(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/vizita-batranei-doamne-intre-destrabalare-responsabilitate-și-spiritualitate
Atunci când pornești la drum, și mereu
pe acest drum, dacă ești dăruit cu inteligență, îți construiești un model de
înțelegere a lumii. Rolul lui este atât de a te descurca în lume, cât și de a
te ajuta să o schimbi. Acest model va fi mereu distorsionat.
Dacă ești adolescent și viața ți-a
fost construită predominant din lecturi vine și vremea constatărilor empirice
care să îți valideze sau te împingă la recalibrarea modelului. Spiritualitatea ne
poate fi în școala asta laicizată evident gândire, care ni se poate părea la
început că nu are nimic de a face cu dogma. Doar că ea poate fi în realitate și
gândire nediscursivă, pentru care dogma bine aleasă este un instrument de folos.
Absența preocupărilor spirituale din școli chiar și cum le vedem noi ateist sau
agnostic, adică de gândire serioasă și creație, ne poate surprinde doar pentru
că nu am înțeles că raționalismul nu poate crea spiritualitate decât la remorca
unei credințe aparent iraționale. Lucrurile
importante din viață nu se pot explica, that's the point. Putem vorbi însă
despre ele, din preocupare altruistă pentru alte persoane. Unde preocupare de
felul acesta nu e, nimic nu e, în sensul că ceea ce rămâne a fi are un soi
degradat de ființă, care nu merită trăit. De la un moment dat nici măcar pentru
cei care au ales să trăiască așa.
Pentru situația celor care aleg să trăiască așa, fără
preocupare pentru alte persoane, să ne uităm puțin la spectacolul pe o piesă de
Dürrenmatt, Vizita bătrânei doamne, la Național. Un om care a trădat și
batjocorit o femeie când avea vreo 18 ani este pedepsit de aceasta după ce a
devenit miliardară, peste încă vreo 30 de ani. Cetățeana respectivă oferă
concitadinilor omului un miliard de dolari cu condiția să îl ucidă cineva pe
om, iar aceștia o fac în numele interesului public.
Interpretare. Produsul sistemului, un ticălos, este ucis de sistem
într-un management adaptativ la noile realități de viață. Piesa este de așa
natură construită încât pune accent pe păcătoșenia oamenilor respectiv, pe
metehnele lor degradante: lăcomie, beție, curvie, fățărnicie. Un nivel
suplimentar de lectură se adaugă prin faptul că Dürrenmatt, în programul
spectacolului, declară că scrie doar pentru bani, pentru el, și că, firește,
și-a înșelat de n ori soția. Ce se poate face cu un astfel de cinism? Se poate
face ceea ce avem în sufletul nostru :
·
de la aplauze pentru distracția percepută ca girată artistic de Maia
Morgenstern,
·
la interpretarea politică bine susținută regizoral, că în fond e o imagine
a societății românești (parțială aș zice, excluzând pe cei 10% care merg la
biserică și pe cei încă vreo 20% care își asumă decența pe cont propriu sau pentru că
vor să fie ca cei pe care și-i iau ca model dilematic),
·
la a considera că actorilor le place ceea ce prezintă în rolurile lor, că
se veselesc pe bune, că deci este o destrăbălare generalizată concepută malefic
de diabolicul Dürrenmatt, și atunci nici măcar nu aplaudăm la final și reproșăm
habotnic celui care ne-a luat bilet că una și că alta,
·
la a sesiza că ce spune Dürrenmatt în presă e o strategie de marketing prin
care aduce la un astfel de spectacol cutremurător și vicioșii cinici, ca să le
pună o oglindă în față, cum probabil a considerat și Teatrul Național,
·
sau la a înțelege că lucrarea diavolului, atâta câtă este, destrăbălarea
însăși ca spectacol al ei, e deturnabilă pentru progres spiritual, e lecție în
sufletul oricui. În sală se râdea, dar
la ieșire nu prea.
Revenind la cultură și spiritualitate
românească, școala românească este în mare o școală a destrăbălării românești. Ne
vindem pentru avantaje materiale sau care ne gâdilă orgoliul și ucidem nu doar
pe cei vinovați, ci destinele a generații de copii. Afirmația se verifică prin
realitatea socială românească, un produs al educației. Sărăcia reală a celor
ahtiați după valori materiale și status nu fac decât să accentueze mizeria
peisajului uman. Să nu ne lăsăm păcăliți de eventuala eleganță. Într-o societate de felul acesta
impostorul și impostoarea sunt întotdeauna eleganți. Ei fură suficient ca să
aibă resursele să strălucească. Fiind cei mai curați pe afară, ei și merită luminile
rampei. Dacă e ministru, neapărat are pictoriale. Dacă e Profesor sau Profesoară,
va fi un model de ținută. E un fel de recuperare în folosul comunității prin
stil. Perversitatea e în caracterul aparent serios al
multora dintre cei care pretind că ne conduc la diferite niveluri în
instituțiile publice și stat, nu în spectacolele care ne arată pe față nițel
frivol cum stau lucrurile (ca să nu devenim nici prea serioși, că ar fi de
prost gust ?...).
Înclin să cred că spectacolele sunt
mai degrabă de folos, ne dezgustă de imaginea noastră în ipostaza de lacomi și
concupiscenți, ipocriți și răzbunători, ne ajută să nu participăm la crima de
grup a sistemului, ori ne ajută să depășim naivități adolescentine sau
caracteriale. Naivele sau naivii, credincioși sau nu, sunt victime sigure, doar
șansa sau Dumnezeu, după schema conceptuală a fiecăruia, îi poate salva. Și o
și face. Dar e o prostie să ne bazăm pe baftă sau intervenția Sa în mersul
lucrurilor. Deci să punem și noi umărul, să nu fim idioți (în sens etimologic).
Așa cum autorul, regizorul și actorii au pus umărul cu brio.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu