Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

miercuri, 20 martie 2013

Despre râsul de diverse feluri


Aș spune de la bun început că râsul rău și râsul bun sunt simptome ale temerii de eșec, dacă asta n-ar fi greșit înțeles pentru că a fost spus în acest mod abrupt.


Și ar fi greșit înțeles pentru că ține de condiția omului să nu fie sigur dacă a reușit sau nu, dacă va reuși sau nu. Orice scop este subsumabil unui scop mai înalt, relativ la care reușita de a-l atinge poate fi pusă în discuție în mod subînțeles, fie și printr-o ironie. Râzi pentru că ești nemulțumit de ceea ce vezi, faci sau auzi. Atunci te detensionezi brusc. Și ești nemulțumit pentru că tu vrei altceva, fie de la tine, fie de la celălalt.


Din această perspectivă doar două feluri de oameni nu râd niciodată. Cei fără nici un scop pentru că trăiesc animalic, dacă o fi existând așa ceva, și Cel care știe de la bun început că scopul lui a fost atins, adică pentru care între trecut și viitor nu este nici o diferență în veșnicie, adică fiul lui Dumnezeu. Animalele și Dumnezeu nu râd.


Oamenii râd. Toți. Pentru că orice om este failibil.


O pisică vrea să ajungă la o bucată de pește atârnată undeva sus și tot sare și nu ajunge, iar când cade înapoi dă cu nasul de podea. Ne amuză. Ce? Eșecul ei simpatic. E haioasă. Hai, dragă, n-o mai chinui ! Îi dăm noi peștele, pis pis vino-ncoa. Ea mănâncă în timp ce o mângăiem pe blăniță.


Cineva a sesizat că noi râdeam în timp ce un animal înfometat se chinuia. Eșecul animalului înfometat masca eșecul nostru de a fi generoși cu un animal înfometat.


Dar dacă era o pisică grasă, sătulă, și doar pofticioasă? Poate că săriturile în făceau bine, era la gym.


Problema nu este că râdem sau că nu râdem. Problema este când râdem și când nu râdem. Adecvarea râsului este în raport cu scopurile oamenilor din jur, de față cu care râdem.


Să râzi poate fi o aroganță, dar și să nu râzi poate fi o aroganță. Depinde de context.


Nu există o soluție rațională de a afla când să râzi și când să nu râzi. E o chestie ce ține de bun simț. Ce este bunul simț? Nu știu. Nu știu nici măcar dacă am. Dar m-ar deranja să îmi spună cineva că nu am, mai ales cineva care cred că are. Cu privire la bun simț se exprimă întotdeauna doar alții despre noi, nu noi despre noi. Dar dacă cineva care nu cred că are bun simț mi-ar spune că eu nu am bun simț aș râde. Râde hârb de oală spartă ! Dacă eu chiar nu am bun simț mi-ar folosi la ceva că am râs? Pe termen scurt da, m-aș simți bine, dar pe termen lung nu, n-aș învăța nimic din critica altuia. Și mai depinde de cum am râs.


Când Iisus Hristos a spus “Cum de vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?” (Matei 7) s-a referit și la râs. La un anumit fel de râs.


Când un om râde de alții în mod critic înseamnă că nu îi iubește. Dacă râde când este criticat de alții înseamnă că este incapabil să se schimbe, în măsura în care râde de ceilalți, sau că îi iubește, în măsura în care râde de el însuși.


În raport cu iubirea s-ar putea diferenția mai multe specii de râs.


A râde de omul pe care îl dușmănești. Este o răutate, o judecare, ba chiar o răzbunare. A râde de tine însuți în fața omului pe care îl dușmănești. Este un masochism, ori o recunoaștere a înfrângerii pentru a capta bunăvoința învingătorului, dar poate fi și o smerire a ta care ai învins cu adevărat. Sau poate fi doar un semn de slăbiciune - râde el, dar nu e râsul lui.


A râde de omul pe care îl iubești. E râsul drăgăstos al celui mare pentru cel mic pe care îl îndrumi, dar e și e râsul copilului pentru părintele sau profesorul care a greșit, iată, chiar și el. A râde de tine însuți în fața omului pe care îl iubești - e un râs care cheamă la dragoste din partea celuilalt. O cochetărie sau chiar un strigăt.


A râde de omul care îți este indiferent. Râdem de acești oameni atunci când nu suntem suficient de sus în raport cu propriile noastre standarde ca să îi putem ajuta în loc să râdem de ei. Adevărata superioritate se manifestă prin susținere, prin ajutor. Când n-o am, râd. E mai simplu. Uneori poate fi și un indiciu de lene sufletească. De ce să fiu de ajutor controlându-mă să tac? Însă gura bate fundul. Vulgar, dar adevărat. Nu îmi voi face prieteni în acest fel. În fine, a râde de mine însumi în fața cuiva care îmi este indiferent. Asta e ca și cum aș asculta la căști când mă plimbe cu cineva pe stradă. Dacă sunt cu cineva e preferabil să fac conversație, să fiu atent la el, nu tot la mine, fie și râzând de mine însumi. Chiar dacă mă ironizez, nu îl înalț pe el, ci mă țin tot pe mine în centrul atenției.


Râsul rău este râsul care judecă. Râsul bun este râsul care iubește.


Nici râsul rău, nici râsul bun nu sunt adevăratul râs. Râsul autentic este întotdeauna simpatic, spontan și nesubsumat vreunui scop. Râsul adevărat este fără scop fie pentru că temporar l-ai suspendat, spre odihnă (workoholicii, încrâncenații după succes nu râd, și de aceea nici nu prea îl obțin), fie pentru că l-ai atins deja.


Fericiți cei ce râd spontan.


Două roșii pe o șină, una: dragă, uite vine trenul ! Cealaltă: Ete fleoșc ! Ce e un punct alb și un punct roșu pe cer? Porumbelul păcii în chiloți de baie. Ce e un punct negru și două puncte albe pe cer? O muscă cu vată în urechi. Etc.


Râsul spontan cel mai frumos este veselire. Veselirea este râs spontan din dragoste. Nu te poți veseli de altul sau de tine, ci te veselești pur și simplu, sau ne veselim pur și simplu. "Trebuia însa să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat." (Luca, 15, 32).

Să vedem cum se aplică schema de mai sus la un caz concret, numărul executat de un claun la circ. Reprezintă acest tip de râs o formă de ascundere a eșecului sau nu? Problema e un caz particular al întregii industrii sau uneori vocații actoricești a râsului, de la claun până la Stela și Arșinel și Doru Octavian Dumitru.
Dacă am asimila ce fac ei cu a spune bancuri pur și simplu sau cu ceva echivalent, atunci ar fi vorba de un râs autentic, pentru odihnirea noastră. Pare plauzibil, și e confirmat de ideea de industrie a divertismentului. Însă cred că lucrurile sunt ceva mai complicate.

Poate că este vorba și de o latură ce ține de mascare eșecului, nu atât al lor, ca actori, ci al nostru. Este claunul un personaj trist, mai trist decât noi, și care își asumă acest rol pentru a ne ajuta pe noi să ne simțim mai bine ? Claunul se sacrifică pe el însuși pentru ca noi să rădem ? Pare rezonabil să interpretăm că este o doză de altruism în ce face claunul, în măsura în care nu practică doar o meserie ci face ceva din vocație,  poate un act de dragoste față de copiii din bănci și de părinții lor. Sau față de oamenii veniți să se relaxeze într-o sală de teatru.

În funcție de felul în care suntem făcuți să râdem poate că ce face claunul e și încurajarea unui act de cruzime a noastră, de genul exemplului cu pisica. În multe desene animate cred că se poate vedea asta. În funcție de calitatea umorului, cum se zice, s-ar putea să avem de a face cu umor autentic, sau cu un râs de mascare a eșecului. Poate chiar în același spectacol.

Sintetizând discuția cu privire la cazul concret, râsul la circ ar putea fi autentic sau o formă de ascundere a eșecului în funcție de felul de umorul practicat de claunul respectiv în general și în acel moment, de talentul lui și de forma în care se află. Dar chiar dacă mizează pe un umor de genul că se împiedică și cade în fund, iar copiii râd, acesta rămâne un sacrificiu făcut de el, o formă de altruism față de copiii din sală, o faptă făcută din vocație, din dragoste, dacă este un claun adevărat. Și atunci copiii îl iubesc. La un spectacol bun râdem de oameni pe care îi iubim și rădem cu oameni pe care îi iubim. Nu mai suntem actori și spectatori, ci suntem cu toții, împreună.





_______
Sursa foto: http://www.razbointrucuvant.ro/2012/10/22/parintele-ilarion-dan-crucea-director-banca-manastire-calugarit-lumea-monahilor/

3 comentarii:

  1. Iolanda Ianopol20 martie 2013, 21:14

    Să ne imaginăm situația când râdem de numărul executat de un claun la circ. Unde încadrăm acest tip de râs? Reprezintă el o formă de ascundere a eșecului sau nu?

    RăspundețiȘtergere
  2. Foarte interesantă problema ridicată de dumneavoastră. Mai general ea se subsumnează întregii industrii sau uneori vocații actoricești a râsului, de la claun până la Stela și Arșinel și Doru Octavian Dumitru.

    Dacă am subsuma ce fac ei la a spune bancuri pur și simplu sau ceva echivalent, atunci ar fi vorba de un râs autentic, pentru odihnirea noastră. Pare plauzibil, și e confirmat de ideea de industrie a divertismentului. Însă cred că lucrurile sunt ceva mai complicate.

    Poate că este vorba și de o latură ce ține de mascare eșecului, nu atât al lor, ca actori, ci al nostru. În fond claunul este un personaj trist, doar mai trist decât noi - de fapt, și care își asumă acest rol pentru a ne ajuta pe noi să ne simțimi mai bine. Claunul se sacrifică pe el însuși pentru ca noi să rădem. Este un act de altruism în ce face claunul, în măsura în care nu e doar o meserie ci e ceva din vocație, și poate un act de dragoste față de copiii din bănci și de părinții lor. Sau față de oamenii veniți să se relaxeze într-o sală de teatru.

    În funcție de felul în care suntem făcuți să râdem poate că e și încurajarea unui act de cruzime a noastră, de genul exemplului cu pisica din text. În multe desene animante cerd că se poate vedea asta. În funcție de calitatea umorului, cum se zice, s-ar putea să avem de a face cu umor autentic, sau cu un râs de mascare a eșecului. Poate chiar în același spectacol.

    Sintetizând, râsul la circ ar putea fi autentic sau o formă de ascundere a eșecului în funcție de felul de umorul practicat de claunul respectiv în general și în acel moment, de talentul lui și de forma în care se află. Dar chiar dacă mizează pe un umor de genul că se împiedică și cade în fund, iar copiii râd, este un sacrificiu făcut de el, o formă de altruism pentru copiii din sală, din vocație, din dragoste, dacă este un claun adevărat. Și atunci copiii îl iubesc.

    RăspundețiȘtergere
  3. Am inclus întrebarea dumneavoastră și răspunsul la ea în text.

    RăspundețiȘtergere