Omul este fiinţa despărţită de toţi şi în armonie cu toţi. Când vine vremea
greutăţilor în cartea istoriei o simte şi se pregăteşte din vreme de citit cu
propria viaţă. Numai la greu hăţaşul se răreşte şi poteca îl conduce într-un
luminiş, o firavă poiană în care se poate înţelege. Aici e casa omului.
E o răscruce, un loc bătătorit pe unde au mai trecut mulţi, dar nu a dorit
să se oprească nimeni. Un chiasm al vremii: de jos răzbate mirosul pământului cu
rădăcini din care Biserica îşi trage seva, de sus bate Lumina şi îi dă putinţa
să vadă cuvintele scrise cu ros. În dreapta e lumina propriei sale gândiri omeneşti,
o raţiune în comuniune, vorbitoare, în stânga zidăria regulilor şi clădirilor
aşezământului istoriei, coaja fermă a unui ou în care popoarele cresc.
În miezul acestui loc se află pentru o vreme Cel ce a dat fiinţă, şi va
merge mai departe. Omul ştie că potecile sunt multe, la fel şi rătăcirile. Unii
vor să nu mai fie cruce, alţii vor să nu mai fie Biserică, alţii să nu mai fie
stat. Unii vor ca luminişul să fie cât lumea şi numai pe pământ, alţii s-au
obişnuit cu viaţa numai printre clădiri şi pieţe din oraşe.
Omul aşezat pe crucea făcută din bârnele Bisericii şi statului tace şi
iartă pe oricine i-o cere. A venit în cartea scrisă chiar de El ca să fie
văzut, pipăit, cunoscut şi, pe cât le e posibil oamenilor, înţeles.
Spre miezul acestui loc se îndreaptă şi cel ce a luat fiinţă, fiecare
dintre noi. Va lua Lumină pentru că deja i-a pătruns în suflet, va primi lumină
pentru că deja gândeşte cu ea. Adevăratul luminiş al său va fi însă propria
moarte, răscrucea, trecerea în care va putea vedea încotro se îndreaptă şi de
unde vine.
Până atunci în întunericul vremurilor omul caută drumul potrivit. Stropi de
Lumină ici şi colo îl orientează, între aceste fulguraţii face planuri cu
lumina minţii sale, cu cuvintele limbii în care gândeşte. Crucea pe care şi-o
duce e uşoară faţă de crucea morţii. Pe măsură ce întrevede luminişul o simte
tot mai uşoară.
Azi urcăm simbolic spre acest loc, unii cu voie, alţii fără voie. Când vom
ieşi din casele nostre am putea să nu uităm să citim mereu ceea ce se întâmplă.
Amândouă braţele crucii au rost, înţelegerea vine mergând spre răscrucea lor, ispitele
vin din toate părţile. Ne putem crede prea sus, putem să ne ghidăm numai după
cele de jos, putem să fim robi în stânga, sau plini de sine în dreapta.
Urcuşul e împreună, spre centru, îngust, iar în urmă rămân numai cei care
vor asta. Nimeni nu poate fi obligat, pentru că omul e liber. Fiecare avem
ritmul nostru. Cine s-a despărţit mergând mai înainte e în armonie cu toţi,
cine a făcut-o ca să rămână în urmă undeva, rătăcit, va căuta armonia la
momentul său potrivit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu