Din cartea “Trăind printre voi cu atenție” [1] aflăm că există un tezaur al patriei
format din resurse care permit o viață deplină. Aceste resurse fundamentale
sunt persoanele, cu atributele lor. Atributele persoanelor sunt următoarele: demnitatea,
puritatea, demnitatea, memoria, blândețea, măsura (autolimitarea), răbdarea,
armonia, proiectul de viață (existențial).
De ce trebuie vorbit despre toate acestea într-o carte ? Deoarece „cartea ca instituție culturală
reprezintă o formă garantată de legitimare
intelectual-socială”
(p127). Peste avalanșa de cărți ale unor “autori-fumigenă” e nevoie de cărți autentice, rostind în felul
vremii de azi adevăruri pentru toate vremurile. Doamna Marina Dumitrescu ne
propune un astfel de text.
Demnitatea și puritatea
“Demnitatea de a fi poet” (p13) este
demnitatea de a fi persoană.
Perspectiva literară asupra operei poetice este secundă în raport cu cea
antropologică. Poeții sunt “eterni stâlpi ai condiției umane” (p17), iar poetul
paradigmatic este psalmistul: “Te voi lăuda că sunt o făptură așa minunată.
Minunate sunt lucrurile tale și sufletul meu le cunoaște toate ! ” (Ps. 138).
Puritatea este o resursă inepuizabilă și se găsește în “rețeaua universală a
poeților”.
Lirica închisorilor comuniste e un fenomen
remarcabil, dincolo de valoarea literară, pentru că arată cum puritatea
izvorăște din om în cele mai groaznice condiții de viață. “Demersul liric (mai
mult sau mai puțin reușit stilistic) confirmă […] funcționalitate, realitatea
acelui “plan secund” care învecinează poezia și rugăciunea; suferința și
bucuria (transfigurării ei); coborârea în iad și înălțarea în spirit” (p117), “expresia
echilibrat-epurată a suferinței umane și a destinului ca operă” (p161).
În poezie ești acasă pentru că ești acasă
în om. Oriunde ne ducem geografic suntem acasă dacă luăm cu noi discernământul,
maturitatea propriei persoane gata să vadă în ceilalți și în locurile lor
imaginea lui Hristos și lucrarea Creatorului. “Atunci când plănuim marea
evadare anuală, să o facem, deci, împreună cu noi înșine. Iar din bocceaua de
drum să nu lipsească busola”
(p22).
Atenția cotidiană este o formă a trezviei duhovnicești: “Opțiunile așa zis minore dau măsura persoanei, iar ele își au rostul” (p24). Nimic din ceea ce poate ajuta sau
tulbura pe aproapele nostru nu este nedemn să fie luat în seamnă. Omul cu
mintea în inimă știe că lucrurile mari sunt la fel de importante în viață ca
cele mici și recunoaște în preocuparea doar pentru marile resurse și proiecte o
atitudine compensatorie pentru slaba gestionare a celor aflate aproape. În
spatele cortinei societății tot mai tulburate se află persoane, unele nu se
recunosc ca atare, iar pe unele nu le mai recunoaștem nici cei care spune că
suntem persoaen. Dar fără persoane societatea nu va putea rezista. Persoanele
trebuie restaurate. “De altfel, din acest punct de vedere, fiecare, dar absolut
fiecare dintre noi, are o sarcină de asumat” (p26).
Persoanele au legături profunde între ele dependente de lucrurile aparent
mici. Legăturile sunt expresia tuturor formelor de dragoste, dintre care cea de
Hristos și de aproape sunt cele mai reziliente. Obsesia demonică a proiectelor
mari, idolatrizarea unor idei ale minții omenești periclitează și distrug
aceste legături. Răul atacă și distruge rând pe rând dragostea sentimentală,
subminează pe cea filială și e înfrânt finalmente doar de dragostea de Dumnezeu,
liantul universal. “Acțiunile Securității aveau un rol diabolic, să rupă
legătura filială dintre prieteni, iubiți, părinți și copii” (p30). „Cum să
cunoaștem însă “dulceața” acestui liant universal, atâta timp cât ne socotim
vedete absolute ale unei societăți care și-a renegat misterul, și deci
dimensiunea interioară?” (p122). Doar „înlocuind oglinda cu icoana, putem scăpa
de încurcăturile infernale ale egoului și pregusta disponibilitatea către tot
ce ne înconjoară”, iar „vehiculul neobosit rămâne rugăciunea” (p122).
Rețeaua nevăzută a legăturilor susține
nația, iar ruperea de ele înseamnă înstrăinare. Înstrăinarea e morală, nu
geografică, și poate avea loc chiar în propria țară. “Nu se poate mai străin
decât înstrăinatul – cel care se rupe de sensul profund al prosperității nației
sale, care încremenește în lozinci, respinge pulsul realității, consideră că
totul i se cuvine, confiscând ceea ce patria oferă ca tezaur.” (p33). Omul care
înțeles că așa stau lucrurile nu mai poate considera trădător pe cel care locuiește
în altă țară, dar e loial și moral. Locuința este locuire, ce aduci ca persoană
în ea, felul cum o trăiești, nu obiectul material. “O casă modestă poate părea
un palat, o casă de mari dimensiuni poate fi strivitoare, o casă străină poate
deveni extrem de familiară, o casă urâtă se transfigurează uimitor” (p83).
Omul sfințește locul, “e preferabilă o
anumită austeritate, de la bun început. Și împăcarea cu deșertăciunea
acumulărilor materiale” (p84).
Legenda: Casa Sfintei Teodora de la Sihla
Memoria
Creștinul nu poate fi decât realist, a nu
fi realist este imoral prin consecințele asupra propriei vieți și asupra
celorlalți. Memoria adăpostește adevărul, nu minciuna de sine. Mesajele publice
și operele de artă care susțin memoria publică se construiesc în lumina
adevărului, pentru că orice falsificare estetică are implicații morale. Dar
realitatea nu se restrânge la material, nu cade în realism socialist, pentru că
lumea e și simbol, și carte, cele nevizibile sunt parte a ei. Empiricul însemnă
și experiența interioară.
Neuitarea sacrificiului Lui și al
predecesorilor noștri este fundamentală pentru bunul mers al societății. “Împotriva
nedreptei uitări sau a ignoranței se duce lupta pentru o recompunere cât mai
onestă a trecutului, dar și împotriva delăsării morale care ar putea neglija învățămintele
utile de aici înainte” (p73).
Nu cei care au suferit trebuie să arate că
au fost victime, ci noi, pentru că o educație solidă interzice
auto-victimizarea. Strigătul acestor oameni prin operele lor trebuie să fie
legitimat public din perspectivă creștină antropologică ca semn al purității,
ca remomorare a focului lămuritor fără de care puritatea nu poate ieși la
iveală. Un “muzeu național al comunismului” (p115) și salvarea memoriei
realității Gulagului prin textele care îl evocă (p156) ar fi de mare folos.
Opera de artă din spațiul urban are o
funcție simbolică în realismul creștin și este o formă publică a memoriei. Când
lucrurile ajung să stea în fapt altfel ele trebuie descrise așa cum sunt, “niciodată
nu e prea târziu să ne privim în ochi și să vedem unde am greșit” (p38). Prin
prost gust răul domină simbolic. “Autentica amprentă
ceaușistă, opțiunile sale estetice, politice și culturale, știm bine, s-au
concretizat în delirul de la Casa Poporului” (p114). Spre contrast, într-o țară liberă abnegația profesională și
dragostea pentru cultură se manifestă în mod integrator, de unde putem deduce
că România de astăzi mai are de parcurs un drum până la a fi liberă.
Oamenii care conduc au un rol important în lucrarea pentru o România mai liberă. “Orice cauză civică are, la un moment sau altul, nevoie de
sprijinul ierarhilor societății” (p92). “Atât în ce privește memoria crimelor comunismului, cât și cea patrimonială, asumarea acestor
capitole strategice de către instituțiile sau vocile autorizate, de real
impact, reprezintă deocamdată unica soluție pentru a reuși o pătrundere în
conștiința colectivă” (p92).
Indiferența față de trecut
este o indiferență față de viitor.
Legenda: Memoria unei locuiri la Sihla.
Blândețea
Critica e necesară, sar „fără duhul
blândeții, demersul critic riscă să derapeze dinspre iubire spre...
auto-promovare stearpă, iar aceasta înseamnă automat auto-înșelare” (p 41). „Mulți
spun că acela care crede în Dumnezeu își anulează dreptul de a critica. Nimic
mai greșit. Îndemnul rămâne de a face acest lucru constructiv, cu “duhul blândeții” ” (p105).
Nu există o rețetă pentru bunătate sau
blândețe, e nevoie “de a discerne riguros între bine și rău”, iar la aceasta se
poate ajunge numai prin rugăciune și îndumnezeire. Altfel spus critica blândă e
accesibilă cu adevărat numai lui Hristos și sfinților. În viața de zi cu zi
pare ceva imposibil, iar de un folos pragmatic ar putea fi, rațional vorbind,
distincția dintre bună credință și rea credință. Cel puțin să criticăm cu bună
credință și să nu renunțăm la efort.
Oamenii străzii ne pun la încercare
creștinismul, suntem capabili să ne apropiem de persoana din fiecare ? “Unde e
adevărul, dacă nu îi privesc și pe aceștia mici ? Mă pot rezuma oare la
perimetrul vieții cool pus deoparte pentru mine ?” (p51). „Delicata, cruciala frontieră între iubire și dreptate ne interpelează
constant, sub mii de forme, în răscrucile vieții noastre. Pe lângă rugăciune și
studiu, efortul lăuntric este de real folos. În multe situații, o opțiune
corectă ne poate ajuta să renaștem din cenușă” (p106).
În fața schimbărilor tehnologice
spectaculoase și modului de viață diferit al noilor generații “condiția pentru
a fi constructivi nu e alta decât înțelepciunea acceptării unei mutații
ireversibile” (p59). Rezultatul proceselor de globalizare și societățile
multiculturale nu ne mai înspăimântă dacă le privim “nu ca masă amorfă și
ostilă, ci ca peisaj al unei multitudini de persoane nesubstituibile (așa cum fiecare ne considerăm), aflate sub
spectrul libertății și al demnității existențiale” (p63). Biserica și instituțiile
politice legate simbolic de ea sunt depozitarele unor valori simbolice care țin
vii simțul datoriei față de cetățeni al celor care au puterea și recunoașterea
tuturora de către toți ca persoane. Acesta e fundamentul coeziunii unei națiuni
europene, interesul exprimat pintr-un contract pentru servicii publice e
secund, util, dar fără a putea menține arhitectura unei țări. Chiar viitorul
întregii omeniri “nu e străin de conștiința persoanelor care alcătuiesc
comunitatea globală. A fiecăreia în parte” (p110).”
Pe lângă formarea continuă seculară ca să
facem față dinamicii cunoașterii științifice și nevoilor în permanentă
schimbare ale pieței muncii la fel de importantă e formarea continuă “prin rugăciunea
neîncetată și nădejde sporită” (p70). Perfecționarea seculară susține resursa
umană proprie vandabilă ca muncă pentru subzistența materială, cea lăuntrică
susține capitalul social și simbolic fără de care polarizările sociale excesive
și finalmente prăbușirea civilizației în conflicte generalizate sunt
inevitabile. “Foamea de realizări palpabile sufocă [...] de atâtea ori spiritul”
(p77) și ne transformă în indivizi aflați în competiție din lipsa
rugăciunii. În această stare tindem să consumăm fără autolimitare chiar și
simboluri, iar cel mai pregnant exemplu e poate sărbătoarea secularizată a
Crăciunului.
Nu numai cu semenii avem datoria să
relaționăm, ci și cu făpturile care ne înconjoară, al căror rai poate fi numai
aici pe pământ, neavând suflet. Ura împotriva lor când ne fac rău și jubilarea
când le distrugem în masă sunt un indicator al precarității noastre
creștinești. Un om civilizat încearcă să gestioneze altfel conflictele
inevitabilede acest fel.
Legenda: Blândețea chipului și a luminii
Autolimitarea
Chiar “dacă stângismul a anexat ideologic
gândul creștinesc către semenul neîndestulat, asta să nu ne intidimideze, ci să
ne ancoreze mai puternic în logica de cristal a Evangheliei” (p89). „Între a
mânca de foame și a mânca de poftă, societatea prezentului oscilează periculos.
Mesajul hranei trebuie cumva redescoperit”, în opoziție cu cel al mâncării, “am
putea observa mai atent felul cum mâncăm. Moral și biologic deopotrivă” (p89).
Aruncăm prea mult, “din lipsă de educație civică și religioasă la un loc” (p88). Bogații pot ajuta mai mult din
punct de vedere material și trebuie încurajați să o facă, și tot ei sunt cei de la care așteptăm
rolul de protectori ai artelor prin „instituția mecenatului fondată pe o nouă
viziune asupra raportului public-privat” (p150). Autolimitarea e un motal al creației umane.
Tăierea voii proprii este o “deschidere către ceva
superior (sieși)” (p123),
nicidecum o autoflagelare. “Idolatrizarea plăcerii […] marginalizează în
schimb miza culturală în favoarea unei bunăstări pasagere destul de meschine,
fără a ezita să pună în discuție întreg edificiul tradiției” (p134)
Legenda: Sursa de apă la care se limita
Sf. Teodora de la Sihla.
Răbdarea și Armonia
“Cultura civică occidentală de sorginte creștină conservă un
fundament solid (deși zguduită din temelii) care o învață să reziste lucid, să
asume suferința” (p94).
Luciditatea în fața suferinței înseamnă să îi acorzi semnificații superioare, care dăinuesc. Ea permite
armonia cu ceilalți în condiții de penurie, nu doar în cele ale bunăstării
materiale. Armonia există și în situații de criză.
Armonia e posibilă prin punerea în valoare
a talanților fiecăruia și bucuria fiecăruia de reușita celuilalt. “Aproape
orice grup uman își găsește analogia într-o formă de asociere muzicală” (p99). Cel
care coordonează se arată capabil de triplă slujire: față de rațiunile
obiective ale lucrurilor, față de publicul care primește rezultatul și față de
colegii săi cu care lucrează pentru rezultat. El investește, administrează și
iubește în același timp. Un astfel de Om nu este nici doar manager,
administrator al resurselor altora, nici doar antreprenor, investitor din resursele
sale, ci și prieten. Discreția și bunul simț sunt trăsături importante ale
prieteniei. Prietenul se șterge pe sine în fața a ce are de făcut, își asumă
postura de slujitor “înaintea celei de lider” (p137).
Deși un astfel de rai pe pământ nu e
posibil dată fiind starea căzută a omului, el nu trebuie uitat niciodată ca
ideal. Îl întâlnim concret în reușita oricărui concert muzical, care devine
astfel o reamintire a modului de viață propriu omului, la fel cum îl vom
recunoaște și la oamenii cu viață sfântă. Recunoașterea în masă a sfinților,
căutarea lor ca prieteni, demonstrează “că smerenia are în continuare priză la
public în lumea contemporană și că poate domina mediatizarea” (p137).
Din punct de vedere social armonia
înseamnă o țară așezată. Pentru România se poate ajunge la aceasta prin elite
care prelucrează experiența occidentală și distilează “valențele tradiționale în cel mai rafinat chip“ (p114). O astfel de țară are o viață internă și
o viață externă unitare, corelate inteligent, cu discernământ rezultat din
efortul lăuntric liber al fiecărei persoane. Efortul se face, nu se anunță, așa cum “opțiunea autentică pentru o atitudine rezervată se face, nu se spune”(p138).
Legenda: Piatra îndelungii răbdări.
Proiectul existențial
Armonia este armonie a proiectelor de
viață. Viața creștină e “bazată pe aliajul unic între credință și libertate”
(p103), iar tradiția creștină este “structura de rezistență a lumii în care
trăim” (p134). Liberi fiind putem alege “un comportament, o atitudine, o
exprimare,o faptă sau chiar o dorință” (p103). “O simplă nuanță duhovnicească
asumată într-un anumit context poate reconfigura ceea ce, cu doar câteva clipe
înainte, părea rătăcit în nonsens” (p104). Resursele de care avem nevoie și
care permit o viață deplină sunt tezaurul patriei noastre. Ele trebuie apărate
de cei “fără pic de respect pentru țară, pentru conaționali, pentru natură,
pentru cultură” (p142), de
clica la putere. Clica trebuie înlocuită cu o elită pentru a ieși din “baletul grotesc” al acestor zile. “Elita veritabilă e altruistă – crede cu generozitate într-un
ideal, știe să înfrunte obstacolele și nu se dă bătută” (p143). Elita vrea o lume ca “o carte deschisă, care se vrea cunoscută pagină cu
pagină, orice formă de ostentație fiindu-i străină” (p173), o lume a dialogului dintre ipostaze,
dintre “vechi și nou, tânăr și bătrân, […] național și cosmopolit” (p175).
Legenda: Urcușul împreună pe calea îngustă, proiect existențial.
Încheiere
Persoanele care vor citi cartea doamnei
Marina Dumitrescu vor avea folos. Cartea este vie, aduce valorile în spațiul
situațiilor de zi cu zi, acelea în care sunt necesare atenția și efortul
nostru.
Nu ordonarea și sistematizarea ideilor de
felul celei din acest articol de receptare sunt de folos omului, ci armonia lor
în fiecare persoană unică. Printr-o carte ea însăși armonioasă, cu mișcări
simfonice care te fac să o citești cu bucurie, suntem ajutați să dobândim “reflexul
nobil al binelui comun” (p152) și astfel să trăim, cu ajutorul lui Dumnezeu, mai
aproape de idealul creștin de persoană civilizată.
La un prim nivel de lectură ne putem
bucura de hrana moale, de frumuseațea scrisului unei autoare ferme și delicate
totodată. „Alambicul imaginației (și al anticipației) a realizat un fel de
sinteză a locurilor deja cunoscute, a celor încă râvnite, dar și a celor etern
onirice. Un fel de topos personal, virtual și mișcător” (p180), fermecător.
La alt nivel găsim rodul vocației
teologice, hrana tare. E de studiat, nu doar de citit, în Addenda textul “Pelerinajul,
între orient și occident”, care merită el însuși o discuția separată. Toate
survin în mod organic, firesc, exprimând “o anume prietenie a divinului cu
omul” caracteristică vieții duhovnicești ortodoxe, o prietenie poate mai
intense exprimată prin fapte de dragoste la persoanele feminine decât la cele
masculine de-a lungul pelerinajului lor lumesc.
Ne putem gândi că într-„o chilie cu
belvedere planetară” o persoan[ rostește în ascuns: “Cuvine-se cu adevărat să
te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și
Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii și mai
mărită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul
ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim.”
Legenda: Chilie cu belvedere planetară la
Sihla.
[1] Dumitrescu, M., 2018, Trăind printre voi, cu atenție: eseuri, Pref. de Mircea Vasilescu, Editura Vremea, București
8 martie 2019, Gura Humorului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu