USL2 – un success al societății civile românești

Prin societate civilă înțelegem acea parte din societate care votează, urmărește rezultatul votului între alegeri și acționează public pentru a corecta abaterile de la mandatul dat. Societatea civilă e formată din oameni din clasa de mijloc economică dispuși să investească o parte din resursele de care dispun în mod proactiv, pentru a schimba mediul politic.

 

Succesul societății civile constă în faptul că a făcut pe toți cei care voiau să arunce pentru bani România în brațele Rusiei și Chinei, cunoscuți generic sub numele de “gruparea GRIVCO” și aflați la originea evenimentelor din 2012, să se reorienteze către NATO și UE, tot pentru bani. Acțiunile oneste și dezinteresate ale societății civile au schimbat mediul intern social și cultural prin proteste de stradă, prin prezență în mass-media și mediile de socializare, prin organizare politică sub forma USR, PLUS, a altor vehicule pro-occidentale cu mai puțin succes, până la punctul în care, împreună cu minime susțineri externe și cu factorii geopolitici în context pandemic, au făcut nerentabile acțiuni de tip USL1.

 

Există propagandiști ai democrației liberale și există oameni care respiră natural democrația și libertatea. Cei din urmă constituie societatea civilă. Stimulările propagandistice din partea sistemului au fost secunde, cei care au protestat față de traiectoria autoritaristă orientată estic a României oricum ar fi făcut-o, poate numai cu mai puțin impact mediatic garantat și cu costuri personale și mai mari decât cele care au fost.

 

Societatea civilă nu trebuie să se simtă trădată prin faptul că organizațiile occidentale, state, UE, NATO, agrează soluția USL2 de azi, pentru că interesele de stat nu au nimic moral în ele și banii nu au miros, nici dinspre vest, nici dinspre est.

 

Disconfortul societății civile poate veni, eventual, din lipsa de acces la putere și decizie în interes public pe termen scurt. Dar poziția pe tabla de șah e mult diferită față de cea din 2012, jocul e în alți termeni, ai reformei pe care trebuie să o facă cei care cu disperare s-au opus ei până când instituțiile occidentale le-au garantat de facto că vor putea controla mai mulți bani decât cei pe care i-ar putea obține din exploatarea concetățenilor lor ținându-i în stare de subdezvoltare. Idealul unei guvernări de șapte ani, șapte vaci grase, emis de USL2, punctează numai teama de a pierde puterea mult mai repede. Ceea ce se va și întâmpla.

 

Nu e nimic nou istoric într-o astfel de situație, întotdeauna oportuniștii sunt majoritari numeric și migrează ultimii spre direcția de succes istoric, de unde bate vântul mai bine, fără să contribuie la tranziție. Cu cât ești mai oportunist, cu atât denumirea pe care ți-o dai e mai pompoasă, mai patriotică, pentru a compensa psihologic și în imaginarul publcului. Însă adevărul se vede, împăratul e gol și la putere.

 

Jocul oportunist va fi mimat până la finalul biologic al persoanelor, nu se mai pot face rocade. România nu va mai reveni la situații ca în 2012 pentru că SUA nu se vor retrage de aici ca din Afganistan.

 

Pe termen scurt există conflict de interese între societatea civilă și propagandiștii democrației liberale. Propagandiștii servesc statul în exercitarea puterii, ceilalți generează condițiile de existență a statului. În acest moment statul nu are interes să puncteze cinismul acțiunilor sale, decuplarea de moralitate, în timp societatea civilă are obligația să o arate și să impună corectarea atitudinii pe termen mediu și lung. Societatea civilă nu se va mobiliza în urma metodelor de seducție și incitare folosite în prezent de propaganda statului pentru a i se legitima și în viitor prin vot o ordine cu acces limitat. Ce vrem este o ordine cu acces deschis, ordinea caracteristică lumii occidentale. Nimeni de la putere nu poate pretinde explicit că ea nu e potrivită pentru România, iar agenda ascunsă nu ne interesează.

 

Mizele acțiunii civice de acum înainte pot fi altele decât cauze strategice, de exemplu monitorizarea atentă a politicilor publice pe domeniile de competență epistemică, sau construirea de noi vehicule politice, sau accentul pe propria dezvoltare. Plaja de noi vehicule politice nu se poate limita la USR, pentru că nu sunt reprezentate și interesele creștinilor pro-occidentali. Atât adepții religiilor tradiționale, cât și ai celor seculare trebuie să aibă reprezentare politică. Un vehicul creștin-democerat este esențial pentru buna funcționare a democrației liberale românești.

 

În competiția cu oportuniștii care mimează iubirea de libertate și patrie, excesiv reprezentați de coaliția la putere prin trădarea mandatului unei părți din cei care i-au votat, avantajul oamenilor din societate civilă e competența superioară, căreia pentru succes e cazul să i se adauge un realism mai susținut. Reforma morală a oamenilor nu e job-ul societății civile, ci al lui Dumnezeu, dar moralitatea este și va fi prezentă indirect în spațiul politic prin oamenii din societatea civilă. Moralitatea exclude orice tentație de semnalizare a vreunor virtuți și se manifestă prin fapte concrete.

Foto: Dan Mihai Bălănescu

Despre regenerarea morală și cultura anulării

 

Atât regenerarea morală, cât și cultura anulării au resorturi personale și numai secund, derivat instituționale. Ambele teme capătă vizibilitate public mare prin acțiuni instituționalizate, dar soluțiile la ele nu pot veni decât prin acțiune personală, discretă, și numai secund instituțională. Într-o societate care din rațiuni istorice tinde să acorde importanță excesivă statului și instituțiilor, care sunt principial deturnabile către alte scopuri decât cele pentru care au fost create, aceste lucruri banale din perspectivă creștină merită subliniate.

Regenerarea moralā este o împreunā lucrare, din acțiune liberā personalā susținutā de dragoste primitā în dar. Cheia e disponibilitatea de a accepta darul de la persoane obiectiv superioare în privința felului de a viețui, nu intrinsic, în care toți suntem egali ca valoare inestimabilă. La scara unei țāri nu poate exista un plan omenesc pentru regenerare morală, pentru cā izvorul dragostei nu e omenesc. Nu noi decidem starea şi evoluția unei națiuni, dar putem face tot ce depinde de noi începând cu noi înşine, fārā a judeca pe ceilalți şi susținând oamenii care ne-o cer personal, nu instituțional, generic. Acțiunile de felul celor caracteristice culturii anulării sunt încadrabile la categoria ispitiri, iar cheia de raportare la ele este ca pentru orice ispite, au un caracter personal și relevanță instituțională numai în măsura în care persoană joacă un rol institutional major.

În cazul unei personae oarecare, fără roluri cheie în instituția Bisericii, problema culturii anulării nu se poate rezolva din punct de vedere creștinesc prin acțiune grupală a Bisericii. Ea se rezolvă personal în fiecare caz în parte prin atitudine creștină, de la nevorbirea despre problemele care apar (pentru a nu duce mai departe răul), la acțiune corectă profesional în termenii obiectivității și standardelor academice, astfel încât alegațiile să fie evident de nesusținut în fața faptelor, și la trecerea cu vederea, generozitate față de persoanele care au făcut rău după ce situația e depășită. Rezultatul final e că toată lumea știe ce s-a întâmplat, dar într-un fel constructiv, neantagonic, iar atitudinea creștinească apare ca model implicit.

Palierul dezbaterilor instituționale poate fi util celor angajați politic sau civic, dar e secundar. În particular comisiile de etică nu pot avea nici un rol în această chestiune, componenții fiind angajați ideologic la nivel de prespupoziții în diferite feluri.

Nu ne putem aștepta ca organizarea socială pentru regenerare morală și acțiune comună împotriva culturii anulării să ducă la altceva decât a dus acțiunea asemănătoare de acest fel în secolul XX. Această ispită trebuie evitată, fără ca prin asta să renunțăm la comunicarea publică pe aceste teme, în cadrul dialogului civic characteristic unei democrații liberale. Comunicarea și dezbaterea sunt una, acțiunea concretă e altceva. Comunicarea și dezbaterea au valoare pentru a ține vie țesătura socială și antrenamentul minților în căutarea unor soluții. Pentru acțiune cu discernământ e nevoie de mult mai multe cunoștințe specifice contextului care nu pot fi deținute niciodată de grupuri sociale sau de instituții, iar dacă în vreun mod oarecare le-ar strange, nu le-ar putea gestiona.

Laudă lui Dumnezeu prin fapte

 

Un bătrân i-a spus unui tânăr : “Lumea e un loc lăsat de Dumnezeu omului pentru a face fapte bune. Cele mai bune sunt să dai laudă lui Dumnezeu prin fapte.

 

Un om nu putea să spună cuvinte nici măcar în gând. El știa că este Dumnuzeu și se ruga cu mâinile lucrând, cu picioarele mergând, cu viața viețuind cum putea.

 

Un om gândea că mergem la medic pentru a întârzia propria moarte. Altul mergea la doctori spunându-și că vasul trebuie îngrijit pentru timpul avut ca să lucreze la mântuire.

 

O familie își privea copiii cu mândria că vor duce ființa și numele lor mai departe. O alta lucra pentru darul primit de la Dumnezeu prin copii, așa cum preoții duc grija mântuirii credincioșilor.

 

Un maestru se bucura că ucenicul lui l-a depășit și îi duce știința mai departe. Un altul pregătea pământul ca să aibă loc bun de rodire talanții celor tineri. Îi ajuta să-i descopere, oricare ar fi fost ei, și să-i cultive.

 

Cineva scria pentru a fi citit și pomenit oarecând. Altcineva cu nădejdea suferinței neștiute pentru lumea întreagă.

 

Nu mă întreba și îți spun, sau nu îți spun, întreabă-mă și îți spun, sau nu îți spun, după cum îți e de folos.”

 

Tânărul a ascultat și voia ca sămânța să fi căzut pe pământ bun. Dar știa că singur nu poate face nimic. “Ieși din pământul tău, din nemul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Facerea, 12, 1). Cuvântul era altcineva, mai multe se puteau face tăcând.

 

Rolul Uniunii Europene în buna funcționare a creștinismului

 

În acest text schematizez felul în care proiectul Uniunii Europene poate fi de folos creștinismului prin intermediul libertății cetățenilor și sugerez că educația științifică este esențială pentru ca proiectul UE să nu fie deturnat spre un spațiu al lipsei de libertate.

 

Pornim de la următoarele observații:

·         Singura funcție proprie Bisericii este dobândirea harului de către credincioși și lucrul la mântuire. Funcțiile sociale, identitare și politice sunt secunde și dincolo de un prag în dauna funcției proprii. Dacă cineva nu are acest har și se declară creștin se vede imediat în atitudinea față de cei care nu îl au și nu se declară creștini: discurs conflictual, ton, judecare, condamnare. Se poate observa empiric cum creștinii tind să adopte aceste atitudini pe măsură ce trec la funcția socială, mai mult la funcția identitară și tot mai mult la funcția politică a Bisericii.

·         În funcția socială sunt acaparați de proiecte sociale și adesea le văd numai instrumentale pentru funcția identitară și politică. Să avem o masă de oameni care să populeze acțiunea politică.

·         În funcția politică macro discursul Rusiei și al partidelor europene de dreapta care se revendică de la valori creștine și naționalism este aparent complet lipsit de har. Un creștin firesc aflat pe drumul dobândirii harului, cu toate căderile și urcările, nu pe tipic, va avea compasiune pentru acești oameni.

·         Este evident că toate aceste construcții practice țin cumva de lucrarea lui Dumnezeu în lume, ca distorsionări datorate minții limitate a omului și căderilor lui. Ele ar putea avea rolul să smerească. Pe de altă parte, ele au și un nucleu de valori bune și unele practici de folos. Important e să ne folosim de valorile și practicile bune și să ne delimităm de rest. Acest lucru se poate face cu costuri rezonabile, fără a fi distrus ca persoană din punct de vedere social, numai într-o democrație liberală.

 

O democrație liberală asigură indivizilor și organizațiilor un spațiu în care pot acționa fără aliniere completă la rețele “hard”, cu identitate socială tare (figura 1). Rețelele de acest fel satisfac nevoia de apartenență a oamenilor și sunt soluții pentru distribuirea resurselor limitate prin mecanisme sociale. Prin închidere excesivă ele pot deveni disfuncționale inclusiv din punct de vedere creștin.

 

 

Figura 1 O funcție fundamentală a Uniunii Europene poate fi să asigure zona de libertate civică la scară europeană și indirect pe cea de libertate civică la scară națională. Mecanismele asigurării libertății civice la scară națională sunt atât cele juridice, cât și simpla garantare a posibilității de ieșire din spațiul național când această libertate scade.

 

 

Pentru a-și exercita funcția schițată în figura 1 UE are nevoie să nu fie acaparată de unul din grupurile de interese identitare. Educația științifică în sens propriu este esențială pentru ca această acaparare să nu aibă loc. Pentru că se află pe agenda zilei am să iau în discuție interesele grupurilor LGBT (figura 2).

  

Figura 2 Natura proceselor în care sunt angajate drepturile comunităților LGBT. Perspectiva științei moderne poate oferi un reglaj fin al proceselor deliberative și politice numai în societățile în care se investește în educația științifică în sens propriu (obiectivă), care poate transmite diferența dintre gândire esențialistă și gândire populațională tipică teoriei evoluției (ambele sunt relevante în contexte diferite).

 

 

În acest moment istoric educația științifică este abia la început în societăți aflate în modernizare (România, state la este de UE) și este în declin în vestul civilizat din cauze ideologice. Ca rezultat disputele asociate drepturilor LGBT reflectă exclusiv jocul unor interese grupale de diferite scări, fără posibilitatea de nuanțare din perspectiva intereselor strategice ale unei societăți complexe europene. Interesele rețelelor identitare “hard” din figura 1 tind să prevaleze în fața interesului general de asigurare a spațiului de libertate civică fără aliniere totală la excesele unui grup sau ale altuia. UE riscă să fi un instrumente de forțare a alinierii cetățenilor la unele interese grupale. UE trebuie să aibă mecanisme care să permită prevenirea oricărei astfel de situații, indiferent de natura lor organizațional creștină sau seculară, sau de eliminare lor în timp util după ce apar.

 

Două observații de încheiere:

·         Construcția schițată este compatibilă cu viziunea lui Hayek din Constituția Libertății și cu alte idei din lucrările sale. O Constituție europeană poate fi utilă în măsura în care nu e instrumentalizată pentru impunerea unor interese grupale particulare, indiferente de forța lor politică de moment.

·         Ceea ce numim bună educație în sensul accesului la cărți fundamentale și tradiții poate da o imagine informală asupra complexității omului chiar și într-o gândire esențialistă, complexitate tratată direct de gândirea științifică de tip evolutiv, populațională. Instruirea științifică în sens propriu, fără deturnare ideologică și abordări simpliste, și educația clasică sunt activități în care se poate investi pentru a preveni colapsul proiectului european sub presiunea statelor în care nu există spațiu de libertate civică (Rusia, China).

Superioritatea creației

 

Un  om privea pământul pe care călca și nu îl făcuse el. Pământul era semn al puterii altcuiva. Citea cărți scrise de mințile oamenilor, iar mințile nu fuseseră făcute de aceștia. Cărțile erau astfel semne ale puterii altcuiva.

 

În lume era singur cu Dumnezeu și prin ceilați oameni tot cu El. Privind spre sine nu găsea nimic mai bun, era o umbră palidă a bunătăților din jur. Era cel mai de jos și toate mai înalte, ducând spre Dumnezeu. În lanțul ființei era cea mai de jos verigă.

 

Iubea tot și toate, știa că aveau rosturi, chiar dacă mintea lui nu le putea înțelege pe fiecare. Simțea durere pentru fiecare suferință, chiar dacă vedea că e spre însănătoșirea lumii. Nu spunea ce vede, dar încerca să arate și altora lumina.

 

Oriunde ar fi fost era tot acolo, dar oriunde se ducea se simțea mai bogat. Bogăția nesfîrșită a creației îl umplea de bucurie. Vizita lumi mai mari sau mai mici din aceeași mare alcătuire, avea grijă de ele în rugăciune. Lumea întreagă era laudă lui Dumnezeu, iar ici colo, în locuri alese, veșnicia intra în lume asemenea unui foc al vieții, prin mâinile unor oameni aleși.

 

Focul vieții trebuia să ajungă la cât mai mulți, pentru că singur nu putea face nimic, singur nu putea urca vreo treaptă. De jos de unde era încerca să țină candela aprinsă. Totul era mai bun și mai înalt în jur, toate erau trepte spre mai sus. Știa că tot ce vede e pentru slăbiciuna sa și puțina sa credință, pentru încurajare.

Taxa spirituală de urs european

O tarifare la 1 milion de euro pe an a valorii existențiale a fiecărui urs european asigură un flux financiar suficient din țările occidentale spre România pentru managementul acestei specii. În acest text sugerez un instrument financiar care ar putea să mulțumească deplin comunitatea transumană animale - oameni și societățile tradiționale cu capital natural bogat în același timp.

 

Cadrul teoretic al problemei include câteva elemente:

·         Nevoile spirituale ale societăților seculare care nu mai dispun de capital natural

·         Nevoile de bază ale societăților tradiționale care dispun de capital natural

·         Piața serviciilor de mediu

 

 

O modalitate bine profilată de satisfacere a nevoilor spirituale ale societăților seculare este prin adoptarea unei etici salvaționiste bio- și eco-centrice. Acest tip de religie seculară are semnificație politică importantă în statele occidentale și la nivelul Comisiei Europene, unde deține vectori de influență în directoratele care se ocupă cu mediul și cu cercetare. În abordarea progresistă vehiculată (există un progres de la gândirea preanalitică asociată relgiilor clasice la religa transumanistă fundementată ștințific modern) se dorește pe termen mediu crearea unei identități spirituale europene de acest tip prin educație. Acesta e un proiect politic european explicit, dar prin caracterul său epistocratic detaliile sunt accesibile numai oamenilor de știință și funcționarilor publici. Proiectul verde are în spate deja interese economice masive și nu mai poate fi schimbat la nivel strategic. Se poate însă acționa de către țări ca România la nivel tactic și operațional.

 

Capitalul natural care satisface preferințele spirituale ale postumaniștilor occidentali de a construi un comunitarism animalocentric în care omul recunoaște drepturi ale entităților biologice din alte specii și le restrânge corelativ pe ale sale se află în țări în care oamenii preferă alte religii, în particular creștinismul. Datorită stadiului economic mai puțin avansat cetățenii din aceste țări nu sunt interesate de cedarea unor drepturi către animale. În același timp, tot datorită puterii economice mai reduse, nu pot nici schimba agenda politică de mediu europeană creată în funcție de preferințele cetățenilor occidentali.

 

Conflictul de interese economice și spirituale se rezolvă printr-un flux financiar net dinspre vest spre est în interiorul Uniunii Europene. În acest moment sunt două căi principale de transfer al banilor:

·         Prin programe publice de finanțare a unor proiecte de mediu în teren.

·         Prin programe de finanțare a unor organizații neguvernamentale care să schimbe percepția publică și să pună presiune asupra grupurilor de interese care sunt împotriva abordării transumaniste, bio- și eco-centrice.

 

Banii din primul canal sunt interceptați de câteva organizații publice și ong-uri, banii de pe al doilea canal sunt interceptați de câteva organizații ecologiste radicale. Din toți acești bani nu ajunge nimic la cetățenii români în sensul unor servicii publice de interes general perceput ca atare, nu prin obligație legală rezultată din modificarea legislației în sensul european. În aceste condiții se întrevede că nici nevoile spirituale ale cetățenilor occidentali nu vor putea fi satisfăcute prea bine în viitor, deoarece politicile de mediu se vor schimba în România într-un sens defavorabil conservării. Schimbarea este posibilă prin lobby-ul vânătorilor, care au interese economice în acest sens.

Ursul este o specie fanion (flagship) care poate funcționa ca umbrelă pentru multe alte specii și indirect contribui la asigurea multor servicii ecosistemice de interes public, legate de circuitul apei și de climă. Există un interes al cetățenilor români pentru aceste servicii ecosistemice, și indirect prin rolul de umbrelă pentru conservarea ursului. Nu e nevoie de o schimbarea a religiei creștine în sens postumanist pentru a dori să protejăm urșii. Ce lipsește este legătura financiară între adepții religie bio-ecocentrice din occident și cetățenii români.

 

Această legătură se poate institui printr-un instrument financiar nou, taxa spirituală a ursului european. Dragostea, atașamentul religios al cetățenilor occidental pentru populațiile sălbatice din România sunt echivalente atașamentului românilor pentru un proiect cum este Catedrala națională. Fără a se reduce la bani, acest atașament se reflectă și în bani. În acest moment postumaniștii din vest nu plătesc suficient și cui trebuie pentru faptul că noi le asigurăm o catedrală funcțională în teren. Soluția de a finanța proiecte și ong-uri radicale este prea ieftină, nu duce nici la rezultatele dorite, nu e nici în serviciul cetățenilor români în general.

 

În debutul textului am menționat o taxă anuală de 1 milion de euro pe cap de urs. Ar însemna un flux de bani de 5-10 miliarde spre România pentru funcția spirituală a urșilor. Poate că e prea mult. Se poate calcula mai exact, se poate negocia. Mărimea taxei ar trebui să fie oricum simbolic ceva mai mare decât valoarea unui trofeu de vînătoare. Acești bani ar putea susține managementul habitatelor valoroase și restaurare ecologică în toată țara, nu numai în zona populată de urs. Cu ei s-ar putea finanța de către stat managementul ariilor protejate și organiza competiții pentru manageri în funcție de calitatea planurilor, nu pe baza monopolului asupra resurselor naturale. Cu o parte s-ar putea crea și forumuri de socializare și cunoaștere între adepții din România ai Bisericii tradiționale și cei ai Bisericii ursului. Într-o democrație liberală toate au dreptul la existență.

 

Ca un efect colateral, s-ar putea ca identitea europeană dorită să evolueze spre forme mai subtile, poate mai realiste, iar reziliența organizației supranaționale să crească semnificativ, ceea ce e în interesul tuturor.

 

Parlamentarii noștri europeni pot explora dezvoltarea legislației europene în acest sens.

Despre controlul răului pe cale socială

Prin natură căzută a omului lumea este un loc de manifestare a răului. Controlul său complet este ontologic imposibil, sunt posibile numai acţiuni punctuale personale şi sociale. Acţiunile personale ţin de metanoia personală, acţiunile sociale sunt rezultatul interacţiunilor celor care urmăresc mântuirea între ei şi cu cei care nu urmăresc acest scop. Din perspectivă publică ne interesează acţiunile sociale, care le includ şi pe cele politice.

 

Controlului răului pe cale socială se poate face în cel puţin câteva planuri:

·         Prin formularea şi comunicarea unei ontologii cât mai realiste. Eludarea contribuţiei teologiei la construirea unei astfel de ontologii duce la un produs nerealist.

·         Prin evidenţierea limitelor epistemice ale omului, care îi constrâng posibilitatea obţinerii unor resurse de cunoaştere utile în proiecte de control punctual al răului. Aici interesează atât mecanismele de nivel individual, cât şi cele de producţie socială, inclusiv evolutiv, care punctează scara de timp caracteristică validităţii diverselor tipuri de cunoaştere.

·         Prin acţiune socială pragmatică evaluată ca atare la scări de timp relevante pentru interesele umane, de la cele personale la cele sociale.

 

Primele două planuri sunt cel mai adesea la nivelul presupoziţiilor cu care lucrează organizaţiile şi grupurile sociale. Filosofia este utilă pentru identificarea lor. Al treilea plan ţine de un a şti cum rezultat dintr-o tradiţie a efectuării binelui. Cunoaşterea din ştiinţele sociale şi din istorie este de folos pentru înţelegerea posibilităţii şi limitelor acţiunii cu scopuri bune. Observăm că ştiinţele naturii, vieţii şi pământului şi cele formale nu au nici o contribuţie în acest domeniu, produsele lor sunt neutre, relevanţa lor pentru discuţie fiind numai indirectă, prin aplicaţii.

 

Într-o societate civilizată se discută public cvasi-permanent, se chestionează sursele răului de la nivelul presupoziţiilor ontologice şi epistemice, precum şi tradiţia binelului şi corelativ răului. Instituţionalizarea acestor demersuri nu este nici bună, nici rea în sine, ci în funcţie de cum este folosită de oameni. Deficitul şi excesul de instituţionalizare sunt ambele indicatori ai unui rău excesiv, care ar fi putut fi mai mic prin acţiune socială adecvată.

 

Posibilitatea controlului răului pe cale socială este o externalitate pozitivă a reţelelor sociale implicate în metanoia, nu poate exista în absenţa unor proiecte personale de mântuire ale cel puţin unei părţi din societate. Tentativele de internalizare a acestei externalităţi pozitive subminează ambele tipuri de scopuri bune, personale şi sociale. Controlul social al răului este fundamentat ontologic şi pragmatic sacrificial, prin emularea modelului originar.

 

Controlul răului pe cale socială depinde de existenţa unei societăţi civilizate în care există un nucleu durabil de viaţă religioasă.

 

Din cele de mai sus se pot contura unele consecinţe cu privire la relaţia dintre Biserică şi alte grupuri sociale şi instituţii atât din punct de vedere descriptiv, cât şi normativ. Consecinţe concrete pentru acţiune în România se pot obţine adăugând şi informaţii specifice de la nivel naţional şi local.

 

Dacă acţiunea noastră pentru bine este naivă şi neinformată, nestructurată cognitiv, e de dorit ca acţiunea să fie cât mai modestă posibil, pentru că riscurile de deturnare a ei către rău sunt enorme, lumea fiind ontologic un loc de manifestare a răului prin alegerile noastre. Important nu e să faci cât mai mult bine, important e să îl faci. Cantitatea de bine nu e sub controlul nostru.

Smerenia

Smerenia este un act de inteligenţă necentrată pe sine, ieşită din sine. Nu poate fi smerit cine se simte inferior lumeşte, pentru că smerenia ridică, nu coboară, e un dar. Când spunem că e legată de inteligenţă înseamnă că e o înţelegere cu mintea. Smerenia nu vine din gândire proprie, ci din înţelegerea naturii propriei gândiri, a legăturii ei cu alte persoane umane şi dumnezeieşti totodată. E o aşezare în rost, o constatare a situării în triunghiul tu-semeni-Dumnezeu. Aceasta nu e niciodată deplină, are ceva centrifug, reflectând căderea.

 

Smerenia nu este o stare psihologică, nu poate fi analizată în raport cu sentimente, voinţă, toţi oamenii pot deveni smeriţi dacă li se dă asta, indiferent de caracter. Inferioritatea şi superioritatea psihologică sunt la fel de depărtate de smerenie, ele ţin de registrul comparaţiei şi chiar al judecării. Judecării altora şi de sine. Comparaţia poate fi făcută local, e utilă lumeşte, dar ea însăşi se aşează în ceva mai important, în dragoste, care nu e a ta. Ce vezi se spune, sau nu se spune, după cum e de folos.

 

Smerenia dă şi bucurie, dă şi înspăimântare în faţa a ce se întâmplă. Rosturile lumii nu sunt indiferente, dar sunt vizibile. Niciodată nu vezi îndeajuns, iar ce vezi te poate tulbura sau nu în funcţie de cum eşti gata să primeşti, nu de cum vrei să primeşti. Voinţa e numai un răspuns. Există şi fuga de mai multă smerire, înspre familiarul vechi.

Când spunem că inima e smerită înseamnă că mintea e în inimă. „Inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Psalmul 50, 18). 

Cu ajutorul smereniei apropierea răului devine suportabilă, căpătăm îndrăzneală, nu mai identificăm oameni ca răi, sesizând diferenţa între duh şi persoană. Putem circula mai bine social purtând un mesaj tăcut al bunei vestiri. Cine are nevoie va întreba. Nu noi decidem.

 

Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor (Matei 5, 3). 

Note de lectură la cartea “Despre destin”

 Cartea “Despre destin” [1] are trei părţi :

·         Un schimb de epistole între autorii Gabriel Liiceanu (G.L.) şi Andrei Pleşu (A.P);

·         Însemnări analitice despre înţelesul termenului destin, însoţite de o biliografie, autor Andrei Pleşu (A.P.);

·         O incursiune în viaţa lui Mihail Avramescu (M.A.) scrisă de doamna Floriana Avramescu, fiică a acestuia.

 

Mesajul cărţii se poate analiza la nivelul întregului, al celor trei părţi, al unor teme discutate în fiecare dintre părţi, precum şi transversal, urmărind anumite teme peste tot. În acest text propun o interpertarea a întregului text, în ansamblul său, şi dau câteva informaţii indirect despre cele trei părţi menţionate.

 

Interpretarea întregului text este prezentată în tabelul 1.

 

Tabelul 1 Diferenţele şi complementaritatea dintre cele trei destine ale autorilor-personaje din cartea “Despre destin” cuplate prin prietenie. A. P. are rol de mediator între destinul mai mundan al G.L. şi cel orientat preponderent spre transcendent al F.A. Cititorului i se propun ca model implicit Treimea în manifestările ei inteligibile discursiv omului cu mentalităţile din secolul XXI. Coerenţa modelului propus e dată de prietenie. Interesul cititorului pentru un astfel de model e încurajat nu în sensul copierii, ci numai al căutării şi formulării personale după o „cădere pe gânduri” (p28). Altfel spus, modelul e unul cu unele constrângeri structurale, dar cu infinite variante de exprimare unică a situaţiei personale. Nu poate exista un destin coerent personal uman, unicităţile se pot exprima şi sus-ţine reciproc numai în împreună-lucrare, cu sau fără cunoaşterea nivelului liturgic, atoate susţinător.

 

 

Câteva observaţii despre cele trei părţi ale cărţii

 

 

Prima parte a cărţii arată că punctul comun al autorilor este în primul rând unul genealogic cultural, tema coerenţei operei cu viaţa, suplimentară faţă de coerenţa propriei operei: “Amândoi am ales să ne trăim gândul şi mai puţin să ni-l gândim.” (p16), iar “marele sacerdot al filosofiei autohtone a hotărât […] că “urmează să ne împrietenim”” (p17). Proiectul operei, dependent el însuşi de resurse, instrumente, context social (P1 al operei este o funcţie f (resurse)), devine o resursă pentru un proiect existenţial. La domnul Liiceanu proiectul existenţial are forma P2  ca funcţie f (resurse, P filosofic) şi rămâne mundan. La domnul Pleşu proiectul existenţial are forma P3 ca funcţie f(resurse, P2) şi este ancorat în transcendent.

 

Exigenţa comunicabilităţii către mulţi oameni a P2 şi P3 impune stilistica: “Am făcut amândoi, scriind, tot ce am putut pentru a-i întâlni pe ceilalţi într-o politeţe a simplităţii cuvintelor” (p 19). Ambii autori adoptă stilistica eseului, care e mai uşor accesibil publicului larg, dar nu din raţiuni de popularizare, cu supbproiect al vieţii, ci holist existenţiale. Această opţiune este una sacrificială în contextul instituţional trecut şi actual : “Eseistica trecea drept o divagaţie neserioasă, un fason scriitoricesc, o fudulie amatoristică. “Corecte” erau cercetarea filologică, analiza aplicată, ştiinţa.” p25

 

Din punctul de vedere al conţinutului prim parte a cărţii documentează mai ales proiectul destinal al domnului Liiceanu, atât direct în propriile epistole, cât şi indirect, prin delimitarea domnului Pleşu de unele elemente de nivel operaţional ale acestui proiect. Prin natural conţinutului proiectului domnului Pleşu, acesta poate înţelege ce face domnul Liicenu, nu însă şi invers.

 

Pentru domnul Liiceanu tema destinului e numai o ilustrare a mutării înţelesurilor din discursul filosofic în cel comun. Apare o tensiunea tipică asumării utopice existenţiale a fenomenologiei: dacă centrul ontologic e în reconstrucţia filosofică fundamentală, prin asumare o să vrem o mutarea a discursului comun spre terminologia şi înţelesurile filosofice, un act eroic, cu toate riscurile sale, iar dacă centrul ontologic e, de fapt, în lumea comună omului cu structurile ei existenţiele, „popularizarea” discursului filosofic va fi constrânsă de invarianţele existenţiele (de fiinţă, în sens heideggerian) deja operante. Soluţia personală de viaţă-operă a domnului Liiceanu este adăugarea unui nivel etic suplimentar peste riscantul, din punct de vedere moral, nivel eroic. Obiectivul cărţii în formularea domnului Liiceanu apare la pagina 22 “Ce-ar fi totuşi să aspirăm la obţinerea unui concept cât de cât riguros al destinului, de vreme ce, propunându-ne să vorbim pe această temă, angajăm însăşi traiectoria în lume a fiecăruia dintre noi?”

 

Domnul Pleşu are un proiect de viaţă mai diafan: “Căutam să identific în opera de artă substanţa ei existenţială, haloul ei de înţelepciune mântuitoare, lecţia ei de viaţă”. Cartea, eseul, sunt opere de artă cu mize mântuitoare, nu numai discursuri prin care se transferă (prin P2 tip Liiceanu) o înţelepciune teoretică dinspre filosofie. P3 tip Pleşu este o funcţie f (resurse, P2). Acest P3 este inaccesibil domnului Liiceanu, face din el o reducere ontică, îl obiectivează, îl proiectează în structuri teoretice reconstruite filosofic. În termenii domnului Pleşu “Pentru ştiinţa artei filosofia este inutilă.” (Heinz Ladendorf, p27). Este inutilă în sensul în care e inutilă şi mecanica cuantică pentru antropologie, adică există o decuplare epistemică între niveluri de cunoaştere, chiar dacă printr-o altă eventuală teorie cu rol de unificare poate exista o cuplare ontologică. Sau e inutilă în felul în care ca să trăieşti la Mizil nu ai nevoie să ştii ce se întâmplă în Fukagawa, chiar dacă pentru a înţelege dinamici de scară mare istorică ai avea nevoie de un discurs unificator pentru contextualizarea în cultura omenirii şi s-ar vedea poate legături. Obiectivul cărţii în formularea domnului Pleşu este următorul: “Da, vrem să provocăm cititorului o fertilă “cădere pe gânduri”, dar recurgând la persuasiune, la un spor de interogativitate, nu la vreun prestigiu de neînduplecat.”

 

Diferenţa dintre proiectele existenţiale ale celor doi autori are consecinţe asupre modului cum s-a scris cartea “Despre destin”. “Tu pari pregătit să sfârşeşti “în atac” (era una din exigenţele masetrului nostru), iar eu am sentimentul, mărturisit, uneori, tot de el, că “mi-am cântat cântecul”. Să vedem ce-o ieşi din această divergentă strategie de... destin” (p25). Domnule Pleşu era dispus să renunţe la proiectul unei părţi din operă, domnul Liiceanu intervine destinal pentru relansarea lui, şi primul autor iniţial îl întregeşte prin medierea finală către unui al treilea autor-neautor.

 

 

A doua parte a cărţii conturează opţiunile domnului Pleşu pentru conceptualizuarea paradoxală, fără conceptualizare, a destimului. Avem o analitică, exemple, interpretări, metofore, finalmente subsumate aparent unui proiect de studii religioase, cu echivalări între sensurile unor termeni din mari religii ale lumii. O astfel de abordare e posibilă datorită presupoziţiei că termenii şi propoziţiile au înţelesuri autonome scoase din contextul practic al culturii lor, al unităţii integratoare purtătoare de sens. De exemplu, Vayu pentru India Veche şi Duhul Sfânt în limbaj creştin corespund unui generic “Suflu” divin, respiraţiei lumii (p201). E un mod de a înţelege unitatea lumii în registrul unei cvasi-ştinţe a religiilor, în esenţă o abordare ontică, obiectivantă, în termenii familiari domnului Liiceanu. Abordarea însă e depăşită chiar de domnul Pleşu pe două căi: intern, prin refuzul principial al unor formulări tari, ferme (se discută chiar derizoriul certitudinilor epistemice), şi extern, prin deschiderea ei spre înţelepciunea de un nivel superior cvasi-teoretizării de acest fel în urma luării ei ca resură într-un proiect existenţial superior, unde metaforicul primează.

 

A treia parte a cărţii mută accentul pe tăcere şi fapte şi refuză clar descrierea explicită, în diagonală cu proiectul de viaţă al domnului Liiceanu (tabelul 1). Autorul nu mai scrie despre el, ci asemenea lui Hristos, se scrie despre el. “Avea, de altfel, harul cuvântului succint, dar expresiv, ştiind să spună şi să comunice multum in parvo; după cum ştia să ia aminte şi la cuvintele rostite în taina inimii, la logosul (cum spunea el) lăuntric” (p210). P214 “Faţă de semeni, inclusiv faţă de propriii enoriaşi, era un om de o blândeţe neumbrită – singura-i intransigenţă şi asprime manifestându-se faţă de “cel Rău”” (p214). Este vorba de un om preot-nepreot, atât de liber încât de la un punct încolo nu acceptă nici constrângerile instituţionale ale familiei şi Bisericii, ieşind cumva tainic din lume şi din felul cum oamenii gândesc lumea. Cu această parte cartea primeşte o structură formal treimică refuzându-şi totodată vreun tezism pseudo-creştin.

 

 

Încheiere

 

Tema explicită a destinului e interpretabilă la diferite niveluri de reprezentare a proceselor în care e angajat omul şi a structurii lor temporale. Destinul apare în cartea “Despre destin” printr-o reducere estetică (la domnul Pleşu, prin apel la “marele povestitor care a inventat povestea lumii” p179 ) sau etică şi modern teoretică (la domnul Liiceanu, printr-un strat etic adăugat filosiei în sens tare şi unor element ştinţifice moderne). Cartea ca întreg trimite la tema neformulată a destinului, implicită, reieşind creativ din sensul unitar al operei lăsat deschis pentru interpretare şi trăire. Trecerea de la tema formulată conceptual, tip Gabriel Liiceanu, la cea neformulată, tip Mihail Avramescu, se face prin nivelul metaforic al discursului şi viaţa de la artă în sus, tip Andrei Pleşu (“Simple metafore !” – se va spune. Da. Destinul e mai uşor de aproximat în termenii unor cuprinzătoare metafore.” p183).

 

În liniaritatea labirintică a unităţilor purtătoare de sens mai mici decât întreaga carte – fraze, paragrafe, capitole, secţiuni - cineva ar putea avea sentimentul unui peisaj al neîmplinirii teoretice. Cititorul interesat numai de filosofie ar putea observa prin aceşti ochelari relieful unui potenţial de gândire uriaş irosit în urma unor angajări instituţionale vizând salvarea unui “destin” supraindividual, al ţării şi culturii ei. Nu este aşa, pentru că nu gândirea în sine a fost miza, ci formarea altor oameni, oferirea unui model dincolo de sinele personal prin împreună-lucrare. Ontogenetic cartea de autor „Despre destin” a crescut în carte dialog, iar în final în împreună lucrare cu structură treimică. Cartea oferă un cadru fertil, corect structural fără a impune conţinuturi, pentru dezvoltarea viitoare, în alt stadiu istoric al culturii noastre, a nivelului mai puţin important existenţial al proiectelor strict filosofice, în mod principial corecte numai local. Dar oferă şi mult mai mult.

 

 

 

[1] Liiceanu G., Pleşu A., 2020, Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor, Ed. Humanitas, Bucureşti

Alfabetizare radio-tv pentru societatea civilă printr-o firmă privată

Cine formează formatorii de opinie din societatea civilă astfel încât să nu fie manipulabili de forţele propagandei economice şi politice ?

 

Nu poate exista cetăţean responsabil şi democraţie liberală în secolul XXI fără alfabetizare radio-tv a unei mase critice de cetăţeni, care să aibă rol de formatori pentru alţii mai departe în privinţa binelui public. Dincolo de tendinţe globale asociate unor mecanisme culturale de erodare a democraţiei, România este într-o situaţie foarte vulnerabilă în această privinţă în mod suplimentar din două cauze:

·         Datorită tradiţiei comuniste de control strâns a tuturor facultăţilor de comunicare prin serviciile de informaţii şi partidul unic (devenit acum reţea politică transpartinică de interese), pe linia şcolii de cadre Ştefan Gheorghiu.

·         Datorită naivităţii cetăţenilor formaţi în perioada comunistă şi imediat următoare cu privire la tehnicile de comunicare folosite intens în vremurile actuale. Funcţionarea televiziunilor, radiourilor, interfeţelor web audio şi video sunt învăluite în mister pentru prea multă lume.

 

În aceste condiţii merită semnalată şi încurajată apariţia unui model de afacere cu rol indirect de formator al formatorilor civici de opinie fără nici un angajament instituţional sau ideologic. Fenomenul de alfabetizare media-tv pentru societatea civilă este o externalitate pozitivă, un beneficiu social neintenţionat. Fenomenul se manifestă prin difuzarea rapidă în clasa de mijloc  a societăţii a unei imagini realiste despre canalele de comunicare publice dominante, audio şi video. Imaginea era accesibilă până acum prin politică de stat numai iniţiaţilor puterii. Emergenţa modelului de afaceri a fost posibilă datorită tocmai încercării statului de a domina cetăţenii, care a dus la incapacitatea flagrantă a facultăţilor de stat de a furniza abilităţi practice la zi doritorilor, la defazarea între situaţia din teren şi cea din manuale şi laboratoare de stat, la faptul că statul solicită cursanţilor să investească prea mult în raport cu ceea oferă realmente util. Când cererea începe să existe apare o ofertă. Cele de mai sus ar putea să pară fără nuanţe, ele reflectă opiniile absolvenţilor nemulţumiţi. Nu vorbim aici despre presa scrisă.

 

Cine parcurge cursuri practice rapide de radio, tv, bine pregătite anterior de cursuri preliminare de comportament verbal, paraverbal şi non-verbal va înţelege că în actul de comunicare publică din secolul XXI orice abordare naivă este iresponsabilă: nu faci decât să fii victimă sigură instrumentalizată în cicloanele propagandelor de diverse feluri, sfârşind prin a face mai mult rău de  decât bine. Dacă în spatele demersurilor tale a fost simpla poftă de vizibilitate, e un rezultat meritat, dacă a fost o dorinţă onestă de a contribui la binele public, înseamnă că ai plecat la vânătoare fără puşcă, sau cu un câine surd.

 

Una din cele mai frapante concluzii după o astfel de experienţă este că, în realitate, nu există comunicare inter-personală mediată tehnologic. Când te angajezi în aşa ceva cu speranţa că vei vorbi cuiva anume, unei persoane, te minţi pe tine însuţi. Situaţia e comparabilă mai degrabă cu aruncatul unei sticle în ocean având un mesaj în ea. Este esenţial ce vrei să transmiţi, iar dacă cineva o va şi găsi, să înţeleagă cât mai bine ce vrei să transmiţi în condiţiile date. Vorbitul de dragul vorbitului, ca să socializezi, e în context public o pierdere de vreme. Cineva care vorbeşte într-o emisiune tv nu ţi se adresează ţie, celui sau celei care te uiţi la emisiune. Vorbitorul urmăreşte să existe o populaţie cu un anumit comportament financiar, politic, cultural, etc. În spatele unui like nu se află nimeni, e numai tehnică de rating a unor produse de trafic relevante pentru marketing. Consecinţele asupra educaţie on-line sunt imediate, nu putem avea educaţie on-line.

 

Comunicarea mediată de tehnologiile actuale este utilă numai încorporată într-o reţea de comunicare reală, a unor oameni care se privesc  în ochi, faţă către faţă, care au experienţe comune nemediate tehnologic. Tehnologiile nu pot contribui la crearea acestui capital social, depind de el. Această experienţă umană directă în însuşi actul de învăţare a tehnologiilor şi tehnicilor media-tv nu poate fi furnizată la standardele necesare în context academic. Experienţa umană vine din plin numai în contextul mult mai flexibil privat, al unei afaceri de furnizare de servicii. Pragul dintre relaxare, distracţie, experienţe noi şi învăţare are flux şi reflux, ca şi cum te-ai afla în preajma unei bunici care te învaţă să faci cozonaci. Furi câte ceva din umplutura aşezată în diverse castroane, dar şi uceniceşti. Cozonacul iese oricum, pentru că bunica ştie, dacă e nevoie mai apare o provizie de nucă şi stafide, tradiţia merge mai departe.

 

Doresc echipei de la Dictie.ro să aibă parte o piaţă cât mai mare pentru servicii de acest fel şi de o competiţie acerbă pe această piaţă, ca să nu scadă standardele.

 

Formatorii formatorilor de opinie din societatea civilă au fost ei înşişi formaţi de mâna invizibilă a proceselor sociale şi economice, fără intenţie şi planificare. Un semn bun pentru dinamica României şi un semnal pentru facultăţile de stat că e timpul să iasă din imobilitate.

Nu poate exista educaţie on-line

 

 

Prin cuplarea câtorva resurse teoretice se poate constata că obiectivul în comunicarea publică nu este de a face pe altcineva să înţeleagă, ci numai de a-l influenţa în acţiunile sale. De aici se pot extrage câteva consecinţe utile atât comunicatorilor bine intenţionaţi, cât şi receptorilor.

 

 

 

Figura 1 Structura generală simplificată a unui fenomen de comunicare.

 

Semiotica ne permite să dezvoltăm ce se întâmplă în zona emiţătorului şi receptorului. Structura triadică a unui semn este prezentată în figura 2 adaptată după cea pierciană.

 

 

Figura 2 Schema modelului structural al unui obiect semiotic. Legendă: 1 = decodare, 2 = codare, 3 = referire

 

Un obiect semiotic este un obiect complex mixt (care include atât proprietăţi din realitatea minţii, cât şi proprietăţi din realitatea externă, localizată spaţial) de forma:

 

(Z_i, S_i, B_i, L_1-4)

 

unde:

Z_i sunt proprietăți ale unei entități naturale purtătoare de sens (Zeichen)

S_i sunt proprietăți ale unei entități mentale discursive (Sinn)

B_i sunt proprietăți ale unei entități naturale, mentale sau mixte (Bedutung)

L este structura sistemului caracterizabilă prin legi (figura 1) de forma următoare:

 

S_i = L₁ (Z_i), legea de decodare, de apariție mentală a sensului pornind de la purtătorul de sens

Z_i = L₂ (S_i), legea de codare, de creare de noi purtători de sens ai unui sens mental

B_i = L₃ (Z_i), de referire, descriptivă, folosind un sens existent

Z_i = L₄ (B_i), de creare mentală a unui sens nou pentru un referent

 

În cazul unei comunicări umane emiţătorul vrea să spună ceva despre un referent unei alte persoane umane şi codifică ce vrea să spună într-un purtător de înţeles (procesele 4 şi 2 din structura obiectului semiotic). Receptorul e implicat în procesele 1 şi 3, înţelege ceva în mintea sa şi asociază ce înţelege unui referent, în principiu acel referent la care s-a referit emiţătorul, dacă e o comunicare de succes. Comunicarea umană are loc după modelul din figura 3.

 

 

Figura 3 Modelul caracteristic comunicării umane. Emiterea şi receptarea sunt încadrate de procese semiotice în care sunt implicate entităţi care au minţi (persoane).

În comunicarea publică ceea ce e caracteristic este asimetria dintre numărul de emiţători şi cel de receptori. În cazul cel mai simplu avem o persoană emiţătoare şi foarte multe receptoare. Persoanele receptoare adesea nu mai sunt cunoscute personal de cea emiţătoare, şi de la un număr în sus nici nu mai pot fi cunoscute practic. Abordarea este prin publicuri ţintă, cu un anumit “profil”.

 

Deşi pare ceva foarte avansat uman, acest fenomen de a emite către publicuri ţintă generice este convergent cu fenomenul biologic de semnalizare către indivizi biologici generici. Un cerb cu coarne mari nu semnalizează eligibilitatea sexuală unei femele anume, ci întregului “public” ţintă al său. O pasăre prin trilul său nu marchează teritoriul numai pentru un anumit alt individ, ce pentru toţi competitorii din populaţia din care face parte. Trăsătura biologică purtătoare de informaţie, a corpului sau comportamentală, are rolul de a influenţa comportamentul altor organisme în general, nu e personalizată.

 

Ceea ce este specific omului, diferit de latura sa biologică, este comunicarea având ca obiectiv înţelegerea mesajului cu privire la referent, nu cea de semnalizare pentru a induce un comportament. Înţelegerea în sens propriu are loc printr-o comunicare personală, sau către un număr restrâns de persoane. Omul nu are capacitatea să comunice pentru a fi înţeles către un număr masiv de persoane, aşa cum se întâmplă în comunicarea publică. Procesele semiotice de la persoana emiţătoare nu pot fi calibrate pentru a fi receptate adecvat de foarte multe persoane simultan. Unde se află limita empirică este o chestiune de cercetare empirică şi probabil de context.

 

Putem observa acum câteva lucruri :

·         Nu poate exista aşa numita educaţie on-line, receptarea reciprocă a persoanelor umane aflate în act de comunicare este puternic perturbată de canal. Evidenţa proceselor semiotice reciproce practic dispare, nu mai pot fi percepute în mod adecvat. Chiar şi educaţia on-line 1 la 1 are dificultăţi.

·         Tot ce este construit prin mass-media ca un act de comunicare ţintind anumite publicuri, nu persoane bine precizate este un act de influenţare, are o funcţie de semnalizare pentru inducerea unui comportament. Percepţia receptorului că i s-ar adresa ei sau lui este greşită. Atitudinea corectă a receptorului ar trebuie să fie nu de înţelegere directă a mesajului mediatic, ca în comunicarea inter-personală, ci de întrebare cu privire la ce efect doreşte să inducă mesajul mediatic.

·         Emiţătorul public în mass-media naiv (de ex. cazul IPS Teodosie) va avea mesaje interpretate distorsionat, pentru că ele vor fi percepute nu în sensul înţelegerii, ci al unei intenţii de a influenţa comportamentul publicului ţintă general, ca o manifestare a puterii. De aici dezvoltări conflictuale. Acelaşi mesaj poate fi împachetat altfel, contextualizat în funcţie de publicul ţintă, dacă se doreşte o influenţare, sau nu îşi rostul decât în alt context, dacă se urmăreşte o înţelegere a lui.

·         Comportamentul de comunicare publică al utilizatorului general naiv de social media, nu pentru un cerc restrâns de cunoscuţi, este de pură semnalizare cvasi-biologică. Această semnalizare cvasi-biologică oferă informaţii celor avizaţi de situaţia comunicării publice pentru profilarea publicurilor ţintă în vederea transmiterii unor mesaje de influenţare. Dacă utilizatoarea respectivă de social-media urmăreşte să fie înţeleasă efectiv strategia de comunicare este complet inadecvată, ea trebuie restrânsă la puţine persoane şi calibrată pentru acestea.

 

Faptul că în comunicarea publică avem de a face cu o semnalizare nu este ceva bun sau rău în sine, ci o extindere tehnologică a capacităţilor biologice. Totul depinde de intenţiile celor care semnalizează şi de adecvarea mijloacelor folosite. Cunoaşterea situaţiei de fapt este esenţială pentru ca intenţiile bune să poată fi puse în practică. În acest sens alfabetizarea unui public cât mai larg în privinţa particularităţilor comunicării publice are caracterul unui serviciu public. Acest text s-a limitat la aspecte structurale teoretice accesibile publicului instruit. Pentru publicul şcolar şi de liceu se pot face lecţii practice de către profesioniştii în domeniu. Nu poate exista în contextul actual comportament cetăţenesc responsabil fără a cunoaşte aceste lucruri.