Drepturile omului: variabile endogene sau “external driving forces” ?

 

Afirmaţii cheie:

·         Drepturile omului aliniate cu libertatea negativă (Berlin) pot fi susţinute şi din perspectivă hayekiană.

·         Abordarea e complementară cu cea iluministă, în particular cu cea kantiană.

·         Diversificarea pieţei ideilor folosite pentru soft power ar ajuta la creşterea rezilienţei societăţii libere în context global prin controlul exceselor instrumentalizării acestor resurse culturale pentru drepturi aliniate cu libertatea pozitivă (Berlin).

 

Captarea atenţiei

 Pe vremea comunismului românesc în fază terminală cetăţenii, dacă putem să le spunem aşa, aveau acces când şi cân la cărniţă depui numai şi numai împreună cu gheruţe („tacâmuri”). Care era logica reală din spatele acestei oferte ne pot spune experţii în istoria comunismului, noi ne gândeam atunci că gheruţele respective altminteri ar fi fost aruncate, pe când aşa erau vândute oamenilor. Avem nevoie azi să luăm de la gândirea iluministă de secol XVIII şi cărniţa şi gheruţele numai pentru că există experţi în această gândire şi o investiţie serioasă pentru soft power pe această linie ? Pe cetăţeni ne interesează mai ales, cărniţa, drepturile omului, nu artefactele argumentative din spatele ei, care sunt bune cât pentru stabilitate, nu cât pentru costuri excesive de întreţinere a drepturilor omului.

 

Conţinut

 La întrebarea potenţială cum se pot susţine drepturile omului fără exces de aparatură argumentativă raţionalistă de tip iluminist răspunsul poate fi conturat, nu e nici o noutate, de apărători ai libertăţii ca Hayek şi Berlin, de exemplu. În termeni hayekieni drepturile omului sunt norme emergente grupale ale unei civilizaţii de succes în faţa altor soluţii civilizaţionale. Iar, în termenii lui Berlin, drepturile omului în sensul care se poate reconstrui hayekian şi prin teoriile descriptive, ştiinţifice, ale evoluţiei instituţiilor, sunt mai degrabă negative, nu pozitive, sau pozitive numai prin îndepărtarea de la fondul succesului civilizaţiei libertăţii.

 

Din punct de vedere descriptiv, al felului cum au apărut, drepturile omului există pentru că a existat o competiţie grupală cu civilizaţii unde aceste proprietăţi emergente culturale, drepturile omului, nu există. Selecţia culturală, ca şi cea biologică, are nevoie de limite clare între unităţile selecţiei. E de subliniat că selecţia culturală hayekiană nu are nimic de a face cu selecţionismul eugenist, cu darwinismul social, înseamnă numai dispariţia modelului cultural complex mai puţin performant, copierea tiparelor de succes de către oameni din interesul lor, nu dispariţie fizică a persoanelor. Exemplul clasic e periferia marilor oraşe, unde are loc migraţia rurală şi dispare modul de viaţă rural prin evoluţie către cel urban. Nimeni nu obliga oamenii să plece la oraş, ca în comunism, ci se duc pentru că vor ei, percep că acolo e o viaţă mai bună pentru ei, fieare în parte.

 

În acest context pot fi formulate câteva subiecte de cercetare relevante pentru soft power:

·         Pot exista drepturile omului negative, formale, pot fi ele funcţionale social, pot asigura efectiv libertatea cetăţenilor, dacă dispare presiunea competiţiei grupale între ordinile culturale mari ? (catalaxia hayekiană vs. alte tipuri de ordini - rusă, iraniană, chineză).

·         Cât de mult pot fi pozitivate drepturile omului de la caracterul lor negativ emergent originar fără a se pierde avantajul competitiv grupal ? În termeni biologi o trăsătură evoluată pentru ceva şi folosită ulterior de o specie la altceva se numeşte o exaptare. Drepturile pozitive sunt o exaptare socială la scări grupale mai mici decât cele ale civilizaţiei occidentale a drepturilor omului negative, care dau condiţiile libertăţiii formale hayekiene. Care este structura drepturilor omului care nu face să prevaleze exaptarea în faţa adaptării culturale de succes ?

·         Ce consecinţe are inserarea din exterior a unei trăsături culturale luată izolat, drepturile omului, într-un sistem social care nu le-a produs el însuşi ? Cum depind aceste consecinţe de structura specifică a drepturilor omului, de părţile sale negative şi pozitive în sesnul lui Berlin ? Există un optim al injecţiei de resurse pentru a susţine aceste trăsături inserate, ca mutaţii culturale, pentru transformarea lor într-un factor de comandă extern sistemului (external driving force) ?

 

Observăm câteva lucruri:

·         Terminologia, conceptele folosite mai sus, nu au nimic de a face cu iluminismul kantian în afară de variabila dependentă, drepturile omului, ele ţin de cunoaştere ştiinţifică şi filosofică mai evoluată cultural. Iluminismul kantian este o resursă între altele. Asta nu înseamnă că nu are de a face cu alte lucrări ale lui Kant, de exemplu Hayek în teoria sa a normelor se revendică de la un mod de interpretare a Criticii Raţiunii Pure. Putem lua cărniţă de pui de la Kant şi din alte părţi decât din scrierile sale de filosofie politică. Monopolul nu este util în nici un domeniu, se poate gândi o strategie de diversificare a propagandei utile, bune.

·         Sistemul normativ de succes atlantic ar putea fi exportat într-un mod adaptativ, abordare anvelopată, cu insistenţă pe drepturile negative în sensul lui Berlin şi cu o anvelopă de drepturi pozitive care să nu ducă la o creştere excesivă a costurilor de întreţinere a mutaţiei culturale induse. E ce spune în termenii săi D. C. North, adaptăm regulile formale la cele informale. Libertatea negativă e cea care subminează autoritarismele şi totalitarismele, de ce să dăm apă la moară celor care o subminează prin drepturi pozitive transferate inoportun, la un moment în care nu rezvolă nimic, ci numai antagonizează excesiv ?

 

Încheiere

 Drepturile omului sunt şi variabile endogene şi “external driving forces”, ordinea filogenetică este de la caracter endogen al unor drepturi negative, la pozitivare în sensul lui Berlin şi la funcţionare pentru a induce mutaţii culturale în alte culturi ca un mecanism de accelerare a evoluţiei culturale globale. Din punct de vedere descriptiv este cert că nu poate exista un succes al extinderii modelului civilizaţiei occidentale dacă drepturile omului endogene nu mai sunt funcţionale, iar asta depinde de o anumită presiune selectivă culturală din partea altor tipuri de civilizaţii. Pedala universalizării poate fi apăsată până la fund în anumite situaţii, dar nu se poate merge cu un vehicul permanent cu pedala acceleraţiei la podea.

 

Am păstrat acest text într-un limbaj relativ tehnic pentru a nu putea fi deturnat de la scopul său: de a contribui punctual la civilizaţia libertăţii de undeva de la periferia ei prin canalele de comunicare deschise special pentru asta. Experţii în soft power şi propagandă bună ştiu mai bine cum să folosească aplicativ astfel de lucruri.  

Piața politică și civică a livrat soluția optimă de guvern

 

Rezultatul la vârf al mâinii invizibile organizate la mai multe scări sociale, al cuplajului dintre procese micro-sociale și macro-sociale este unul nu tocmai rău, fără să fi fost planificat de nimeni în persoană ca atare. Orice picătură civică a fost de folos, indiferent dinspre ce perspectivă și sistem de valori a venit.

 

Nu a existat nici o instituție care să ia decizii altfel decât prin persoane cu roluri de conducere și reprezentare. Exprimarea că “partidul a decis”, “instituția a comunicat” reflectă separări între roluri legitime organizațional, formalizate, prin prisma cărora se vorbește astfel, și agende personale și grupale în rețele sociale parțial suprapuse cu cele organizaționale. Soluție “optimă” nu înseamnă vreun progres, ci că structura agreată este cel mai bine adaptată realităților sociale și politice actuale. „Optimă” nu înseamnă nici o minimizare sau o maximizare a unei funcții obiectiv, ci numai cât s-a putut merge către o astfel de optimizare matematică în condițiile resurselor de timp și de cunoaștere existente acum.

 

Cu toate aceste limite observăm că rezultatul la vârf al mâinii invizibile organizate la mai multe scări sociale, al cuplajului dintre procese micro-sociale și macro-sociale este unul nu tocmai rău, fără să fi fost planificat de nimeni în persoană ca atare. Semnalele civice împotriva legitimării autoritarismului politic au eliminat din ecuație varianta cu PM militar. Semnalele civice împotriva legitimării demagogiei și extremismului au dus la un discurs rezonabil după inițiala umflare a mușchilor, oprind continuarea ei dincolo de fireasca tehnică de negociere. Fără să fie spusă explicit, co-responsabilitatea epidemiologilor pentru neparticiparea la vot semnalată de oamenii de știință a reieșit indirect prin faptulă că fostul PM nu a mai fost țapul ispășitor politic, așa cum s-a dorit.

 

Criticarea faptului că nu va exista un PM cu puteri foarte mari e un compliment adus democrației și distribuirii puterii între oameni care au puterea să se verifică reciproc. Nu avem nevoie ca totul să se joace pe o singură carte. Reprezentanții din  parlament ai celor 3% filetiști dintre români vor pondera orice tendință spre excese ale UDMR și USR-PLUS. Cei 70% neparticipanți la vot vor observa cu coada ochiului reprezentanții minorității active civic și politic și vor constata că merg fără bilet într-un mijloc de transport istoric spre o situație mai bună social și economic.

 

E remarcabil că piața civică și politică poate acomoda și astfel de situații “free-rider” masiv atunci când țara e integrată unor structuri supra-naționale stabile și există o injecție de stabilitate și bani din exterior. NATO și UE plătesc o parte din biletul călătoriei celor indiferenți, cealaltă o plătim cei care am mers la vot. Rusia și China încearcă să înțepe cauciucurile sau să demonteze ceva la motor la opriri, să demobilizeze și să dezbine. Rezultatul net ne este deocamdată favorabil.

 

Orice picătură civică va fi de folos, indiferent dinspre ce perspectivă și sistem de valori va veni.