În memoria domnului Zsolt Torok

Zilele trecute a murit alpinistul Zsolt Torok într-o tură solo în Făgărași. Nu există civilizare a omului fără munți. Dacă geografic nu-i ai, îi ridici. Orice construcție mai înaltă dintr-o țară sau un oraș simbolizează un munte.

Omul are nevoie de diferențe de scară perceptibile vizual care să arate limpede ce este sus și ce este jos.. Omul civilizat are o natură ierarhică, pentru el ceva este mai mare, superior, altceva este mai mic, inferior. Între sus și jos există niște trepte care pot fi urcate și merită să o faci. Viața care merită să fie trăită este în urcare. A educa înseamnă să înveți pe cineva arta urcării munților.

Ascensiunea poate avea loc și fără să o iei la picior pe muntele natural. Îți alegi un model de om, un ideal, și te pui pe treabă. Nu lenevești în consum repetitiv căutând obsesiv plăcerea, nu devii o ființă plată. Alpinismul este una dintre alegerile posibile ca să urci munții. Un alpinist simbolizează autocontrolul, pacea interioră, puterea. Un alpinist este un antreprenor, un om pe picioarele lui, creativ, independent.

Nici un om care nu urcă un munte nu poate fi mulțumit, se va umple treptat de ură și resentiment. Va deveni un impostor, un apărător verbal al valorilor bune fără să facă nimic concret, un dușman al celor care fac efort și crează ceva. Va vrea să ia toate resurselor celor care vor să se înalțe ca să le consume pentru plăcerile sale meschine, egoiste. Va pretinde că face asta în numele „dreptății” plate, orizontale, a egalizării în nimic, în vid existențial. Va pretinde că a zăcea confortabil în plăceri pe munca altoria e un drept al omului. La moartea cuiva care urcă munți îl va vorbi de rău : “câte plăceri n-aș fi avut eu dacă nu se cheltuiau bani pentru a urca un munte, câte slugi la cheremul meu n-aș fi avut dacă unii nu acționau liber pentru idealurile lor.”. Iar când toți oamenii civilizați vor aplauda și admira succesul atingerii unui vârf paraziții vor fi și ei, hop, în fața oamenilor, asociindu-și imaginea ca să se înalțe pe ei, pentru că nimic din ce poate fi jefuit nu trebuie scăpat.

Alpinismul este despre cei cei care aleg liber să urce și se mobilizează în acest sens. Alpinismul este despre generozitatea de a dărui din victoria ta celorlalți. Are propria sa elită, pe cei mai buni dintre noi. Domnul Zsolt Torok este în această elită, ne-a oferit un model demn de urmat, ne-a învățat arta ascensiunii.

Domnul Zsolt Torok și-a iubit țara, România. Să ne-o iubim și noi, adică să fim liberi, puși pe treabă, în urcuș către cele aflate mai sus decât unde ne aflăm. Să ținem vii comunități puternice ale celor care vor să urce și se străduiesc să o facă, între care cele ale alpiniștilor și cățărătorilor sunt printre cele mai importante în orice țară civilizată. Dumnezeu să îl odihnească.

Extazul în fața monstruozității

În acest text propun o perspectivă de interpretare a reacțiilor sociale din ultimele zile, iar apoi sugerez consecințe asupra modului cum s-ar putea schimba țara noastră în bine.

La sfârșitul cărții sale “Scrisori despre logica lui Hermes” Constantin Noica spune: “Dar individual-generalul reprezintă, în inerția lumii și a gândului, tocmai acel individual care a intrat în accelerație (ca exemplarul privilegiat al lui Darwin). Cine nu este în accelerație nu este – la lucruri, la oameni, ca și la gânduri. Sau “este” în proasta ontologie a inerției, pentru care s-au scris acum mai multe logici decât avea nevoie cultura omului.” Extazul în fața monstruozității manifestat ca delimitare violentă a persoanei de ceea ce califică drept monstruos este o formă de manifestare a proastei ontologii.

Monstruosul poate fi negativ valoric, dar și pozitiv. Cine protestează vehement în fața răului neînțelegând că principial ar putea oricând să îl facă se va manifesta în oglindă, de exemplu, în fața unei inteligențe monstruoase. Se va regrupa, va refuza să accepte că joacă în aceeași ligă omenească, va construi o bulă fictivă confortabilă psihic. Acest comportament este tipic mentalității comuniste, egalitariste, stângiste și, pe planul teoretizării, unei proaste doctrine a dreptății.

Cultivarea publică a extazului în fața monstruozității împiedică adevărata compasiune, responsabilă, perenă, manifestată prin fapte sistematice, organizate, eficiente, dar și capacitatea de admira persoanele care se manifestă superior nouă.

O societate care cultivă extazul în fața monstruozității sub forma isteriilor naționale în fața răului și a osanalelor naționale în fața geniilor este incapabilă de evoluție, nu se poate transforma în altceva decât este: o icoană vie a mediocrității instituționalizate.

Dacă vrem altceva trebuie lucrat la instituționalizarea idelurilor negative și pozitive ca tangibile, dar primele de neurmat, iar celelalte de urmat. Atitudinea corectă a mediocrului, adică a oricăruia dintre cei mai mulți dintre noi, este următoarea: și eu aș putea fi un criminal, dar nu voi fi niciodată, pentru că nu vreau, și deși înțeleg posibilitatea căderii, nu încurajez pe cei care au făcut-o să o mai facă. Și eu aș m-aș putea manifesta ca un om de elită, cu mari merite într-un domeniu, dar chiar dacă nu o voi face efectiv niciodată, din varii motive, admir și susțin pe cei care au ajuns să facă asta, pentru că, iată, sunt frate cu el, el e asemenea mie. Diferența există, nu ne tragem de șireturi, dar nu are o natură esențială. E o diferență dată de stadiile, de treptele pe care ne aflăm, dar nu jucăm pe scări diferite.

Societățile în care acest mod de a gândi e dominant, e mainstream, sunt cele ale lumii civilizate. Toți oamenii sunt la la fel în ceea ce au mai profund, o imagine locală a generalului om, dar toți sunt și diferiți și ierahizabili în privința determinațiilor prin care diferă. Acest mod de a gândi reflectă modul creștin de a gândi despre oameni.

Dacă luăm autobiografia relatată ucenicilor de un sfânt aproape analfabet și total incult, cum este Porfirie Cavsocalivitul și o comparăm cu lucrarea Roma bizantă a autorilor Baconschi și Bernea vom vedea pe viu gradienții culturali enormi care pot conviețui cu folos sub o unică umbrelă generală, tipic creștină.

Extazul are sens, într-o astfel de societate, corespunzând în formalizarea nicasiană ontologiei devenirii întru ființă, doar în fața Ființei, a cu totul și cu totul generalului. Pentru un creștin are sens numai în fața persoanelor Sfintei Treimi. Pentru un om cu mentalitate creștină internalizată în mod secular prin delimitare de Biserică, dar nu și de tiparele de gândire ale ei, va avea sens în fața unor principii, valori, reprezentări generale indiscutabile.

Piața la scară națională va cere în continuare extazierea în fața monstruozităților de diferite feluri, furnizorii de informații și cultură vor livra ce cere piața, mecanismele capitaliste produse în societăți civilizate nu au cum să scoată România din această stare. Antreprenoriatul public pentru schimbare nu se poate adresa direct pieței naționale, persoanele cu astfel de roluri trebuie să servească în primul rând cererea de pe piețe locale mai mici. Stucturarea clară, conștientă, a acestor zone este decisivă pentru schimbarea României către altceva decât este. O reformă a statului pentru ieșirea din mediocritate instituționalizată va putea să aibă loc numai după ce va există la scări locale și regionale o masă critică de susținere deja auto-reformată.

#Șieusunt...

Și eu sunt o fată de la țară care acceptă să facă sex pentru bani, și eu sunt un traficant de persoane care le ucide când refuză să persevereze în decizia pe care au luat-o.

Și eu sunt un polițist, sau un procuror, sau un om al sistemului care își dă cu stângul în dreptul, laș, incompetent, cu gândul doar la bani. Și eu apăr casta mea cu nerușinare și intimidez pe oricine îndrăznește să comenteze.

Și eu sunt un politician pentru care victimele dobitociei mele sunt pagube colaterale la marile averi, și eu sunt opozantul cleptocraților pentru care victimele sunt pagube colaterale la marile rațiuni de stat geopolitice. Și eu le folosesc pe victime pentru a-mi atinge interesele, manipulez evenimentele cu cinism pentru a susține sau a da jos guverne, și lăcrimez ipocrit.

Și eu sunt un jurnalist care apără numai ce este pur, adică pe nimeni, ci numai și numai pe sine în vinile sale ascunse, și eu sunt un altfel de ziarist - vândut diavolului pentru bani, laș și înfricoșat că a fost întinsă coarda prea mult și s-a rupt, mimând omenia în al 13-lea ceas.

Și eu sunt un creștin care dau declarații de compasiune după ce prin alianță informală cu hoții am subminat statul pe ai cărui eroi morți în războaie îi cinstesc la fiecare Sfântă Liturghie. Și eu disprețuiesc criminalii, știind că spiritele nobile nu au de a face cu crima, așa cum nici Regele David nu a avut.

Și e sunt un cetățean justițiar care vrea să afle adevărul din spatele unei crime ca să se înalțe și îndreptățească pe sine, iar în rest nu face nimic, și eu sunt unul dintre cei căruia realitatea îi pune oglinda în față.

Și eu distribui meme mai departe la cald, pentru socializare, ca să afirm că exist, și uit la fel de repede după ce au trecut câteva zile și ies la o bere. Și eu sunt un infantil care se simte părăsit dacă nu mai există tătucul stat, dacă cineva rău, bau bau l-a ucs, statul căruia îi ling picioarele pentru o gratuitate și bursă nemeritate.

Dorința justițiară narcisistă de a afla adevārul din spatele unei crime duce la punerea în față a unei realități care îți arată ce făptură căzută eşti şi te obligă să iubeşti toți oamenii.

#Șieusunt...

Bucuria de a urî

“Înţelepciunea strigă pe uliţă şi în piele îşi ridică glasul său. Ea propovăduieşte la răspântiile zgomotoase; înaintea porţilor cetăţii îşi spune cuvântul: "Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa? Întoarceţi-vă iarăşi la mustrarea mea şi iată eu voi turna peste voi duhul meu şi vă voi vesti cuvintele mele.” (Solomon, 1, 20-23)

“Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului.” (Luca 6, 22)

Orice om are nevoie de bucurie, iar când nu o poate obține altfel ura își intră în rol. Dacă este orientată spre sine duce la auto-distrugere și nu o mai observăm social, dacă nu e orientată spre sine va fi spre cei superiori și spre cei inferiori.

Ura maximă se dezvoltă când toți ceilalți sunt fie superiori, fie inferiori. Omul e atunci cu desăvârșire singur aflat într-un interval între cei care îl împiedică să urce, să se împlinească, și cei pe care nu-i poate ajunge, care îl umilesc prin chiar existența lor. E un lanț al disprețului imaginar pe care persoana se cațără rămânând pe loc. Distrugerea simbolică a tot ce îi este superior îi coboară pe aceștia, dar coboară și pe cel care o face în proprii săi ochi. Lanțul cu totul se scufundă alunecând în și mai multă ură. Nu e nici o metaforă aici, e un fapt constatabil empiric. Ce este bucurie în asta ? Momentul faptei rele, preludiul ei și gustarea efectului pe fața suferindă, a dușmanului, a celui care împiedică împlinirea de sine. Dacă nu-i cunoști fața ți-o imaginezi. Te imaginezi pe tine în locul acelui om cum ai suferi dacă ți s-ar face ce ai făcut tu. E o auto-distrugere mascată, sublimată în supraviețuire.

Ura e mai mică atunci când nu e în singurătate, când e în grup. Deși faptele pot fi mai agresive, mai violente, ura care le determină e mai mică. Bucuria crimei ritualice, a violului în grup, a batjocoririi cuiva de către mulțime e estompată de comuniunea cu cei din mulțime. Unde sunt doi sau trei care fac răul împreună ura e mai mică, apare o prietenie posibilă, sau chiar reală, o solidaritate, chiar dacă e în rău. Faptele pot fi mai rele pentru că forța e mai mare împreună, dar în esență situația e un pas spre mai bine. Ce s-ar întâmpla dacă i-am lichida fizic pe toți pe care îi urăm ? Am rămâne noi, în raiul nostru, ar putea exista o bucurie fără ură. Această speranță duce la și mai multă ură.

S-ar putea spune că nu e o bucurie, că e o  satisfacție, o jubilare. Realitatea este că e o bucurie. Toți cei care au urât vreodată știu asta. Diferența fundamentală față de bucuria din dragoste e durata. Răutatea absolută trăiește scurt, nu e în firea omul nu poate fi un diavol în adevăratul înțeles al cuvântului, în timp ce bunătatea trăiește mult spre veșnic. Răutatea o susții personal, prin decizia proprie, în timp ce bunătatea îți vine din altă parte, ești traversat de ea, te susține.

Bucuria de a urî este cea a apărării valorilor în care crezi, al cărora ești (Ps. 138, 20-22):

Aceştia Te grăiesc de rău, Doamne, şi vrăjmaşii Îţi hulesc numele.

Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit?

Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani.

Bucuria de a urî este cea a apărării valorilor în care crezi, al cărora ești, chiar și când tu însuți le-ai încălcat (II Regi, 13, 11-17):

Dar când le-a pus înaintea lui ca să mănânce, el a apucat-o şi i-a zis: "Vino şi te culcă cu mine, sora mea!"

"Nu, frate, a zis ea, nu mă necinsti, căci aceasta nu se face în Israel; nu face ticăloşia aceasta!

Căci unde mă voi duce eu cu necinstea mea? Şi tu vei fi în Israel cu unul din cei fără de minte. Vorbeşte cu regele şi el nu se va împotrivi să mă dea după tine".

El însă n-a vrut să asculte cuvintele ei, ci a silit-o şi s-a culcat cu ea şi a necinstit-o.

După aceea a urât-o Amnon cu ura cea mai mare, aşa încât ura cu care a urât-o el era mai mare decât iubirea pe care o avusese către ea. Şi i-a zis ei Amnon: "Scoală şi pleacă!"

"Ba nu, frate, i-a zis Tamara, a mă alunga este un rău şi încă şi mai mare decât cel dintâi, pe care mi l-ai făcut tu mie".

Dar el n-a vrut să o asculte, ci a chemat pe omul său care-l slujea şi i-a zis: "Alungă pe aceasta de la mine afară şi încuie uşa după ea".

Bucuria de a urî este a căutării dreptății așa cum o înțelegi după mintea ta (Facerea 27, 38-41):

Şi a zis Isav către tatăl său: "Tată, oare numai o binecuvântare ai tu? Binecuvântează-mă şi pe mine, tată:" Şi cum Isaac tăcea, Isav şi-a ridicat glasul şi a început a plânge.

Atunci, răspunzând Isaac, tatăl lui, a zis către el: "Iată, locuinţa ta va fi un pământ mănos şi cerul îţi va trimite roua sa;

Cu sabia ta vei trăi şi vei fi supus fratelui tău; va veni însă vremea când te vei ridica şi vei sfărâma jugul lui de pe grumazul tău".

De aceea ura Isav pe Iacov pentru binecuvântarea cu care-l binecuvântase tatăl său. Şi a zis Isav în cugetul său: "Se apropie zilele de jelire pentru tatăl meu; atunci am să ucid pe Iacov, fratele meu!"

Bucuria de a urî trece numai când vine bucuria din dragoste

 “Cu cei ce urau pacea, făcător de pace eram; când grăiam lor, se luptau cu mine în zadar.” (Ps.119, 7).

“Că de m-ar fi ocărât vrăjmaşul, aş fi răbdat; Şi dacă cel ce mă urăşte s-ar fi fălit împotriva mea, m-aş fi ascuns de el. […] Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului. “ (Ps. 54, 12-13, 25).

Ființa bucuriei prin ură e închisă în sine și vrea să aducă totul la sine, cea a bucuriei prin dragoste e deschisă. Ura e o tentativă de deschidere, disperată când e în singurătate, mai așezată când e în grup. Ura are ceva bun în ea și totul depinde de cum îi răspunde persoana urâtă. Respingerea o întârește în rău, acceptarea îi dă o șansă de alegere. În general se alege tot ura, din comoditate. Doar n-o să ne schimbăm modul de viață. Se instalează atunci un joc social de-a ura. Suntem prieteni, concetățeni, dar ne și urâm puțin, că ne-am obișnuit.

Din când în când, la vreo ocazie, mai dăm drumul la ură, să n-o uităm. Am crescut de mici cu ea, face parte din viața noastră. A trăi altfel e simultan o decizie liberă și un dar pe care l-am putea cere.

“"Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa?”” (Solomon 1, 22).

____

Notă: Text trimis platformelor Marginalia și Doxologia

Trandafirii cățărători

Idealul vieții politice în libertate preia modelul bunului mers al vieții din Biserică. Nimic în viața duhovnicească nu vine fără să ceri, fără să chemi a treia persoană a Treimii, Duhul, fără un efort personal de pregătire. Dar niciun urcuș nu este asigurat de un astfel de demers, ci depinde de voința liberă a persoanelor cărora te adresezi într-o anume rânduială. Așa cum este un protocol ceresc, există și unul lumesc.

Nu poți spune Tatăl nostru direct, ci mai întâi te adresezi Duhului – şi îl ceri nu pentru tine, ci pentru toți oamenii („Vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curățeşte pe noi”). În fapt, Persoana Duhului e cea care se roagă în om Persoanei Tatălui, căci atunci când te rogi ca individ îți zboară gândul rapid, nu eşti de-al casei, nu eşti fiu adoptat. Asta nu înseamnă că Duhul vrea altceva decât Fiul şi Tatăl sau că are alte trăsături. Se vede din rugăciunea către Sfânta Treime: „Îți mulțumesc Ție, Preasfântă Treime...”. Treimea e o singură ființă cu persoane în relații, aşa cum omul se cere să fie o ființă cu persoane în relații, dintre care dragostea e cea prioritară (de unde şi invocarea Duhului pentru noi, nu pentru mine, cel care mă rog).

Se înțelege că Cincizecimea e decisivă, prima începătoare a Bisericii, transformatoare a indivizilor căzuți într-un noi efectivi, înfiați. Actualizarea ei privată e un efort în fiecare pravilă matinală sau înainte de orice rugăciune mai elaborată (paraclis, acatist, slujbe publice).

Nimic în viața socială liberă și responsabilă nu vine fără un efort care urmărește un serviciu adus celorlalți, dar atingerea scopului generos ales depinde de voința multor alte persoane. Producem împreună, coproducem, facem tot ceea ce se poate omenește face, dar alinierea voințelor personale și organizaționale ține de decizia liberă a persoanelor. Acesta e farmecul și demnitatea libertății pe care le-au dobândit cei care s-au rugat pentru noi.

Așa cum preoții intermediază relația bună a creștinului cu Dumnezeu în aspecte esențiale ale ei, dar nu o epuizează, la fel guvernanții intermediază relația membrilor societății civile cu concetățenii lor, fără să o epuizeze. Autoritatea spirituală e necesară în ecuația mântuirii, asemenea autorității lumești în ecuația bunei guvernări – dar singură autoritatea nu asigură atingerea scopurilor.

Respingerea protestantă a autorității tradiției și preoților corespunde unei poziții libertariene, eventual anarhice, în politică, iar exacerbarea autorității în numele tradiției corespunde unei poziții etatiste de nuanță conservatoare, al prevalenței birocrației în fața societății civile. Primele din fiecare pereche sunt disfuncționale pe plan personal în raport cu mântuirea, prin mândrire și tratarea persoanelor sub demnitatea lor de ființe după chipul lui Dumnezeu, următoarele din cele două perechi scad calitatea guvernării până la anulare, din aceleași cauze exprimate în alt registru. Dar în economia vieții comunitare ele sunt de folos.

Adversarii libertății civice responsabile, teoretizatori, simpli ideologi sau oameni ai practicii, țin mereu trează și vie viața civică a cetățenilor prin suferința provocată așa cum, pe plan duhovnicesc, cei care fac rău și nedreptățesc ne dau ocazia îndreptării spre lucrurile cu adevărat important: chemarea Duhului în vasul aflat în efort de curățare și toate cele ce urmează sosirii Lui. Răutatea lumii direcționează și pregătește de înflorire trandafirul cățărător duhovnicesc, răul social și politic taie tulpinile și ramurile de prisos ale trandafirului civic, îndreptându-l spre servirea onestă a semenilor.

Dacă trandafirii vor înflori sau nu, va mai depinde de sol, de ploaie, de lumina pe care nu plantele care suntem le rânduiesc. Dacă în societate putem totuși spera la instituții care să asigure o predictibilitate rezonabilă a condițiilor de creștere, și chiar aceasta e miza coproducției bunei guvernări, în viața duhovnicească putem doar nădăjdui, pentru că Persoanele Treimii de care depindem sunt dincolo. Între nădejdea creștinească și optimismul moderat pentru o lume mai civilizată există aici o descendență directă, ca de la Cuvânt la cunoașterea noastră imperfectă, un fir roșu al realismului a ceea ce se poate și ce nu se poate, un respect față de limita propriilor puteri și o responsabilitate față de puterea efectivă avută la dispoziție, dincolo de ceea ce am putea primi în dar, pur și simplu.

Un om împlinit, un trandafir lumesc și duhovnicesc, are acces la învățătură, educație și instruire. Fiecare dintre acestea îi dă o șansă: să aleagă un model demn de urmat, Cuvântul, să aleagă un fel decent de a se purta în lume, acea formă de cunoaștere socială adesea tacită, și să aleagă cunoașterea omenească descriptivă despre lume, produsă de acea parte a rațiunii omenești care se vrea exprimată tehnologic, pentru un mai bine efemer aici.

Importanța acestor trei forme de cunoaștere scade de la prima către ultima. Instruirea goală nu folosește la nimic fără învățătură și educație, ne duce la lăcomie și mândrie, iar educarea singură ne oferă doar o viață fariseică, ipocrită, fără fondul învățăturii. Florile bunei educații și ale adecvatei instruiri cresc armonios numai pe ramuri altoite pe tulpina credinței, bucuriei și recunoștinței. Căutarea profitului e de folos în logica economiei, dar nu în logica vieții ca întreg. Politețea și rafinamentul sunt bune în logica societăților urbane, dar nu în cea a mântuirii sufletului prin ele. Mugurii florali și roada bună au nevoie ca hrană de seva dragostei. Când nu ne este clar că așa stau lucrurile, e pentru că primim bucuria și recunoștința de la alte persoane, regăsindu-ne în situația florilor stropite în serile de vară de grădinari. Suntem atunci ca floarea din povestea lui Saint-Exupéry, despre micul prinț, și ne asumăm riscul să fie în preajmă oi și nici un prinț rătăcit.

Când spunem democrație liberală și capitalism, spunem o grădină funcțională, cu flori libere, responsabile, având pe cât e posibil grijă unele de altele. Grijă înțelegătoare față de cei care înțeleg pentru un timp sau pentru totdeauna mai puțin. Grijă recunoscătoare adversarilor de idei, pentru că ne urnesc din lene, și mai ales dușmanilor – pentru că ne dau suferința trezirii. Când spunem democrație liberală și capitalism vorbim despre o mică arcă lumească vulnerabilă pe marea istoriei, în căutare de liman cât de cât aici, știind că cel cu adevărat real va fi cândva dincolo.

Ce altceva este povestea trandafirilor cățărători, a oamenilor, decât un fel de a repovesti despre vița de vie? „Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5).