Succesul excesiv al apelurilor pentru proiecte de cercetare este un indicator de eșec

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/succesul-excesiv-al-apelurilor-pentru-proiecte-de-cercetare-este-un-indicator-de-e%C8%99ec/ )

Unul dintre indicatorii de succes ai unui apel este numărul de aplicații în raport cu numărul de proiecte finanțabile. În ultimii trei ani se constată o creștere continuă a competitivității principalelor apeluri de proiecte de cercetare, ceea ce poate fi interpretat ca un succes. Am putea spune că oamenii au idei mai multe și scriu mai bine, lucru bun pentru sistemul de cercetare.

Să vedem mai întâi cum s-a schimbat în timp competitivitatea, luând cazul proiectelor în parteneriat instituțional:

• La competiția 2011 de proiecte în parteneriat s-au depus 1750 de proiecte din care s-au finanțat 217, adică unul din opt.
• La competiția din 2013 pentru un buget total anunțat de 350 milione de lei care permite finanțarea un număr estimativ de 140 de proiecte s-au depus 2178 de proiecte, ceea ce în condițiile păstrării acestui buget înseamnă că se vor finanța unul din șaisprezece.
• În fine, la apelul SEE din 2014 pentru un buget total modest de 21.7 milioane de euro care permite finanțarea a circa 21 de proiecte (dacă s-a cerut bugetul mediu finanțabil) s-au depus 414 proiecte, adică se vor finanța în jur de unul din douăzeci.

Dacă de la 2011 la 2013 creșterea competitivității apelului se poate pune și pe seama relaxării crtieriilor cu privire la eligibilitatea directorului de proiect, de la 2013 la 2014 acest criteriu nu s-a mai modificat. Dimpotrivă, efortul necesar pentru elaborarea proiectelor a fost mult mai mare prin necesitatea colaborării cu parteneri din alte țări.

Nu știu dacă oamenii din sistemul de cercetare au idei mai multe și scriu mai bine în 2014 ca în 2011, dar cu siguranță au mult mai puține proiecte în derulare, deoarece în 2012 nu s-a organizat nici un apel, iar în 2013 nu s-au anunțat rezultatele celui organizat, așa cum prevedea calendarul inițial. Creșterea succesului apelurilor din ultimii ani, un succes operațional al managerilor de programe, este un indicator al eșecului politicii naționale de cercetare, un eșec strategic. Mai precis este un indicator al subfinanțării sistemului de cercetare.

Dintre probleme asociate încurajării acestei competitivități exagerate aș menționa:

• Risipa de resurse publice pentru elaborarea unor proiecte complexe care nu obțin finanțare chiar și dacă proiectele sunt bune (definesc ca bune proiectele care au mai mult de 4 puncte pe scara evaluatorilor de la 0 la 5, adică au între 4 și 5 sau au de la 80 în sus pe scara finală 0-100 de afișare a rezultatelor). Scrierea unui proiect bun antrenează eforturi pregătitoare de luni de zile și nu se reduce la câteva mii de euro care ar putea fi returnați în contul pregătirii proiectului de către finanțator (oricum asta a existat doar la apelul EEA 2014 și doar pentru întâlniri de lucru).
• Risipa de idei originale bune conform definiției de mai sus care ajung pe mesele tuturor evaluatorilor din țară și din lume și a căror implementare nu va fi finanțată înainte ca acestea să inspire pe alții. Trebuie să fim naivi să credem că un cercetător evaluator nu se va inspira din ce a evaluat, fără neapărat să copieze sau plagieze,  dacă ideile i se par bune și ele nu au fost finanțate finalmente în cadrul apelului. Este ceva firesc, ideile circulă așa cum looserii competițiilor pierd.
• Creșterea nemulțumirii și tensiunilor în comunitatea oamenilor de știință, apariția sentimentului de ratare, a ideii că orice efort ai face acesta e inutil.

Dacă responsabilii strategici ai sistemului de cercetare vor să distrugă și ce a mai rămas în picioare în acest sistem, atunci să continue în același mod. Frumusețea și utilitatea interfețelor on-line de încărcare a proiectelor, precum și cea și a graficelor care ne informează cu privire la statisticile apelurilor, dezvoltate de managerii de programe la nivel operațional (bravo lor), nu vor mai fi de folos nimănui, din păcate. Ele ne vor ajuta doar să scriem astfel de articole.

Pe de altă parte, și la nivel operațional s-ar putea face câteva lucruri care să mai atenuze problemele, cum ar fi:

• Utilizarea sistemului cu pre-propuneri și evaluare intermediară, cu care se lucrează foarte bine în programele ERA-NET și Idei Europene. Este o soluție clasică atunci când competiția estimată este foarte mare fie datorită bugetelor foarte mici (cazul ERA-NET), fie datorită numărului prea mare de oameni care se consideră geniali (cazul proiectelor de tip Idei).
• Utilizarea unui sistem de filtrare a directorilor de proiect ca în mandatul Funeriu, sau (dacă nu ne place elitismul în știință) măcar a unui sistem în două trepte, cu o parte din buget dedicată celor cu CV tare și care au condus deja proiecte europene și una celor care încă nu au confirmat la acest nivel, eventual cu o diferențiere a mărimii bugetelor maxime ale proiectelor. În felul acesta cel puțin s-ar putea asigura durabilitatea finanțării interne a echipelor care au confirmat deja pe plan european. În momentul acesta chiar și ele sunt periclitate de modul de concepere a apelurilor și de întârzierea permamentă a afișării rezultatelor. Când faci foamea mai greu scri proiecte europene.

Alături de cele două căi deja bătătorite de mai sus s-ar putea adopta și ceva inovativ, de exemplu de la un anumit nivel de calitate al aplicației în sus să se utilizeze și proiecte aprobate în competițiile anterioare, cu unele ajustări la speficul noii competiții și cu îmbunătățiri în funcție de recomandările din fișa de evaluare veche. Un proiect evaluat internțional de la competiția 2011 care a luat 84.90 și n-a intrat la finanțare pentru că s-a finanțat de la 85 de puncte are sens să fie aruncat în cutia de gunoi (caz fictiv) ? S-ar putea crea instituția unui portofoliu național de proiecte bune care să fie mai mult decât o listă de rezervă pe stil vechi, și să fie cu prioritate finanțate în anul bugetar următor. În felul acesta ar exista și o anumită predictibilitate a bugetării pentru cei capabili să scrie proiecte bune.

Am scris cele de mai sus pornind de la premiza că nu se urmărește în mod deliberat distrugerea sistemului românesc de cercetare. Mi-ar plăcea să fiu contrazis de realitate printr-o creștere a  bugetului alocat competiției de Parteneriate 2013, care tocmai va fi finalizată, ca răspuns la realitățile competitivității exagerate la apelul SEE din 2014. Asta ar înseamnă să existe capacitatea de a face management adaptativ la nivel strategic în sistemul de cercetare.

Wishfull thinking...