Apărăm civilizaţia libertăţii

Cine iubeşte ce este real şi intangibil este liber. Reale intangibile sunt lucruri sau persoane pe care un singur om nu le poate găsi singur. Nimeni nu descoperă în singurătate că există ceva care merită iubit şi pe care nu-l va putea îmbrăţişa niciodată : natura, munţii, sufletul cuiva, cultura, un popor, o patrie, omenirea, îngeri, Dumnezeu. Despre toate şi toţi se află împreună, într-o tradiţie a iubirii de un anume fel a celor nevizibile în toată plenitudinea lor, dar reale.

S-ar putea spune că cele de mai sus sunt reificări ale unor procese, generalizări, universalii, fapte instituţionale, sau chiar ficţiuni. Se poate, acesta e un curent de gândire, un mod de a vieţui care duce la o civilizaţie a lipsei de libertate pe panta alunecoasă a unei teretizări excesive. Iubirea în acest curent se limitează la concret, la palpabil, la clar individuabil, la faptic, iar libertatea tinde spre dependenţă. Nu ai cum să dovedeşti obiectiv existenţa a ceva intangibil ce iubeşti decât prin propria viaţă alături de alţii asemenea.

Există ţări care cultivă înflorirea libertăţii în toate formele pe care creativitatea,  imaginaţia, gândirea le permit, într-o diversitate nesfârşită de manifestări, structurată, dar nu rigidă, liberă, dar nu haotică, autoorganizată. Curentul dependenţei, prezent şi el, nu domină marile tipare sociale, coexistă numai ca un semnal de alarmă că libertatea trebuie întreţinută. Curentul dependenţei e apreciat de oameni pentru care libertatea e mai mult decât pot duce şi atunci o preţuiesc mai puţin în raport de altele de care au nevoie. Să dăm şi nume : ţările Europei, ţările anglo-saxone, Israel, ţările libere ale extremului orient,  Acestea alcătuiesc civilizaţia libertăţii, din care România face parte.

Există alte ţări în care libertatea rămâne numai în interiorul omului. Într-un regim autoritar manifestările exterioare ale libertăţii sunt îndrumate spre dependenţă, controlul primeşte o pondere mare, viaţa se rigidizează, interesul domină. Astfel de ţări, Rusia, China, multe ţări arabe, sunt pline de oameni liberi interior, dar dependenţi de exterior. O astfel de ţară a fost şi România până de curând, şi pentru mulţi concetăţeni încă mai este. Dar libertatea creşte pas cu pas şi la noi în mod vizibil, cu fiecare mic grup de oameni care iubesc ceva împreună : se întâlnesc să vorbească despre ideile unui autor, fac ceva pentru natură, ajută pe cineva în nevoie, apără dezinteresat o cauză anume. Libertatea porneşte întotdeauna de la cei care iubesc împreună şi ştiu că au nevoie de ei toţi, nu numai fiecare de sine. Jocul competiţiei e un joc de folos până la un punct, într-un anumit context, nu un mod de viaţă până la moarte.

A iubi înseamnă a dărui, a servi ceea ce iubeşti, a nu pune cele de folos direct înaintea bucuriei de a fi împreună cu alţii care iubesc. A iubi înseamnă a ierta pe cine se întoarce la casă libertăţii şi a nu urî pe cine luptă împotriva libertăţii, fără ca prin asta să nu fie considerat un adversar. A iubi înseamnă să fii gata să primeşti darul altora, chiar şi al unui trădător care se întoarce şi cere iertare. Tu îl poţi ierta, şi e important pentru el, chiar dacă va suporta rigorile legii.

Văd iubire în asociaţii de mediu, în cluburi de căţărători şi montagnarzi, la reţele caritabile de oameni, la cei care muncesc gratis pentru întreţinerea platformelor media, în grupurile de studioşi ai filosofiei, la oamenii de ştiinţă pasionaţi de înţelegerea fenomenelor, la bunii administratori de instituţii ataşaţi lor, la cei care luptă pentru justiţie, în firme cu creşterea, declinul şi renaşterea lor, în orice asociere liberă şi creativă, la atei, agnostici, creştini, mozaici şi musulmani deopotrivă, dar libertatea poate că nu o văd în aceeaşi măsură. Libertatea se evaluează uşor prin ce faci şi ce consecinţe au faptele asupra celor cu care iubeşti împreună şi asupra celorlalţi, care nu iubesc ce iubeşti tu. Cea mai mare libertate par să o aibă persoanele care înţeleg că iubirea e tot ce uneşte pe oamenii care iubesc diferite lucruri şi persoane netangibile. Dragostea e poate firul roşu regăsit şi în interiorul oamenilor închişi, izolaţi cu zecile de ani. Acel fir tare cu care se face urzeala pentru ţesătura de instituţii ale lumii libere. Când vezi instituţiile prima oară, tânăr fiin, poţi să nu cunoşti cum au apărut, cum de au fermitate şi frumuseţe. Cineva le-a ţesut, nişte oameni, iar firele urzelii continuă să existe în altă parte şi să susţină noi şi noi creaţii.

Civilizaţia libertăţii nu poate fi decât deschisă, permeabilă. A fi deschis nu înseamnă a fi naiv. Deschişi pot fi numai cei puternici. Într-adevăr, libertatea duce la putere, prin creativitatea descătuşată a oamenilor împreună. În lumea liberă există o ierarhie a puterii în continuă mişcare, câtă vreme e liberă. Apărăm lumea liberă din care facem parte şi nu urâm pe nimeni. Suntem solidari cu oamenii din ţările cu regimuri autoritariste şi totalitare şi ne delimităm de instituţiile lor politice şi de elitele lor. Iar la rădăcina acestei lumi apărăm iubirea pentru ce este real şi intangibil.