De ce pălăvrăgim ?
Creștinii știu limpede că nu ar avea de ce să o facă: tăcerea e de aur, să
vorbești despre Dumnezeu e de argint, iar restul e osândă. Îndrăgostiții din
cuplurile de același sex nu văd cum ar avea timp, asemenea oricăror îndrăgostiț.
Discuțiile cu alții scurtează din bucuria dragostei erotice împărtășite, a
fericirii de cuplu. Scientiștii atei, progresiștii în genereal, îi văd cu cărți
de știință în mână, scufundați în Einstein și Darwin, Crick și Hayek, ori în
vestiții lor urmași deținători de premii Nobel. Ei sunt dornici să afle ceva
nou despre cosmologie, celulă, teoria jocurilor ori vreo teoremă. Așteaptă fără
doar și poate cu fervoare noul număr din Nature sau Science acasă ca să se
bucure de el, mai întâi de mirosul paginii nou tipărite, apoi de minunatele
informații.
Pălăvrăgim pentru că nu ne interesează nici creștinismul, nici știința,
nici dragostea erotică, nici progresul. Ne interesează propria persoană,
puterea noastră, să vorbim noi și să tacă alții nu pentru că vor ei, ci pentru
că avem dreptate noi.
Vorbăria e de folos, fără ea am
ajunge la forme de violență fizică. Se observă că cei care vorbesc prost au
tendință să dea cu pulanul: “Vă pun eu la respect, deștepților care vreți să mă
umiliți cu pălăvrăgeala voastră !” Dacă ar pălăvrăgi și ei ne-am înțelege mai
bine.
Vorbăria folosește și ca aerodrom de pe care cei care știu să zboare, de
aici se decolează și aici se aterizează. Nimeni nu stă doar în zbor, nimeni nu
e o stația spațială. Pălăvrăgeala e o autostradă pe care pot circula vehicule ale cunoașterii veritabile.
Unde există infrastructura aceasta se poate dezvolta și cunoașterea. Cultură
înaltă direct din muțenie socială e ceva utopic, sau distopic. Înjurătura din
partea celorlalți ca formă de pălăvrăgeală poate fi de folos. E un semn că
există cineva pentru care să creezi o operă.
Răul personal al vorbăriei egocentrate devine, printr-o mână invizibilă, un
serviciu public. E ceva asemănător celor din fabula lui Mandeville. Agitații
verbal din aceste zile sunt mai pașnici în fapte și țin vii teme de folos pe
agenda publică : știința, religia, dragostea, binele, câte și mai câte.
Cei dispuși la efort, continenți verbal, interesați de mize existențiale mari,
pot astfel să lucreze la ele. Socialmente vorbind mulții și puținii au funcții
complementare.
Aplicare la Conservatorism și Progresism
Cu tot tam-tam-ul din educație si popularizarile insistente gândirea de tip
darwinian nu va intra prea curând în viața oamenilor. Suntem captivi unor
delimitari clare de tipuri de entitati, în timp ce teoriile evoluției au ca miză
să arate cum apar si dispar ceea ce noi absolutizăm în tipuri. Le luăm ca dat
pentru că avem mize la scări mici de timp, când tipurile sunt ca si constante.
Progresism vs. Conservatorism e o astfel de tipoligizare ratând chestiunea
evoluției sociale si culturale inerente. Conservatorul inteligent nu va fi cu C
niciodată, iar Progresistul deștept nu va idolatriza progresul, nu va cădea în
constructivism, raționalism social. Diferența dintre ei va fi de prioritizari,
nu de fundamente de înțelegere a lumii. Grupurile sociale de aceste tipuri vor
fi formate din câte o majoritate pusă pe pălăvrăgeală, fără posibilitatea unei
înțelegeri reciproce de fond cu “opoziția”, și câte o elită nuanțată. Elita pricepe ce vrea elita complementară, dar adesea se
face că nu pricepe, ca să nu fie expulzată pentru “trădare” de majoritatea din grupul ei. Cine e adept al vorbăriei se simt foarte ușor trădat, doar unul ca
Hristos, la extrema cealaltă, nu are nici o problemă cu asta. Elita
conservatoare și cea progresistă, dacă vrea să fie larg acceptată social, cu un
evenetual succes în politică, trebuie să spună de ochii lumii că e
Conservatoare, respectiv Progresistă.
Spre potențiala mulțumire a ateilor scientiști nici gândirea de tip creștin
nu stă mai bine în societate, cu tot tam-tam-ul din educație și predicile
insistente. Si nici nu poate
sta vreodată, e croită pentru oameni dispuși să aibă o viață coerentă pe termen
lung; cu oglinda a ce sunt in față, nedispuși să se mintă - adică mai nimeni.
Se poate umple totusi în mod plăcut timpul cu dezbateri despre ceva ce nu e
de fapt în discuție. Aceasta e o altă funcție, motivantă, a pălăvrăgelii.
Dar am pălăvrăgit destul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu