În acest text argumentez că modul de abordare al relației dintre dreptul de
proprietate privată și dreptul la un mediu sănătos în Constituția României actuală
nu ne permite să avem un mediu sănătos.
Avem dreptul la un mediu sănătos (Constituția României art. 35). Un mediu
sănătos este un mediu în care se produc în cantitate suficientă ceea ce în
jargon tehnic numim servicii ecosistemice cu caracter public, de exemplu apă
curată, aer curat, un climat local și regional favorabil, sau protecție în fața
inundațiilor. Preferăm, și plătim scump, să avem locuința lângă o pădure de
câmpie sau un lac, deși nu deținem pădurea și lacul, în loc să o avem lângă o
zonă industrială. Preferăm, de asemenea, să avem casa de vacanță într-o zonă montană
idilică lângă un râușor fără inundații catastrofale cauzate de faptul că în
porțiunea sa din amonte au avut loc puternice defrișări pe versanți făcute de
proprietarii acelor păduri.
Problema este următoarea: de ce proprietarii capitalului natural (ai
lacului, ai pădurii de câmpie și ai pădurilor montane) din exemplele de mai sus
ar gestiona proprietatea lor într-un mod în care să beneficiem și noi de
serviciile ecosistemice produse de acel capital natural? Ei sunt interesați de
beneficiile lor, nu de ale noastre. Cum este posibilă în practică asigurarea
dreptului la un mediu sănătos?
Există două modalități de a asigura dreptul la un mediu sănătos: prin
stimulente negative și prin stimulente pozitive. Pot să interzic prin
reglementări un anumit mod de management al capitalului natural deținut în
proprietate privată și să penalizez în diferite forme proprietarul dacă nu face
ceea ce i-am impus. Prin această soluție restrâng dreptul de proprietate
privată, pentru că acesta are în structura sa și dreptul de management al
proprietății pe care o deține cineva. Restrângerea dreptului de proprietate
este legitimă doar atunci când proprietarul pune în pericol prin ceea ce face siguranța
sau viața altora (nu pot folosi laptopul la care scriu acum ca să arunc cu el
după vecinul de deasupra când lucrează cu bormașina în toiul nopții).
Restrângerea nu este însă legitimă atunci când prin ce fac diminuez doar niște
servicii care nu țin de siguranța persoanelor. De exemplu, dacă eu desec o
mlaștină aflată pe tarlaua mea și se întâmplă că într-un oraș aflat la zece
kilometri de mine scade nivelul apei subterane pentru că pânza de apă era
alimentată de ploi prin mlaștina pe care o dețin eu, aceasta e mai degrabă
problema lor, nu a mea. În acest caz se potrivesc mai degrabă stimulente
pozitive, nu negative. Din banii plătiți de consumatorii din acel oraș pentru
apa extrasă din subteran ar trebui să primesc și eu ceva, dacă vor să las
mlaștina așa cum e și să nu o transform într-un teren agricol profitabil pentru
mine.
Nici stimulentele pozitive, nici cele negative nu sunt panacee universale
pentru a asigura un mediu sănătos. Stimulentele negative ridică problema
costurile de implementare (cât costă controlul, cine controlează și dă amenzi
fără să fie corupt în condițiile în care profitul pe termen scurt asociat
distrugerii capitalului natural poate fi foarte mare, de exemplu în defrișări).
Iar stimulentele pozitive ridică problema adunării banilor de la beneficiari.
În cazul menționat cu apa orașului lucrurile sunt simple pentru că este vorba
de un bun cu valoare de piață, dar atunci când beneficiarii folosesc gratis
ceea ce produce un teren sau un teritoriu mai mare deținut de mine nu mai este
simplu să strâng banii. Dacă am păduri într-un parc național conform legii în
România am dreptul la compensații pentru faptul că nu le pot exploata. Dar până
acum nu a primit nimeni vreun leu drept compensații pentru că banii nu au fost
strânși de la cei care beneficiază de păstrarea biodiversității în acel parc
național. Cine beneficiază? Toți oamenii din România în mod egal? Doar
iubitorii de natură? Mai mult cei aflați lângă parcul național? Trebuie să
plătească și cine nu l-a vizitat niciodată? De ce? Un alt exemplu este faptul
că de curățarea apelor Dunării la trecerea prin Delta Dunării beneficiază toate
stațiunile turistice de pe coasta românească a Mării Negre, îndeosebi firmele
din ele, prin faptul că apa mării rămâne suficient de curată ca să vină
turiștii și să lase bani în economiile locale. Dar până acum nici un leu din
cei cheltuiți la mare de turiști nu a ajuns în bugetul comunităților locale din
Delta Dunării.
Faptul dacă pot să iau bani de la beneficiarii serviciilor ecosistemice și
să îi dau deținătorilor capitalului natural care produce acele servicii
naturale sau nu pot depinde de modul cum este concepută relația dintre dreptul
la mediu sănătos și dreptul de proprietate privată în Constituție. Ambele sunt
drepturi ale persoanelor (dreptul la un mediu sănătos nu este un drept
colectiv), numai că în timp ce dreptul la proprietate privată se referă la ceva
care poate fi gestionat în mod individual, dreptul la un mediu sănătos se
referă la ceva care are și o componentă care poate fi gestionată numai în
comun. Să vedem cum se prezintă lucrurile în Constituția noastră în vigoare.
Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora
mediul înconjurător (Art. 35 alin 3). Dreptul
de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi
asigurarea bunei vecinătăţi (Art 44 alin 7). Cetăţenii români (și străinii
europeni care au cumpărat teren prin firme deschise aici, conform legii) trebuie
să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără
să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi (implicit dreptul la un mediu
sănătos, Art. 57). Statul trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului
înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic (Art. 135 alin 2
litera e). Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice
(Art. 136 alin 5).
Observăm că deținătorul privat de capital natural are îndatoriri, respectă
sarcini, trebuie să aibă bună credință față de vecini, are proprietatea
inviolabilă, dar numai în condițiile legii organice, și că, în fond, statul se
ocupă de echilibrul ecologic, nu el.
Problema acestui mod de abordare nu este, din punct de vedere al protecției
mediului, că este unul autoritarist, în care statul are un rol major, iar actorii
privați nici unul garantat de Constituție care să fie exclusiv la nivelul lor
de decizie, ci că este un mod de abordare ineficient. Ineficiența lui vine din
faptul că permite asigurarea dreptului la un mediu sănătos doar prin stimulente
negative, nu și prin stimulente pozitive, adică prin mecanisme de piață (cazul
cu apa orașului este un exemplu despre cum se rezolvă problema în Statele Unite
ale Americii) sau prin intervenția statului printr-o taxare a beneficiarilor de
servicii ecosistemice în scopul plății de bani celor cu terenuri în arii
protejate atunci când nu există o piață (cazul pădurilor deținute în parcuri
naționale).
Modul de abordare al relației dintre dreptul de proprietate privată și
dreptul la un mediu sănătos în Constituția României actuală nu permite plata
pentru serviciile ecosistemice furnizate de capitalul natural deținut în
proprietate privată, și nici măcar pentru cel deținut în proprietate publică
(exemplul cu Delta Dunării). În jargon tehnic, cadrul nostru constituțional
este favorabil doar internalizării externalităților negative, prin penalizări
ale celui care produce pagube de mediu altor oameni, dar nu susține
internalizarea externalităților pozitive, adică plata proprietarilor de
terenuri pentru beneficiile de mediu pe care terenurile lor le aduc altor
oameni. Imposibilitatea aplicării de stimulente pozitive pentru inducerea unui
management al capitalului natural deținut în proprietate privată compatibil cu
producerea de servicii ecosistemice publice face impracticabilă asigurarea
dreptului la un mediu sănătos.
Cu ocazia revizuirii Constituției s-ar putea aborda și această problemă,
dacă dorim un mediu sănătos, nu doar dreptul de a avea un mediu sănătos.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu