Există câțiva factori care conturează mediul evoluției societății românești, unii țin de realitatea discursivă, construită de comunicatorii politici de sus în jos, iar alții de realitatea mai tare a fenomenelor așa cum sunt ele, nu cum ne-am putea imagina că ar fi, care se organizează singure de jos în sus. Dacă între cele două clase de factori există o nepotrivire foarte mare nu putem vorbi de unitate de acțiune socială și proiecte naționale.
Factorii din realitatea povestită public ar putea fi clasificați într-un colectivism filorus ortodoxist (să zicem linia Teodosie), un elitism proocidental colectivist (să zicem linia Patriarhală), un elitism proocidental instituționalist creștin (să zicem linia creștină a științelor politice), un elitism prooccidental individualist secular (linia tehnocrată) și un incipient individualism democratic secular (linia salvaționistă).
Conflictul public principal în condițiile geopolitice actuale este între forme de elitism, care pretind că asigură stabilitatea necesară, și individualismul democratic, nedispus să sacrifice total persoanele pentru interese macro, cum fac elitismele. Pretențiile de stabilitate sunt subminate de numeroasele clivaje în zona colectivist-elitistă, atât geopolitice, cât și religioase. Există un război permament pentru putere între aceste facțiuni care duc la accesul la resurse al oportuniștilor neatașați niciunor valori. Nu există nicio perspectivă de instaurare a vreunui autoritarism înțelept, a unor politici publice de sus în jos în interesul cetățenilor și al țării. Elitismele și colectivismele sunt proiecte politice ratate în România.
Dar dacă lăsăm deoparte reprezentanții acestor grupuri și apropiații lor, care probabil că se identifică narativelor respective, cum este realitatea socială? Din perspectiva narativelor ar trebui în mare ca ceilalți să fie mase creștine sau seculare și indivizi seculari. Aici apare tensiunea, nimeni în România nu se identifică a fi mase creștine sau seculare, ci numai o parte se consideră a fi indivizi seculari. Ceilalți sunt persoane mai mult sau mai puțin creștine, fiecare cu gradul ei de libertate și demnitate reală conform modului cum trăiește fiecare.
În timp ce indivizii seculari au un representant onest în vehiculul lor politic, cel puțin în privința ontologiei sociale subiacente, persoanele creștine nu sunt reprezentate de nimeni onest intelectual în chestiunea ontologiei sociale, nici din partide, nici din stat. Ori pe o minciună ontologică nu se poate construi nimic corect și stabili nici la alt nivel, mai specific, mai concret. Toți cei care se pretind creștini sau tehnocrați în zona decizională sau a autorității de diferite feluri îi tratează pe semenii lor ca cetățeni secunzi, de mâna a doua, fără libertate și demnitate, dacă nu explicit, din politețe, implicit prin decizii.
Pentru persoanele creștine, cea mai frapantă e poate situația elitelor creștine, o contradicție în termeni de altfel, această sintagmă fiind potrivită cel mult sfinților. În primul rând frapează războiul fratricid dintre ei, filoruși și proocidentali, dar și între proocidentali. Există cauze obiective ale acestei situații, ele având originea în tactici ale serviciilor de informații de control al maselor creștine. Toate narativele respective provin din laboratoare mai vechi sau mai noi, mai tradiționale sau mai moderne, dar cu o continuitate clară de la începuturile statului nostru până acum, Nu e nimeni să nu fi fost legendat într-un fel sau altul, cu sau fără harisme speciale, cu sau fără apartenențe la organizații speciale transnaționale, dar în general cu plecări și reintegrări mai dese sau mai rare. Niște narative utile în activitatea informațională au devenit disfuncționale prin generalizare unde nu le e locul, în societatea în general. Dacă într-o lume neinstruită putea să pară în regulă, într-o lume care are acces la informații numai cine e naiv mai poate crede că se poate continua așa. În realitate nu e nimeni naiv, ci doar interesat, iar interesul e prelungirea cât mai mult posibil a situației de fapt și a privilegiilor respective.
Pe acest fond, instituția Bisericii noastre face o demonstrație în perioada asta pe viu că modelul descriptiv furnizat de domnul Oliver Jens Schmitt este corect pentru oricine privește din afară. În esență se sacrifică interesele cetățenilor țării pentru relația cu instituțiiile de putere pentru control colectivist al țării și susținerea unor proprietăți emergente naționale la a căror producție toți oamenii trebuie se alinieze ca executanți ai unor decizii luate anterior și necomunicate direct, dar pentru care se face nudging, după modelul unei țări ca unică organizație, diferit de modul de conceptualizare din perioada comunistă numai prin faptul că atunci se comunica direct ca plan cincinal. Posibilitatea de a refuza aceste înghiontiri, cu costuri mărișoare, ne face încadrabili la flawed democracies în clasamentele de profil. Contextul geopolitic în care chiar SUA sunt o democrație cu probleme, iar democrațiile reale sunt practic impotente militar și depindem existanțial de cea mai mare putere din lume nu va încuraja o creștere a calității democrației prea repede a țara noastră.
Care e situația persoanelor creștine neimplicate în acest joc transparent în condițiile evoluției tehnologiei comunicării din seculul XXI? Ce se vede interesant din interior este și funcția proprie a instituției Bisericii, invizibilă din exterior. Alternând temporal și la vârf, probabil printr-un proces de spovedire a celor care vând oamenii din țară pentru diverse interese, și tot mai intens de la nivel de episcop în jos, clericii intră statistic în disonanță cognitivă, nu toți, dar destui ca să existe o viață spirituală reală. Până la urmă e suficient să prinzi un moment de stare bună și să ții Liturghia ca treaba să meargă. După ce ai făcut asta, Dumnezeu iartă și ne spovedim. E un proces fără îndoială dureros pentru respectivele persoane în care sunt captivi ca sclavi de facto ai statului, de care depind aproape total material. Nu de acum, ci de milenii. Această stare nu e neapărat ceva rău, pentru că încurajează creșterea în libertatea interioară, cea mai importantă. E rea numai civic și politic, pentru semeni. Acceptarea ei din respect pentru instituții e una, încurajarea ei e o lipsă de dragoste.
Să profităm de fondul spiritual propriu al instituției Bisericii și să lucrăm la democratizarea țării către standarde europene și britanice, nu americane. Calea spre mai multă putere pentru cetățenii creștini nu are nimic de-a face nici cu individualismul democratic, nici cu elitismele și colectivismele din laboratoare care ni se propun. Ar putea avea legătură cu dezvoltarea patrimoniului verticalității noastre.
Dezvoltarea patrimoniului verticalității e soluția depășirii clivajelor între tabere, grupuri care se numesc pe ele bune fiecare cu argumentele ei, că sunt ale statului, societății sau Bisericii. Le depășești pe sus, pe verticală, către valorile care le pot face inteligibile pe toate și le arată sensul, le demonstrează limitele încremenirii în proiectul de nișă din varii neputințe și interese și de unde poți susține pe cei mai importanți oameni dintre toți, care nu împing și forțează nici spre o tabără, nici spre alta, ci care vizează valorile, sunt interesați de ele prioritar, nu de bani, statut, putere asociate infrastructurilor instituționale.
Patrimoniul verticalității este despre oameni care au viața orientată spre valori. Acum nu sunt mulți, dar nici puțini. Acum sunt și din elite, și din mase. Mâine pot fi mult mai mulți dacă narativul mase-elite e depășit, nu către individualism secular, ci către altceva care se va contura cu timpul. Evident, depășirea blocajului national nu se face de unii singuri, dar punem și noi umărul, măcar printr-o rugăciune democratică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu