascundere a eșecului în funcție de felul de umorul practicat de claunul respectiv în general și în acel moment, de talentul lui și de forma în care se află. Dar chiar dacă mizează pe un umor de genul că se împiedică și cade în fund, iar copiii râd, acesta rămâne un sacrificiu făcut de el, o formă de altruism față de copiii din sală, o faptă făcută din vocație, din dragoste, dacă este un claun adevărat. Și atunci copiii îl iubesc. La un spectacol bun râdem de oameni pe care îi iubim și rădem cu oameni pe care îi iubim. Nu mai suntem actori și spectatori, ci suntem cu toții, împreună.

_______
Sursa foto: http://www.razbointrucuvant.ro/2012/10/22/parintele-ilarion-dan-crucea-director-banca-manastire-calugarit-lumea-monahilor/

Despre bucuria de a crede în Dumnezeu

Nu poți crede în Dumnezeu prin decizia ta, deliberând. A crede în Dumnezeu este un dar de la Dumnezeu. Într-o anumită împrejurare a vieții primești acest dar. Te instalezi într-o relație cu El. Nu mai folosești acest cuvânt cum ai folosi un termen teoretic dintr-un domeniu străin ție, din niște texte naive sau poate abstracte care pot fi adevărate sau nu. Ci denumești prin acest cuvânt pe El, pe cineva concret, cu totul și cu totul prezent. El este aici.

Te depărtezi de El, îl trădezi, îl pierzi, iarăși ți se descoperă, dar nu mai poți trăi fără El, ignorându-L. 

Ca întotdeauna atunci când ai o stare de bine, vrei să îi faci și pe ceilalți să se simtă la fel. Devii mai generos. Ai vrea să schimbi lumea. Ai vrea să le împărtășești din bucuria ta. 

Ce naivitate folositoare pentru tine să te pui pe treabă și să faci asta ! Vei fi tăvălit de diavol fără milă ! Cu sau fără conștientizarea acestui fapt de către cei prin care se va face. Iar uneori cu cele mai bune intenții, în mintea lor rațională.

E ușor în această stare, la început de entuziasm, să îți supraevaluezi puterile. Atenție, puterea pe care o simți nu e de fapt a ta ! Nu poți acționa direct către persoanele pe care vrei să le ajuți, dacă vei face asta nu vei reuși nimic de folos lor. Cel mai eficient este să acționezi prin El, pentru că de acolo îți vine puterea pe care o simți.

După eșecuri repetate ale acțiunilor directe, percepute de ceilalți ca prostie, sau clacare psihică în fața greutăților vieții, demnă de compasiune, sau ca incapacitate de adaptare, sau ca lecții pe care vrei să le dai din mândrie, sau ca prefăcătorie pentru scopuri egoiste, sau ca anacronism, sau ca fariseism, ori ca mascaradă ortodoxă, așadar tot ce vrei și ce nu vrei, judecări de mare folos pentru tine - dar nu și pentru ei, vei descoperi că cel mai puternic ajutor pentru altul este să-i ceri Celui care ți-a dăruit ție bucurie credinței să îl ajute El pe altul. De exemplu pe dușmanul tău.  "Vrei să ști ce părere are Dumnezeu despre tine? Uită-te ce părere ai tu despre aproapele tău. Care este aproapele tău? Păi, care ar fi omul care îți place cel mai puțin pe lumea asta? Acela este aproapele tău !". Oricât de absurd și de irațional ar părea cuiva care nu crede, funcționează. În limbaj tehnic duhovnicesc se numește rugăciune pentru altul.

Nu e vorba de ajutor solicitat cu privire la ceva factual, pe care îl vei da atunci când îți este cerut, ci e vorba de ajutorul pentru ca și celălalt să creadă în Dumnezeu. Ajutorul care nu îți este cerut. "Învăța-voi pe cei fărădelege căile tale" (Psalmul 50). Da, dar nu oricum, ci cu grijă. 

Dragi fani ai rațiunii, nu o idolatrizați ! V-o spune un fost idolatru al rațiunii. Nu este nimic rațional în a primi un dar. Dacă atunci când îl primiți vă imaginați că l-ați meritat, un dar de orice fel, fie și o floare, atunci acela nu este un dar. Ci o plată. Dumnezeu nu plătește pe nimeni.  Prietenii nu plătesc, ei dăruiesc. Doar partenerii de afaceri plătesc.

Nu eu decid cu privire la dar. E ca și cum aș fi vrut să decid să mă nasc. Pot să întorc pe toate fețele faptul că m-am născut, să creez modele biologice, psihologice, sociale, istorice, filosofice, religioase, dar să mă nasc nu pot. Rațiunea operează în cadrele unor evenimente care îmi dau posibilitatea de a viețui. Ea mă ajută să caut ce îmi doresc, să cer ce îmi doresc, să obțin pe o piață economică unele bunuri și servicii, dar să primesc lucrurile cheie din viață nu.

Când un om are o viață sfântă el poate ajuta și pe alții să primească daruri. Nu cred că poate exista bucurie mai mare decât de a convinge pe Dumnezeu să dăruiască altora ce ți-a dăruit ție, credința în El și pacea asociată ei. Nu cunosc această bucurie, dar știu că există. Când o ai, te dăruiești total.

"Credința este un dar, însă este și o nevoință. [...] darul credinței pe care l-am primit poate fi înmulțit și trebuie înmulțit." Pentru aceasta fiecăruia dintre noi ne sunt de folos rugăciunile celorlalți. Sau cum spune noul Papă pe Twitter: Continuați să vă rugați pentru mine ! Nu degeaba Patriarhul Ecumenic merge pentru prima oară după Marea Schismă la întronarea Papei la Roma. Sub semnul credinței, smereniei și dragostei.

Să ne bucurăm !

_____________
Sursa citatelor:
Baștovoi S., ier., 2010, A iubi înseamnă a ierta, Ed. Cathisma, București

Un papă înnoit

Refuzând să poarte crucea de aur pontificală și păstrând-o pe cea de fier.

Minimizând protocolul.

Adresându-se direct oamenilor.

Smerit în mijlocul bogățiilor Romei.

Puternic prin suflet și inimă.

Despre relația dintre dreptul de proprietate privată și dreptul la mediu sănătos în Constituția României

În acest text argumentez că modul de abordare al relației dintre dreptul de proprietate privată și dreptul la un mediu sănătos în Constituția României actuală nu ne permite să avem un mediu sănătos.

Avem dreptul la un mediu sănătos (Constituția României art. 35). Un mediu sănătos este un mediu în care se produc în cantitate suficientă ceea ce în jargon tehnic numim servicii ecosistemice cu caracter public, de exemplu apă curată, aer curat, un climat local și regional favorabil, sau protecție în fața inundațiilor. Preferăm, și plătim scump, să avem locuința lângă o pădure de câmpie sau un lac, deși nu deținem pădurea și lacul, în loc să o avem lângă o zonă industrială. Preferăm, de asemenea, să avem casa de vacanță într-o zonă montană idilică lângă un râușor fără inundații catastrofale cauzate de faptul că în porțiunea sa din amonte au avut loc puternice defrișări pe versanți făcute de proprietarii acelor păduri.

Problema este următoarea: de ce proprietarii capitalului natural (ai lacului, ai pădurii de câmpie și ai pădurilor montane) din exemplele de mai sus ar gestiona proprietatea lor într-un mod în care să beneficiem și noi de serviciile ecosistemice produse de acel capital natural? Ei sunt interesați de beneficiile lor, nu de ale noastre. Cum este posibilă în practică asigurarea dreptului la un mediu sănătos?

Există două modalități de a asigura dreptul la un mediu sănătos: prin stimulente negative și prin stimulente pozitive. Pot să interzic prin reglementări un anumit mod de management al capitalului natural deținut în proprietate privată și să penalizez în diferite forme proprietarul dacă nu face ceea ce i-am impus. Prin această soluție restrâng dreptul de proprietate privată, pentru că acesta are în structura sa și dreptul de management al proprietății pe care o deține cineva. Restrângerea dreptului de proprietate este legitimă doar atunci când proprietarul pune în pericol prin ceea ce face siguranța sau viața altora (nu pot folosi laptopul la care scriu acum ca să arunc cu el după vecinul de deasupra când lucrează cu bormașina în toiul nopții). Restrângerea nu este însă legitimă atunci când prin ce fac diminuez doar niște servicii care nu țin de siguranța persoanelor. De exemplu, dacă eu desec o mlaștină aflată pe tarlaua mea și se întâmplă că într-un oraș aflat la zece kilometri de mine scade nivelul apei subterane pentru că pânza de apă era alimentată de ploi prin mlaștina pe care o dețin eu, aceasta e mai degrabă problema lor, nu a mea. În acest caz se potrivesc mai degrabă stimulente pozitive, nu negative. Din banii plătiți de consumatorii din acel oraș pentru apa extrasă din subteran ar trebui să primesc și eu ceva, dacă vor să las mlaștina așa cum e și să nu o transform într-un teren agricol profitabil pentru mine.

Nici stimulentele pozitive, nici cele negative nu sunt panacee universale pentru a asigura un mediu sănătos. Stimulentele negative ridică problema costurile de implementare (cât costă controlul, cine controlează și dă amenzi fără să fie corupt în condițiile în care profitul pe termen scurt asociat distrugerii capitalului natural poate fi foarte mare, de exemplu în defrișări). Iar stimulentele pozitive ridică problema adunării banilor de la beneficiari. În cazul menționat cu apa orașului lucrurile sunt simple pentru că este vorba de un bun cu valoare de piață, dar atunci când beneficiarii folosesc gratis ceea ce produce un teren sau un teritoriu mai mare deținut de mine nu mai este simplu să strâng banii. Dacă am păduri într-un parc național conform legii în România am dreptul la compensații pentru faptul că nu le pot exploata. Dar până acum nu a primit nimeni vreun leu drept compensații pentru că banii nu au fost strânși de la cei care beneficiază de păstrarea biodiversității în acel parc național. Cine beneficiază? Toți oamenii din România în mod egal? Doar iubitorii de natură? Mai mult cei aflați lângă parcul național? Trebuie să plătească și cine nu l-a vizitat niciodată? De ce? Un alt exemplu este faptul că de curățarea apelor Dunării la trecerea prin Delta Dunării beneficiază toate stațiunile turistice de pe coasta românească a Mării Negre, îndeosebi firmele din ele, prin faptul că apa mării rămâne suficient de curată ca să vină turiștii și să lase bani în economiile locale. Dar până acum nici un leu din cei cheltuiți la mare de turiști nu a ajuns în bugetul comunităților locale din Delta Dunării.

Faptul dacă pot să iau bani de la beneficiarii serviciilor ecosistemice și să îi dau deținătorilor capitalului natural care produce acele servicii naturale sau nu pot depinde de modul cum este concepută relația dintre dreptul la mediu sănătos și dreptul de proprietate privată în Constituție. Ambele sunt drepturi ale persoanelor (dreptul la un mediu sănătos nu este un drept colectiv), numai că în timp ce dreptul la proprietate privată se referă la ceva care poate fi gestionat în mod individual, dreptul la un mediu sănătos se referă la ceva care are și o componentă care poate fi gestionată numai în comun. Să vedem cum se prezintă lucrurile în Constituția noastră în vigoare.

Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător (Art. 35 alin  3). Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi (Art 44 alin 7). Cetăţenii români (și străinii europeni care au cumpărat teren prin firme deschise aici, conform legii) trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi (implicit dreptul la un mediu sănătos, Art. 57). Statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic (Art. 135 alin 2 litera e). Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice (Art. 136 alin 5).

Observăm că deținătorul privat de capital natural are îndatoriri, respectă sarcini, trebuie să aibă bună credință față de vecini, are proprietatea inviolabilă, dar numai în condițiile legii organice, și că, în fond, statul se ocupă de echilibrul ecologic, nu el.

Problema acestui mod de abordare nu este, din punct de vedere al protecției mediului, că este unul autoritarist, în care statul are un rol major, iar actorii privați nici unul garantat de Constituție care să fie exclusiv la nivelul lor de decizie, ci că este un mod de abordare ineficient. Ineficiența lui vine din faptul că permite asigurarea dreptului la un mediu sănătos doar prin stimulente negative, nu și prin stimulente pozitive, adică prin mecanisme de piață (cazul cu apa orașului este un exemplu despre cum se rezolvă problema în Statele Unite ale Americii) sau prin intervenția statului printr-o taxare a beneficiarilor de servicii ecosistemice în scopul plății de bani celor cu terenuri în arii protejate atunci când nu există o piață (cazul pădurilor deținute în parcuri naționale).

Modul de abordare al relației dintre dreptul de proprietate privată și dreptul la un mediu sănătos în Constituția României actuală nu permite plata pentru serviciile ecosistemice furnizate de capitalul natural deținut în proprietate privată, și nici măcar pentru cel deținut în proprietate publică (exemplul cu Delta Dunării). În jargon tehnic, cadrul nostru constituțional este favorabil doar internalizării externalităților negative, prin penalizări ale celui care produce pagube de mediu altor oameni, dar nu susține internalizarea externalităților pozitive, adică plata proprietarilor de terenuri pentru beneficiile de mediu pe care terenurile lor le aduc altor oameni. Imposibilitatea aplicării de stimulente pozitive pentru inducerea unui management al capitalului natural deținut în proprietate privată compatibil cu producerea de servicii ecosistemice publice face impracticabilă asigurarea dreptului la un mediu sănătos.

Cu ocazia revizuirii Constituției s-ar putea aborda și această problemă, dacă dorim un mediu sănătos, nu doar dreptul de a avea un mediu sănătos.

Mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși

Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină.

Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă.

Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui;

Iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis.

Şi auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc.

Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici.

Mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă.

Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi.

Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă,

Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut.

Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.

Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi.

____

Sursa: Matei, 22, 2-14

Despre cuvântul "Dumnezeu" în Constituție

Doi domni care, cum spune un prieten, se cred tăticii națiunii ne asigură că statul român rămâne laic. Nu era nevoie de asigurarea lor. E limpede că în Europa nu vom avea state conduse de clerici. Iar noi vrem în Europa. Cu adevărat, nu doar din gură ca dânșii.

Alta e miza, de fapt. Ea stă în agenda lor ascunsă. Această agendă este asociată ideologiilor raționaliste pe care cei doi le reprezintă: socialismul și liberalismul. Grupate în mod absolut natural în același construct politic ei cred că rațiunea este valoarea supremă. Pe față această agendă, acum ascunsă, s-a văzut în timpul revoluției franceze și în comunismul real. Reconstrucția de la zero a societății.

Pentru cei aflați în opoziție în România de acum nu rațiunea este valoarea supremă. Rațiunea este doar  o valoare instrumentală. Dacă este să numim cea mai înaltă valoare din spațiul politic din perspectiva noastră, ea este rezonabilitatea. A fi rezonabil este mai mult decât a fi rațional. Înseamnă a avea bun simț, a ține seamă de tradițiile oamenilor în numele cărora vorbești, nu doar a te folosi de ei și de tradițiile lor în scopuri electorale. Și în nici un caz a face o lozincă din asta.

Opoziția de acum nu poate fi decât una creștin-democrată, opusă ideologiilor raționalist-democrate,  liberală sau socialistă (liberal și creștin e o contradicție în termeni, ușurința cu care se vorbește de trecerea PNL la PPE, gruparea europeană care reunește pe creștin-democrați, sugererează precaritatea culturii politice).

Este rezonabil ca într-un stat cu o covârșitoare majoritate de creștini să apară în Constituție cuvântul Dumnezeu sau referiri la El? Asta poate decide doar acea majoritate, dacă ea există cu adevărat dincolo de ce declară. Adică în fapte.

A avea cuvântul Dumnezeu în Constituție nu înseamnă că statul acela nu este laic. Ci este un mod de a vorbi despre identitatea noastră națională, de a deturna proiectul pașoptist de Românie, secular, într-un proiect autentic de Românie, conform identității poporului român, creștin.

Eu cred că nu va fi în Constituție acest cuvânt. Nu pentru că noi nu credem în Dumnezeu, ci pentru că din bun simț vom menaja sensibilitățile celor care le lezează în mod agresiv pe ale noastre.

Dar vom vorbi public desprea dorința noastră de a avea acest cuvânt în Constituție. Așa cum au făcut-o și părinții Constituției americane. Discutarea publică a acestei chestiuni este benefică pentru democrația noastră. De ce? Pentru că noi credem în Dumnezeu (in God we trust) și facem, și noi, parte din acest popor. Suntem o voce care are dreptul să se facă auzită.

Dumnezeu să ajute tuturor !

A distruge din "dragoste" și a "muri" din dragoste

Poți distruge din prea multă atenție și poți distruge din prea puțină.

Poți distruge din nerăbdare și din prea îndelungată așteptare.

Poți distruge din ură și poți distruge din "dragoste".

Toate acestea când nu omul celălalt contează, ci ceea ce simți tu pentru el.

Toate acestea când ești centrat pe tine, chiar și pe sentimentele tale frumoase.

Dacă mai mulți oameni iubesc aceeași ființă pentru acea ființă, atunci acea ființă va fi foarte bine îngrijită.

Dacă mai mulți oameni "iubesc" o ființă pentru ei înșiși, atunci acea ființă va fi distrusă. Vom smulge cu ferocitate părți din ea, vom rupe din ea bucățile cu care să ne îndestulam "dragostea" noastră.

A distruge din "dragoste" este o banalitate a cruzimii persoanei care este centrul lumii ei. O banalitate a felului de a fi ca a avea. O banalitate a posesiei mândre, care preferă moartea obiectului "dragostei" în fața imposibilității unei dețineri totale a monopolului "dragostei" din lumea aceasta pentru el.

Cine distruge din "dragoste" nu se poate dărui păstrându-și un sine al său, ci dăruindu-se cu tot cu sine, cere totul sa nimic, înghite pe celălalt în sine, și îl distruge cu totul.

E mai bună indiferența decât "dragostea" care distruge ? Pentru cel care "iubește" nu, pentru cel care este "iubit" da.

E mai bine să te dăruiești doar parțial, chiar dacă nu neapărat periferic ? Pentru intensitatea trăirii tale, nu, pentru viața celuilalt, da.

"Mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască", pentru că "dragostea ca moartea e de tare". "A iubi înseamnă a ierta". A ierta înseamnă a renunța la mulțumirea eului tău periferic păstrând responsabilitatea sinelui tău profund, "înseamnă să mori tu pentru a lăsa pe altul să trăiască" alături de tine și împreună cu tine. "A ierta nu o faptă care este sau ni se pare greșită, ci a ierta adânc și necontenit, a ierta o dată și pentru totdeauna tot răul care se ridică împotriva noastră".

______

Sursa: Savatie Baștovoi, 2010, A iubi înseamnă a ierta, Ed. Cathisma, București

44

Cuvânt bun răspuns-a inima mea; grăi-voi cântarea mea Împăratului.

Limba mea este trestie de scriitor ce scrie iscusit.

Împodobit eşti cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor; revărsatu-s-a har pe buzele tale. Pentru aceasta te-a binecuvântat pe tine Dumnezeu, în veac.

Încinge-te cu sabia ta peste coapsa ta, puternice,

Cu frumuseţea ta şi cu strălucirea ta. Încordează-ţi arcul, propăşeşte şi împărăţeşte,

Pentru adevăr, blândeţe şi dreptate, şi te va povăţui minunat dreapta ta.

Săgeţile tale ascuţite sunt puternice în inima duşmanilor împăratului; popoarele sub tine vor cădea.

Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului, toiag de dreptate toiagul împărăţiei Tale.

Iubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea; pentru aceasta Te-a uns pe Tine, Dumnezeul Tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi.

Smirna şi aloea îmbălsămează veşmintele Tale; din palate de fildeş cântări de alăută Te veselesc; fiice de împăraţi întru cinstea Ta;

Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată.

Ascultă fiică şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău,

Că a poftit Împăratul frumuseţea ta, că El este Domnul tău.

Şi se vor închina Lui fiicele Tirului cu daruri, felei Tale se vor ruga mai-marii poporului.

Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată cu ţesături de aur şi prea înfrumuseţată.

Aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce ţie.

Aduce-se-vor întru veselie şi bucurie

Aduce-se-vor în palatul Împăratului.

În locul părinţilor tăi s-au născut ţie fii; pune-i-vei pe ei căpetenii peste tot pământul.

Pomeni-vor numele tău în tot neamul;

Pentru aceasta popoarele te vor lăuda în veac şi în veacul veacului.

__________

Sursa:

Psalmul 44 în Psaltirea Proorocului și împăratului David, Ed. Mitropolia Olteniei, 2007

Notă:

O interpretare la Psalmul 44 se găsește aici: http://www.scechurch.org/biblioteca/files/psalmi/psalm44.pdf