Ce nu sunt minunile

O modalitate de a discuta despre minuni este în raport cu structura triadică a semnului : un purtător de înțeles trimite la un un înțeles din minte și în mod indirect la un referent, se referă la ceva din minte sau din afara minții despre care știu ceva prin acel înțeles din minte.

În gândirea de tip magic, caracteristică societăților primare, pot acționa asupra purtătorului de înțeles pentru a determina o schimbare în ce privește referentul, în prinvița ceva-ului din afara minții (fără să înțeleg neapărat, în minte, cum ar putea avea loc acest fenomen). Dacă înțep cu un ac păpușa care întruchipează dușmanul, acesta va suferi, sau chiar va muri. Nu este nici o minune din perspectivă subiectivă în această schemă, este ceva predictibil și așteptat în gândirea de tip magic.

În gândirea de tip științific modern există niște regularități în ce privește relația dintre purtătorul de înțeles și minte, sau între cele din minte și referent. Faptul că aceste regularități se modifică în timp e supus unor alte regularități, ale felului cum se schimbă primele reguli. Dacă nu mai înțep cu un ac păpușa ca să sufere altcineva nu e printr-o minune, ci pentru că am învățat că a gândi magic este neadecvat în raport cu realitate (n-o să sufere nimeni când înțep), iar învățarea a avut loc după anumite regularități ale procesului de învățare. Dacă se schimbă și teoria despre cum se face învățarea (prin progresul științei) e pentru că există niște legi ale evoluției culturale, iar dacă se schimbă și teoria evoluției culturale sunt alte fenomene caracterizabile științific care explică asta (chiar dacă nu le știm, le vom ști), ș.a.m.d. “Minunile” au loc prin cuplarea unor procese de diferite scări spațiale, temporale, culturale pe care le cunosc sau sunt sigur că le voi cunoaște cândva.

În gândirea de tip creștin unii purtători de înțeles privilegiați aduc din trecut în prezent, în actual, niște evenimente istorice într-un mod real. Într-o reprezentare geometrică asupra acestei gândiri am spune că discursul determină o buclă a traiectoriei omului în spațiul-timp 4-dimensional prin care se suprapune un interval de acum două mii de ani cu intervalul în care are loc discursul acum. Această analogie minkovskiană nu e potrivită, pentru că nu e nimic geometric în gândirea creștină. Evenimentele trecute devin actuale în cel mai propriu sens, nu printr-o suprapunere cu prezentul. Avem de a face cu un alt concept de timp decât cel metrizat obiectiv din gândirea științifică. Nici o astfel de “suprapunere” nu este o minune, ci ține de logica internă a felului de a trăi creștin în timpul Sf. Liturghii, sau chiar tot “timpul” de către cine a ajuns la asta prin rugăciune. Creștinul iese pe cât poate și i se dă din axa trecut-prezent-viitor în ceva foarte real și extra-lumesc, fără a fi supra-natural (pentru că natura și supra-natural sunt categorii lumești). Nu e nici o minune în asta.

Minunile nu sunt inteligibile în discursuri generalizate despre feluri de a gândi magic, științific sau creștin. Nu poate exista o teorie a minunilor, așa cum există un concept matematic de singularitate. Ele sunt despre o unicitate absolută, neteoretizabilă. O unicitate care se tot repetă (faptul că e contradictoriu că ceva unic se repetă arată tocmai imposibilitatea discursului de a da seamă de acest fenomen).

Nu avem unde să le căutăm, ele sunt pur și simplu când dăm de ele, ni se întâmplă. Unii filosofi s-au gândit la această chestiune în felul următor: de ce există ceva, mai degrabă decât nimic ? A încerca un răspuns printr-un text, printr-un purtător de înțeles, e contradictoriu, dar e un eroism de care avem nevoie (o să arăt mai încolo de ce). Unii au pus onestitatae ca valoare supremă și au spus că despre ce nu se poate vorbi e mai bine să taci. Dar onestitatea există numai într-o lume în care se vorbește. Tăcerea e pereche cu netăcerea.

Se vorbește de “minunism” și sunt disprețuiți cei care caută minuni. Să acuzăm de minunism oamenii din interese instituționale este un atentat la cele mai profunde structuri ale omului, la ființa lui. Oamenii trebuie lăsați să fie, dacă tot li s-a întâmplat să fie. Ascultarea o poți face fiind, dacă nu ești nu mai poți face nimic. Un om desființat e o resursă, nimic mai mult. Memoria unui om devine tot o resursă și vorbim despre ea că ne aparține în timp ce, dacă suntem creștini, acel om ne privește în duh de undeva când vorbim.

Minunea e ceva cu totul personal, nu se întâmplă la grămadă. Și nu se face de către oameni. Ea doar vine prin oameni, cum vine a fi. Se vorbește despre ea în viața personală, între prieteni, nu se clamează public, nu se face bani cu ea. Se tace despre ea în afara cercului de prieteni, nu se aruncă mărgăritare înaintea porcilor. Orice altfel de împrejurare arată că e vorba de o impostură sau de o suferință psihologică, o nevoie de atenție. Suferința psihologică trebuie abordată cu dragoste, nu cu dispreț. Mângâierea suferinței e mai importantă decât buna funcționare a instituțiilor.

Într-un sens propriu al cuvintelor minunile nu există. Minune e un substantiv comun gol de orice referent, dacă prin referent înțelegem o mulțime de entități cu mai mult de un element. Dacă prin referent înțeleg opțional și mulțimea mulțimilor care au doar un singur element atunci minunile există. Persoanele sunt unice, fără să existe o clasă a persoanelor. Tot ce e clasificabil în privința omului e de un nivel mai superficial ontologic decât minunea că este.

Din punct de vedere științific nu există persoane, nici nu ar avea cum. De ce ar exista ceva despre care nu se pot extrage regularități ?

De ce nu ar exista ceva despre care nu se pot extrage regularități ? E posibil ca în funcție de ce suntem dispuși să acceptăm cu privire la astfel de întrebări să depindă și ce fel de societate suntem capabili să avem.

Toți oamenii pot fi prietenii noștri.