Ca și naționalismul, elitismul este o neputință. Simptomul principal este că prietenia în cercurile de elită este mai mare ca prietenia întru Hristos. Declarativ elitiștii știu că dragostea e mai mare, însă știința se evaporă în momentul făptuirii, mai ales când vine prin suprindere.
Omul
în această stare are ceva din situația celui drept care nu
putea renunța și la bogățiile sale, aici fiind nu numai cele materiale, poate
chiar deloc, ci eventual numai culturale. Va fi și o ceată a elitiștilor în
rai, pentru că Dumnezeu poate trece o cămilă de orice fel prin urechile acului.
Din
punct de vedere social o problemă a acestui mod de viață e discreditarea ideii
de meritocrație prin blocarea circulației elitelor în sens functional, pentru
a-i servi pe ceialți cu talanții primiți prin ceea ce faci, nu prin ceea ce
ești. Costurile de recunoaștere a unor valori sunt enorme, mefiența fiind la
mare prețuire.
La degradarea
unei țări trag doi cai ideologici, cel al elitismului și cel al
egalitarismului. În a spune despre fiecare din aceste moduri de viață că e o
neputință e și o dreptate și o nedreptate. Cine ia nedreptatea și o duce fără
să se îndreaptățească va urca mai departe. „Dintre care cel dintâi sunt eu”.
Când
oamenii au neputințe diferite și le recunosc reciproc ca atare, atunci se
îngăduie unii pe alții și folosesc puterea economisită din certuri pentru a-i
servi pe ceilalți cărora le pot fi de folos. Corabia se face atunci singură cât
de mare e nevoie pentru toată lumea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu