Controlul figurilor cu potenţial de prozelitism intern

Tolerarea intervenţiilor unor persoane cum este domnul Dan Puric, Părintele Calistrat şi alte persoane mai puţin profilate (preoţi proeminenţi datorită unor acţiuni sociale autonome, sau monahi cu valenţe artistice având un public larg),  pot fi înţelese în termenii unor strategii de control al prozelismului intern în România. În acest sens încerc să fac o separare între tolerarea instituţională şi tolerarea personală şi să sugerez cum poate acţiona un laic cu preocupări civice în acest context.

Prozelitismul intern

Prozelitismul intern este fenomenul prin care persoane din propria ţară cu o anumită charismă şi care se privesc pe ele însele ca având un rol predestinat în schimbarea în bine a stării spirituale şi politice, atrag cercuri largi de adepţi, în măsură să perturbe funcţionarea Bisericilor instituţionalizate existente. Prozelitismul intern este relativ rar în spaţiul ortodox, acesta confruntându-se mai ales cu problema prozelitismului extern. Prozelitismul intern necontrolat duce la tensiuni sociale, conflicte majore pe termen scurt şi, la extrem, la excomunicarea liderilor respectivi. Pe termen lung poate avea un anumit rol social şi poltici pozitiv în reglarea unor situaţii disfuncţionale stabilizate prin rigidizarea instituţională excesivă a Bisericilor.

Un exemplu în afară este Apostolos Makrakis în Grecia secolui XIX, teolog şi filosof laic. Un exemplu la noi, având un cu totul alt profil cultural, este Corneliu Zelea Codreanu. Ambele arată unde poate duce eşecul controlării acestui fenomen. Exemple recente de succes în controlarea prozelitismului intern în România sunt relaţia cu Corneliu Vadin Tudor şi evoluţia grupului România Mare împachetat într-un PSD cu strategii asumate de legitimare prin Biserică, fără perturbări majore ale echilibrelor, canalizarea demersurilor domnului Dan Puric, păstrarea în Biserică a Părintelui Calistrat fără ca temele ridicate de acesta să ducă la tulburări majore.

Legitimare şi delegitimare

Succesul controlării prin acordarea de roluri politice sau în economia instituţiei religioase, adică printr-o anumită legitimare instituţională, depinde de capacitatea de a delegitima persoanele respective în faţa adepţilor în timp util, în cazul unor excese, a unor reacţii imprevizibile. Cea mai bună cale de delegitimare sunt propriile producţii şi atitudini ale acestor oameni, iar mecanismul de delegitimare poate face apel la erori spirituale (evalubile teologic), susţineri ştiinţifice cu privire la probleme psihice (evaluabile de către psihologii care asistă deciziile), probleme morale tolerate tacit pentru a fi aduse în discuţie când este cazul. Demersul de delegitimare nu trebuie să ducă la victimizarea persoanelor respective de către susţinători, la transformarea lor în figuri martirice, pentru că aceasta nu ar face decât să perpetueze problema destabilizării instituţionale şi indirect a statului. Ceea ce interesează nu este figura ca atare, ci procesul de prozelitism intern destabilizant pe care îl generează.

Acest tip de logică a acţiunii este inteligibilă la scara statului, prin raţiuni de stat, în cheia lucrării “Principele” de Machiavelli. Nu este vorba de o intenţie malefică, ci pur şi simplu de singura cale realistă de a controla buna funcţionare a unui stat în competiţia sa cu alte state. Odată instalată o cooperare istorică între Biserică şi stat în interiorul unui stat ea nu mai poate fi evitată pentru o durată foarte mare de timp, de scara secolelor.

Aplicare în cazul domnului Puric

Fenomenul tolerării instituţionale a intervenţiilor excesive ale domnului Puric poate fi citit în această grilă: ele sunt sub pragul care necesită o delegitimare explicită, pot fi folosite în viitor pentru delegitimare, dar păstrarea sa în plasa instituţională a Bisericii este o tactică mult mai bună decât îndepărtarea sa.

Pe de altă parte, la nivel personal, individual, putem observa că, punând accentul pe fapte, nu pe capitalul simbolic al figurii, unele acţiuni ale sale sunt acceptabile (ca actor, scriitor, mărturisitor), altel trebuie respinse, cum este declaraţia recentă despre situaţia de la Colectiv. Ca laici noi nu operăm în logica controlului figurilor cu potenţial de prozelitism intern, nu avem nevoie să-i distrugem eventual capitalul simbolic, nu suntem agrenaţi într-un joc de propagandă folositoare (stat fără propagandă nu există), ci ne putem permite să condamnăm sau să aprobăm fapte. Intervenţia recentă a domnului Dan Puric este de condamnat la nivel personal laic, la fel cum tolerarea ei instituţională este şi ea de înţeles şi de acceptat.

Condiţii pentru un laicat creştin civic

În lumina celor de mai sus ne putem întreba dacă poate exista realmente o societate civilă creştină, un laicat în condiţii de democraţie liberală care să susţină Biserica şi să fie şi activ civic şi politic independent de Biserică, sau este o naivitate, totul intrând instituţional sub incidenţa potenţialului de prozelitism intern. În opinia mea se poate în următoarele condiţii:

·         Pe plan spiritual laicatul evoluează exclusiv în cadrele existente, în cazul nostru cele patristice, în condiţii de taină, ascundere a acţiunilor punctuale de acest fel, nemanifestarea publică intenţionată.

·         Laicatul civic nu se exprimă cu privire la probleme teologice de fond. Zona interesului public al laicatului civic este exclusiv partea operaţională, la interfaţa dintre Biserică, societate şi stat, unde există o libertate de exprimare garantată de stat.

·         Pentru ca această libertate de exprimare să existe laicatul civic susţine un stat secular, care garantează drepturi şi libertăţi, între care cel la exprimare.

·         Laicatul descurajează implicit, prin acţiune asupra mediului extern, fără antagonizări, orice tendinţă de rigidizare instituţională excesivă. Primele astfel de tendinţe sunt de auto-percepere a acestor organizaţii ca fiind o armatā, cum pot deveni instituțiile religioase într-un context autoritarist. Interpretarea favorizată de laicatul civic este cea de reţele sociale descentralizate, cu acţiuni comune pentru probleme punctuale comune de rezolvat.

·         Orice susținere a laicatului civic pentru instituţia Bisericii este punctualā, pe fapte, şi trebuie sā vinā la pachet cu reafirmarea libertāții civice şi politice, într-o permanentā mişcare a discernāmântului. Susţinerea necondiţionată este în plan duhovnicesc.

Este limpede că acest tip de atitudine presupune o permanentă atenţie şi un efort de a comunica public într-un mod adecvat. Cine nu are dispoziţia să facă un astfel de efort poate oricând să tacă. Tăcerea este o soluţie optimă spiritual, dar inaccesibilă principial Bisericii ca instituţie într-o societate a secolului XXI. Ea este însă oricând accesibilă unui laic.