Liantul civic şi liantul spiritual

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/fara-categorie/liantul-civic-si-liantul-spiritual/ )

O naţiune nu poate exista decât prin sacrificiul celor mai puternici oameni ai ei. Al celor care au rezistat în închisorile întunericului, al celor care au îndurat suferinţa pentru a putea vota.

Ce ne uneşte ? Ca să ştim asta trebuie mai întâi să ştim cine suntem. Azi.

Ne-am născut între orient şi occident. După separarea Bizanţului de Roma la noi statul a crescut împreună cu credinţa instituţionalizată urmând un model descentralizat. Ortodoxia e asemănătoare mai degrabă unei francize decât unei corporaţii multinaţionale. Ne uneşte cu ceilalţi fraţi de credinţă cultura organizaţională, dar nu un lider şi o strategie explicită comune. Avem o libertate regională, ne-am născut cu ea în sânge, dar o libertate de a urma un drum cumva ştiut de la bun început. Şi bine sedimentat prin regulile tradiţiei. Ethosul ortodocşilor este acelaşi oriunde, deşi fac doar ce vor.

În acest timp în occident catolicismul s-a dezvoltat ca o mare organizaţie, o corporaţie, aceeaşi peste tot managerial vorbind, universală într-un alt sens decât ortodoxia. Prin absenţa controlului colegial între lideri a ajuns în timp la excese administrative care au generat reforma şi puzderia de iniţiative spirituale actuale. Dar buna organizare a statului în urma copierii structurilor bisericeşti a dus la un flux masiv de resurse, la bunăstare, la libertate de manifestare a creativităţii personale, la şi mai mare bunăstare. La autonomie economică a oamenilor. Conflictele religioase cuplate cu puterea economică a cetăţenilor au făcut să apară acum câteva secole un stat laic, decuplat de orice dimensiune spirituală. Cine şi-ar mai dori religie instituţionalizată la Praga după ce războaiele religioase au devastat naţiunea ? Cehia e naţiunea cu cei mai mulţi atei. Cine şi-ar mai dori un stat religios care să constrângă libertatea cetăţenilor într-un imperiu britanic stăpân al lumii acum dezagregat ? Lumea anglo-saxonă e cea mai riguroasă cu privire la libertatea de credinţă a cetăţenilor.

Azi identitatea noastră, a românilor, este dublă: şi spirituală, ortodoxă, dar şi civică, prin imitarea, internalizarea valorilor organizaţiilor de tip occidental. Că aceasta e un fapt e dovedit de situaţia ultimelor alegeri. Dar nu este cumva un fapt periculos ? Nu cumva duce la tensiuni insurmontabile pentru viitorul acestei ţări ?

Nu este cumva necesar, cum au crezut mulţi şi mai cred, ca statul actual să imite structurile organizaţionale ale furnizoarei de viaţă spirituală pentru cei mai mulţi dintre noi, ale Bisericii? Aşa cum Biserica primară a imitat la rândul ei structurile organizaţionale ale Imperiului Roman de ale cărui resurse depindea ?

Nu cred asta.

O astfel de imitaţie ar fi doar poarta cea largă pentru ortodocşii de azi. Poarta cea strâmtă este mărturisirea credinţei în condiţii de libertate politică, de democraţie. Doar aceasta permite manifestarea plenară a creativităţii personale, eşecul atunci când greşeşti, dar şi succesul când ai ales bine. Prin aceasta ajută la selectarea celor mai performante comportamente din punct de vedere economic şi cultural. Nu ne îngroapă într-un model de stat fundamentalist cum vedem la est. Poarta cea strâmtă este alegerea a ce crezi tu că este bine când este realmente posibil să alegi şi alte moduri de a gândi binele. Poarta cea strâmtă este hotărârea personală de a fi cum crezi tu că este bine să fii, în absenţa oricărei constrângeri sau manipulări.

Unii dintre noi, nu foarte mulţi, vor şi viaţă civică şi viaţă spirituală. Dar cei mai mulţi vor fie mai degrabă pe una, fie mai degrabă pe cealaltă. Mai uneşte aşa fiind ceva pe cei dornici doar de un liant spiritual al naţiunii cu cei care vor doar viaţa civică ?

Ne uneşte faptul că dorim cu toţii mai binele celorlalţi cetăţeni ai ţării. Chiar dacă înţelegem în mod diferit acest mai bine. Chiar dacă suntem de părere că alţii greşesc în felul în care ei gândesc binele nostru. Ne uneşte faptul că avem încredere în bunele intenţii ale semenilor noştri, deşi nu le acceptăm soluţia pe care o propun. Toţi cei care avem bune intenţii e timpul să ne unim, oricum am gândi binele, iar singurul adversar al nostru să fie dorinţa de a face rău în mod deliberat.

Dacă ne vom contrazice doar cu privire la ce înseamnă a face bine, nu ne vom putea certa cu adevărat niciodată.

Visez la o ţară în care săracii şi bogaţii, educaţii şi oamenii simpli, ateii şi credincioşii, românii şi maghiarii şi ţiganii, toţi oamenii să îşi dorească binele unii altora.

La mulţi ani !