Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

duminică, 17 februarie 2019

Despre ortodoxism


Ortodoxismul e o formă de triplu parazitism: al satelor, al ortodoxiei şi al patriotismului.

Oamenii satelor tradiţionale au firescul propriei lumi, ştiu ce pot şi ce nu pot şi trăiesc cu demnitate cum pot în credinţa lor având poarta deschisă spre oaspeţii oneşti, de oriunde ar veni.

Ortodoxismul este caracteristic omului trecut pe la oraş, prin facultăţi, dar care şi-a ratat civilizarea şi, compensatoriu, vrea să ridice satul la altceva, să facă din el un competitor civilizaţional al oraşului. Miza proiectelor mari lumeşti se mută în rural, acolo unde ele nu pot exista prin însăşi natura lucrurilor, pentru că aceste lumi vieţuiesc la măsura lor, la scara lor.  Visele politice naţionale irealizabil în oraşe formează pseudo-cetăţi cu idealuri urbane în lumea tradiţională încă existentă.

Pentru omul de acest fel bunul simţ nu mai există, oricine nu e ca el e un trădător, iar dacă nu i-o spune de la început e numai pentru că speră să îl apropie cauzei. Nu poate fi din naţia lui cine învaţă în ţări străine, cine lucrează în ţări străine, cine prin natura ocupaţiei umblă mult prin ţări străine. Ceea ce ţăranul creştin acceptă, mai mult sau mai puţin mulţumit ori nemulţumit, ştiind că şi dintre ai lui sunt acolo, ştiind că voia Domnului lucrează în lume, anume circulaţia oamenilor din cauze economice, ortodoxistul condamnă şi refuză vehement.

Ortodoxismul e un voluntarism, un demonism, omul care şi-l asumă vrea voia lui prin instrumentul naţiei şi credinţei, ştie cum se vor salva popoarele şi ce trebuie să facă toţi oamenii. Ca demonism trece uşor în ateism naţionalist, de felul ceauşismului, dar şi în orice formă de salvaţionism, de refuz al realităţii. Important este ca nu prezentul şi rezonabilul să fie în centrul atenţiei, ci un viitor care să facă uitat caracterul insuportabil al prezentului. Spre deosebire, ţăranul creştin trăieşte bucuria şi durerea prezentului bine măsurat de ritmurile vieţii, ancorat în Hristos pe care îl mănâncă la împărtăşanie. Ţăranul aşteaptă trecerea la viaţa cea adevărată, veşnică, şi nădăjduieşte să fie în dragostea lui Hristos acolo, ortodoxistul e dominat de graba lumească, nerăbdător.

Ortodoxistul refuză crucea care i s-a dat şi vrea una mult mai mare, mai grea, cea pe care a evitat-o în lumea civilizată din care s-a retras. Dacă omul cu studii superioare creştin trăitor la sat prin profesia sa ştie măsura, ridică satul, formează oameni care îl susţin în timp sau se duc la oraş contribuind la cultura unei ţări. Dacă nu o ştie devine ortodoxist şi tensionează, suferă, se angajează în proiecte peste puterile sale, apoi se simte folosit şi trece uşor la răzbunare. Crimele legionare nu au fost contingente, ci ţin de însuşi felul de a fi al acestei soluţii existenţiale.

Ortodoxismul este haina ratării aşezată peste dogme şi tradiţii. De la distanţă poate părea un tradiţionalism, dar nu este, doar instrumentalizează tradiţia.

I se pot opune libertatea, bunul simţ, credinţa şi patriotismul. Dacă ceva nu ne place la ortodoxism să ne uităm la cele rele ale noastre, la bârna din ochi pe care o are fiecare. Orice om trăieşte aşa cum alege să trăiască, iar dacă ni s-a dat să-i avem şi pe ortodoxişti e pentru a ne arăta limitele proprii, personale şi instituţionale. A-i condamna e absurd, e ca şi cum ai vorbi de rău despre ploaie, a-i iubi ca om liber în interacţiunea personală e pentru cei aflaţi la măsuri duhovniceşti înalte. Nu e de mirare că ateii urbani tineri îi urăsc.

Acest fel de a fi e rezultatul modernizării accelerate a României, al disfuncţionalităţilor instituţiilor statului, al nedreptăţilor urbane exagerate, al puterii discreţionare a unui centru naţional care nu ajută cu nimic provincia, ci doar o instrumentalizează. Filiera legionarism – ceuşism – ortodoxism actual e limpede. Orice guvernare înţeleaptă va aborda problema prin politici de dezvoltare echilibrate, folosind tradiţiile locale în contextul oportunităţilor contemporane, fără antagonizarea oamenilor credincioşi. Proiectelor ortodoxiste li se pot pot contrapune simbolic proiecte similare susţinute de instituţii funcţionale.

Dumnezeu ştie care e calea personală pentru aceşti oameni, poate că e la fel ca a oricui, lucrul la propria mântuire, iar pe plan social integrarea treptată într-o societate civilă creştină, adică iubitoare a tuturor.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu